IASII LUI PATRAS/ Premiul Nobel, intre politica si morala
Autor:
Patras Antonio
11.11.2009
Asa dupa cum ne asteptam, de la
un "salahor" intr-ale scrisului ca Emil Iordache nu se putea sa nu
ramâna si ceva prin sertare, lucrari needitate la timp, cu gândul
ajustarilor ulterioare, precum traduceri si versuri originale
(volumul publicat la Editura Axa a fost o surpriza!) sau studii cu
greutate academica, unele aproape incheiate, altele abia in stare
de proiect, toate la un loc tradând febrilitatea spiritului
surprins intr-un moment de maxima creativitate.
Dar regretatul profesor de la
universitatea ieseana nu obisnuia sa masoare vremea doar dupa
cantitatea paginilor innegrite. N-a fost un intelectual de birou,
din casta izolatilor in turnul de fildes.
Din contra! Generos pâna
la sacrificiul de sine, de o noblete sufleteasca rar intâlnita,
Emil Iordache intruchipa mai curând modelul inteleptului decât pe
cel al savantului pursânge, egoist si eficient, dar complet
insensibil la valorile etice prin insasi natura exlusiva a
preocuparilor proprii. De aceea, in loc sa devina mizantrop ca un
bicisnic soarece de biblioteca, el a preferat sa-si traiasca ideile
"pe viu", in mijlocul oamenilor, izbutind sa polarizeze in jurul
personalitatii sale exceptionale, pe lânga puzderia de admiratori,
si un adevarat cerc de electiune, cu discipoli devotati, care-i
pastreaza si astazi, nestirbita, memoria luminoasa. A facut scoala,
cum se spune. Dar nu la modul elitist, aulic, sacerdotal, ci intr-o
maniera mult mai relaxata, adesea conviviala, cu priza la un
auditoriu numeros si eterogen.
Din pacate, nimeni nu are cum
masura inteligenta risipita in improvizatii ad hoc, la
taifas cu amicii, pe strada sau in sala de curs - motiv pentru care
despre profesorul iesean s-ar putea afirma, ca si despre Caragiale,
ca omul si-a intrecut cu mult opera (e drept, nici aceasta de
neglijat!). Altminteri, pentru autorul Noptii furtunoase
traducatorul lui Tolstoi avea o mare slabiciune, marturisind
secrete afinitati temperamentale (imi amintesc de o conferinta
formidabila, ce a ridicat sala in picioare, axata pe relatia dintre
comic si imaginea copilariei). Nu-i de mirare, apoi, ca opera
strict "stiintifica" a lui Emil Iordache, legata fiind ombilical de
personalitatea autorului, are un vadit caracter didactic,
gazetaresc, fara ca prin aceasta sa piarda in rigoare si
profunzime. As zice chiar dimpotriva: in absenta conventionalului
apret academic, textul respira autenticitate, iar ideile ies si mai
bine in relief gratie limbajului colocvial, pe intelesul tuturor.
In fapt, profesorul de la universitatea ieseana se revendica de la
o conceptie individualista centrata pe principiul adecvarii la
realitate, in maniera "eseistilor" de odinioara - care erau de fapt
veritabilii aristocrati ai spiritului, responsabili cu modelarea
gustului public. Ei bine, daca lucrurile s-au schimbat nitel de
atunci incoace, Emil Iordache pare sa fi resimtit si mai acut
imensa responsabilitate fata de logos-ul menit sa lumineze mintea
si sufletul norodului ignorant. Din aceasta cauza, scrisul sau e
marcat de o puternica nuanta etico-pedagogica, relevabila cu asupra
de masura in studiile asa-zicând "stiintifice", ca sa nu mai vorbim
de lucrarile mai fara pretentii, elaborate cu gândul la barbarii
semialfabetizati de prin facultatile zilelor noastre.
Un public mai larg si de alt
calibru vor fi avut drept tinta textele despre scriitorii slavi
care au luat Nobelul (curând va vedea lumina tiparului si volumul),
aparute in presa culturala nu cu mult timp in urma. Intr-adevar,
din câte stiu, Emil Iordache parea a fi unicul exeget al
fenomenului capabil sa treaca dezinvolt de la o literatura la alta
si sa interpreteze la fel de competent, cu mintea sa ascutita, pe
Soljenitin, Bunin sau Brodsky, dar si pe Sienckiewicz, Andric,
Milosz sau Seifert. Profesorul iesean tinea sa se delimiteze ironic
de lamentatiile condeierilor autohtoni, pe care ii indemna sa se
consoleze la gândul ca scriitori de talia lui Tolstoi, Kafka,
Proust, Joyce ori Borges n-au luat Premiul Nobel (ce autor român
le-ar putea sta alaturi?), in vreme ce altii, net inferiori alor
nostri, au intrunit adeziunea juriului de la Stockholm. In fapt,
legitimitatea acestui juriu a fost pusa la indoiala chiar de la
prima editie, când laurii i-a câstigat nu Tolstoi, cel mai mare
scriitor de pe mapamond, ci infinit mai nesemnificativul Rene
Armand Francois (in varianta prescurtata: Sully) Prudhomme,
spirit pozitivist, cu veleitati literare probate in activitatea
spornica de versificator de idei sociale si de indemnuri morale
cuminti. In anul urmator, din dorinta de a-si corija gresala,
membrii Academiei Suedeze fac dreptate genialului scriitor rus,
care insa refuza premiul - gest memorabil, similar cu un vot de
blam menit a compromite definitiv atât de râvnitul trofeu. Totusi,
in ciuda numeroaselor gafe, basca inevitabila imixtiune a
factorilor ideologici in procesul de jurizare, Nobelul a rasplatit
si valoarea, trecând pâna in zilele noastre drept cea mai
prestigioasa distinctie literara.
Bineinteles, nici in
literaturile slave n-au fost premiati mereu cei mai buni. Dar,
chiar si asa, acolo recolta e destul de bogata ca sa merite un
examen amanuntit al operelor in sine si - mai ales! - al
contextului care a determinat alegerea juriului.
Istoria Nobel-ului literar slav
incepe de fapt in 1905, cu un polonez: Henryk Sienkiewicz, premiat
"pentru meritele sale exceptionale ca scriitor epic", desi vor mai
fi fost, cu siguranta, pretendenti valorosi, poate chiar si mai si
- insa nu la fel de "populari" precum autorul atâtor volume citite
cu incântare de lumea intreaga (Familia Połaniecki, Quo
Vadis, Cavalerii teutoni, Prin foc si sabie,
Potopul, Pan Wołodyjowski, Fara ideal
s.a.m.d.). Altfel, daca e sa-l comparam cu Tolstoi, Sienkiewicz
lasa impresia unui prozator facil, cu o cultura marunta, de
gazetar, in schimb cu un formidabil talent de a compune dupa
reteta, pe gustul publicului larg. Asa se explica succesul cartilor
sale, plasate de Emil Iordache in trena câtorva modele ilustre
(Walter Scott - reperul major), ce le faciliteaza impactul si in
alte spatii culturale drept veritabile "producatoare de
mentalitate", adica infinit mai mult decât "literatura pentru
polonezi". Drept urmare, opera fericitului romancier devenea, la
vremea respectiva, o adevarata "Biblie", si asta datorita faptului
ca izbutea sa tina cititorul cu sufletul la gura si sa-i satisfaca
gustul pentru cliseu, melodrama si happy-end, exact in maniera
scenariilor hollywoodiene de mai târziu.
Evident, reteta succesului nu
are de-a face nici cu originalitatea sau profunzimea viziunii
artistice, nici cu excelenta estetica in sine. Primul Nobel acordat
literaturilor slave a premiat de fapt mai mult popularitatea decât
valoarea, pentru ca nu doar romanul Prin foc si sabie,
publicat mai intâi in foileton, a fost un adevarat
bestseller, ci intreaga opera a prozatorului polonez de
faima universala, vânduta si azi in tiraje record. Iata ca in 1905,
când literatura europeana incepea sa intre intr-o epoca de
prefaceri revolutionare, anticipate deja de mesajul estetic al unor
corifei ai modernitatii ca Poe sau Baudelaire, juriul suedez
premiaza un prozator de pluton, un epigon al foiletonistilor de
altadata - e drept, talentat si cu mare priza la mase, dar in mod
vadit tributar unei poetici anacronice, de secol XIX. Si atunci,
cum sa nu acuzi incomprehensiunea estetica, conservatorismul obtuz
al onorabilei Academii?
Mai mult, oare nu criteriul
politic a dictat ca al doilea laureat din spatiul slav sa fie tot
un polonez, Wladyslaw Reymont (1924), in timp ce rusii vor primi premiul abia
in 1933, prin Ivan Bunin? Desigur! In plus, exegetul nobelizatilor
concede lui Reymont doar talentul in fond rudimentar de a surprinde
comportamentul primitiv, situat la confiniile animalitatii, si nu
ezita sa afirme raspicat ca Taranii, capodopera
prozatorului, ilustreaza tot formula invechita a naturalismului
estetic si a romanului social, fara a fi cu mult mai presus de
realizarile similare ale lui Rebreanu al nostru. Si apoi, va fi
fost oare Ivan Bunin (intelectual prooccidental, dusman al
regimului bolsevic, exilat in urma Revolutiei din Octombrie) cel
mai mare scriitor rus al momentului cu pricina?
Urmatoarele "momente" din
istoria Nobelului slav sunt si ele marcate de contextul politic.
Mai intâi trebuie mentionat "scandalul" din jurul romanului
Doctor Jivago (devenit celebru pe mapamond in mare masura
gratie mult mai vestitei pelicule hollywoodiene), pentru care
scriitorul sovietic Boris Pasternak obtine râvnita distinctie,
fiind insa silit de puterea comunista sa renunte la premiu. Emil
Iordache surprinde in câteva tuse foarte pregnante potretul acestui
poet convertit la proza prin forta lucrurilor, sub presiunea
imperativului moral care modeleaza constiinta in spiritul
adevarului si al sinceritatii absolute. Or, numai pe un astfel de
fundament etic se poate reabilita literatura intr-un secol al
razboaielor si totalitarismelor de tot felul, tinând cont ca
scriitorii de talent nu au fost intotdeauna nici oamenii cei mai
curajosi, nici cei mai incrâncenati dizidenti. E meritul Academiei
Suedeze ca a ales sa premieze virtutea, chiar daca uneori pe podium
a izbutit sa se strecoare si câte un simulant, admis de nevoie, la
presiunea puternicilor zilei. Merita amintit in treacat cazul
Solohov, protejatul lui Stalin, altfel prozator de indiscutabila
forta epica - vezi tetralogia Pe Donul linistit (s-a spus ca
romanul ar fi fost scris de un "negru"). Dar, cu toata vigoarea sa
epopeica, cartii ii lipseste ceva: intelectualitatea, fibra morala
- fapt semnalat cu promptitudine de catre sagacele comentator,
care, dupa câteva nuantate observatii privind "patetismul
divagatiilor lirice", ajunge la concluzia ca viziunea prozatorului
e contaminata integral de "comparatia dintre modul de viata al
cailor si al oamenilor". Si, cum balanta morala se inclina mai
mereu de partea animalului, e de la sine inteles ca "viziunea
cabalina asupra lumii razbate deseori la suprafata
textului".
Ei bine, tocmai cu astfel de
talent "animalic" se rafuieste si Emil Iordache, care ajunge in
cele din urma sa dea dreptate juriului suedez, macar in câteva
cazuri - si anume, in acelea unde constiinta scriitorului
dobândeste ea insasi un statut estetic, ca moment de gratie al
vietii morale. In fapt, toata seria "nobelizatilor" slavi de dupa
Solohov se revendica de la "alt fel de literatura" - o literatura
iesita din aceeasi manta a marturisirii indurerate ca
Arhipelagul Gulag. De aici si evidenta rezonanta empatica a
profesorului iesean fata de un anumit gen de scriitor si de o
tipologie umana sui generis. Aviz scriitorilor români "mai
valorosi" decât Herta Muller!
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.