IASII LUI PATRAS/ Premiul Nobel, intre politica si morala

Autor: Patras Antonio 11.11.2009
Asa dupa cum ne asteptam, de la un "salahor" intr-ale scrisului ca Emil Iordache nu se putea sa nu ramâna si ceva prin sertare, lucrari needitate la timp, cu gândul ajustarilor ulterioare, precum traduceri si versuri originale (volumul publicat la Editura Axa a fost o surpriza!) sau studii cu greutate academica, unele aproape incheiate, altele abia in stare de proiect, toate la un loc tradând febrilitatea spiritului surprins intr-un moment de maxima creativitate.
Dar regretatul profesor de la universitatea ieseana nu obisnuia sa masoare vremea doar dupa cantitatea paginilor innegrite. N-a fost un intelectual de birou, din casta izolatilor in turnul de fildes. Din contra! Generos pâna la sacrificiul de sine, de o noblete sufleteasca rar intâlnita, Emil Iordache intruchipa mai curând modelul inteleptului decât pe cel al savantului pursânge, egoist si eficient, dar complet insensibil la valorile etice prin insasi natura exlusiva a preocuparilor proprii. De aceea, in loc sa devina mizantrop ca un bicisnic soarece de biblioteca, el a preferat sa-si traiasca ideile "pe viu", in mijlocul oamenilor, izbutind sa polarizeze in jurul personalitatii sale exceptionale, pe lânga puzderia de admiratori, si un adevarat cerc de electiune, cu discipoli devotati, care-i pastreaza si astazi, nestirbita, memoria luminoasa. A facut scoala, cum se spune. Dar nu la modul elitist, aulic, sacerdotal, ci intr-o maniera mult mai relaxata, adesea conviviala, cu priza la un auditoriu numeros si eterogen.
Din pacate, nimeni nu are cum masura inteligenta risipita in improvizatii ad hoc, la taifas cu amicii, pe strada sau in sala de curs - motiv pentru care despre profesorul iesean s-ar putea afirma, ca si despre Caragiale, ca omul si-a intrecut cu mult opera (e drept, nici aceasta de neglijat!). Altminteri, pentru autorul Noptii furtunoase traducatorul lui Tolstoi avea o mare slabiciune, marturisind secrete afinitati temperamentale (imi amintesc de o conferinta formidabila, ce a ridicat sala in picioare, axata pe relatia dintre comic si imaginea copilariei). Nu-i de mirare, apoi, ca opera strict "stiintifica" a lui Emil Iordache, legata fiind ombilical de personalitatea autorului, are un vadit caracter didactic, gazetaresc, fara ca prin aceasta sa piarda in rigoare si profunzime. As zice chiar dimpotriva: in absenta conventionalului apret academic, textul respira autenticitate, iar ideile ies si mai bine in relief gratie limbajului colocvial, pe intelesul tuturor. In fapt, profesorul de la universitatea ieseana se revendica de la o conceptie individualista centrata pe principiul adecvarii la realitate, in maniera "eseistilor" de odinioara - care erau de fapt veritabilii aristocrati ai spiritului, responsabili cu modelarea gustului public. Ei bine, daca lucrurile s-au schimbat nitel de atunci incoace, Emil Iordache pare sa fi resimtit si mai acut imensa responsabilitate fata de logos-ul menit sa lumineze mintea si sufletul norodului ignorant. Din aceasta cauza, scrisul sau e marcat de o puternica nuanta etico-pedagogica, relevabila cu asupra de masura in studiile asa-zicând "stiintifice", ca sa nu mai vorbim de lucrarile mai fara pretentii, elaborate cu gândul la barbarii semialfabetizati de prin facultatile zilelor noastre.
Un public mai larg si de alt calibru vor fi avut drept tinta textele despre scriitorii slavi care au luat Nobelul (curând va vedea lumina tiparului si volumul), aparute in presa culturala nu cu mult timp in urma. Intr-adevar, din câte stiu, Emil Iordache parea a fi unicul exeget al fenomenului capabil sa treaca dezinvolt de la o literatura la alta si sa interpreteze la fel de competent, cu mintea sa ascutita, pe Soljenitin, Bunin sau Brodsky, dar si pe Sienckiewicz, Andric, Milosz sau Seifert. Profesorul iesean tinea sa se delimiteze ironic de lamentatiile condeierilor autohtoni, pe care ii indemna sa se consoleze la gândul ca scriitori de talia lui Tolstoi, Kafka, Proust, Joyce ori Borges n-au luat Premiul Nobel (ce autor român le-ar putea sta alaturi?), in vreme ce altii, net inferiori alor nostri, au intrunit adeziunea juriului de la Stockholm. In fapt, legitimitatea acestui juriu a fost pusa la indoiala chiar de la prima editie, când laurii i-a câstigat nu Tolstoi, cel mai mare scriitor de pe mapamond, ci infinit mai nesemnificativul Rene Armand Francois (in varianta prescurtata: Sully) Prudhomme, spirit pozitivist, cu veleitati literare probate in activitatea spornica de versificator de idei sociale si de indemnuri morale cuminti. In anul urmator, din dorinta de a-si corija gresala, membrii Academiei Suedeze fac dreptate genialului scriitor rus, care insa refuza premiul - gest memorabil, similar cu un vot de blam menit a compromite definitiv atât de râvnitul trofeu. Totusi, in ciuda numeroaselor gafe, basca inevitabila imixtiune a factorilor ideologici in procesul de jurizare, Nobelul a rasplatit si valoarea, trecând pâna in zilele noastre drept cea mai prestigioasa distinctie literara.
Bineinteles, nici in literaturile slave n-au fost premiati mereu cei mai buni. Dar, chiar si asa, acolo recolta e destul de bogata ca sa merite un examen amanuntit al operelor in sine si - mai ales! - al contextului care a determinat alegerea juriului.
Istoria Nobel-ului literar slav incepe de fapt in 1905, cu un polonez: Henryk Sienkiewicz, premiat "pentru meritele sale exceptionale ca scriitor epic", desi vor mai fi fost, cu siguranta, pretendenti valorosi, poate chiar si mai si - insa nu la fel de "populari" precum autorul atâtor volume citite cu incântare de lumea intreaga (Familia Połaniecki, Quo Vadis, Cavalerii teutoni, Prin foc si sabie, Potopul, Pan Wołodyjowski, Fara ideal s.a.m.d.). Altfel, daca e sa-l comparam cu Tolstoi, Sienkiewicz lasa impresia unui prozator facil, cu o cultura marunta, de gazetar, in schimb cu un formidabil talent de a compune dupa reteta, pe gustul publicului larg. Asa se explica succesul cartilor sale, plasate de Emil Iordache in trena câtorva modele ilustre (Walter Scott - reperul major), ce le faciliteaza impactul si in alte spatii culturale drept veritabile "producatoare de mentalitate", adica infinit mai mult decât "literatura pentru polonezi". Drept urmare, opera fericitului romancier devenea, la vremea respectiva, o adevarata "Biblie", si asta datorita faptului ca izbutea sa tina cititorul cu sufletul la gura si sa-i satisfaca gustul pentru cliseu, melodrama si happy-end, exact in maniera scenariilor hollywoodiene de mai târziu.
Evident, reteta succesului nu are de-a face nici cu originalitatea sau profunzimea viziunii artistice, nici cu excelenta estetica in sine. Primul Nobel acordat literaturilor slave a premiat de fapt mai mult popularitatea decât valoarea, pentru ca nu doar romanul Prin foc si sabie, publicat mai intâi in foileton, a fost un adevarat bestseller, ci intreaga opera a prozatorului polonez de faima universala, vânduta si azi in tiraje record. Iata ca in 1905, când literatura europeana incepea sa intre intr-o epoca de prefaceri revolutionare, anticipate deja de mesajul estetic al unor corifei ai modernitatii ca Poe sau Baudelaire, juriul suedez premiaza un prozator de pluton, un epigon al foiletonistilor de altadata - e drept, talentat si cu mare priza la mase, dar in mod vadit tributar unei poetici anacronice, de secol XIX. Si atunci, cum sa nu acuzi incomprehensiunea estetica, conservatorismul obtuz al onorabilei Academii?
Mai mult, oare nu criteriul politic a dictat ca al doilea laureat din spatiul slav sa fie tot un polonez, Wladyslaw Reymont (1924), in timp ce rusii vor primi premiul abia in 1933, prin Ivan Bunin? Desigur! In plus, exegetul nobelizatilor concede lui Reymont doar talentul in fond rudimentar de a surprinde comportamentul primitiv, situat la confiniile animalitatii, si nu ezita sa afirme raspicat ca Taranii, capodopera prozatorului, ilustreaza tot formula invechita a naturalismului estetic si a romanului social, fara a fi cu mult mai presus de realizarile similare ale lui Rebreanu al nostru. Si apoi, va fi fost oare Ivan Bunin (intelectual prooccidental, dusman al regimului bolsevic, exilat in urma Revolutiei din Octombrie) cel mai mare scriitor rus al momentului cu pricina?
Urmatoarele "momente" din istoria Nobelului slav sunt si ele marcate de contextul politic. Mai intâi trebuie mentionat "scandalul" din jurul romanului Doctor Jivago (devenit celebru pe mapamond in mare masura gratie mult mai vestitei pelicule hollywoodiene), pentru care scriitorul sovietic Boris Pasternak obtine râvnita distinctie, fiind insa silit de puterea comunista sa renunte la premiu. Emil Iordache surprinde in câteva tuse foarte pregnante potretul acestui poet convertit la proza prin forta lucrurilor, sub presiunea imperativului moral care modeleaza constiinta in spiritul adevarului si al sinceritatii absolute. Or, numai pe un astfel de fundament etic se poate reabilita literatura intr-un secol al razboaielor si totalitarismelor de tot felul, tinând cont ca scriitorii de talent nu au fost intotdeauna nici oamenii cei mai curajosi, nici cei mai incrâncenati dizidenti. E meritul Academiei Suedeze ca a ales sa premieze virtutea, chiar daca uneori pe podium a izbutit sa se strecoare si câte un simulant, admis de nevoie, la presiunea puternicilor zilei. Merita amintit in treacat cazul Solohov, protejatul lui Stalin, altfel prozator de indiscutabila forta epica - vezi tetralogia Pe Donul linistit (s-a spus ca romanul ar fi fost scris de un "negru"). Dar, cu toata vigoarea sa epopeica, cartii ii lipseste ceva: intelectualitatea, fibra morala - fapt semnalat cu promptitudine de catre sagacele comentator, care, dupa câteva nuantate observatii privind "patetismul divagatiilor lirice", ajunge la concluzia ca viziunea prozatorului e contaminata integral de "comparatia dintre modul de viata al cailor si al oamenilor". Si, cum balanta morala se inclina mai mereu de partea animalului, e de la sine inteles ca "viziunea cabalina asupra lumii razbate deseori la suprafata textului".
Ei bine, tocmai cu astfel de talent "animalic" se rafuieste si Emil Iordache, care ajunge in cele din urma sa dea dreptate juriului suedez, macar in câteva cazuri - si anume, in acelea unde constiinta scriitorului dobândeste ea insasi un statut estetic, ca moment de gratie al vietii morale. In fapt, toata seria "nobelizatilor" slavi de dupa Solohov se revendica de la "alt fel de literatura" - o literatura iesita din aceeasi manta a marturisirii indurerate ca Arhipelagul Gulag. De aici si evidenta rezonanta empatica a profesorului iesean fata de un anumit gen de scriitor si de o tipologie umana sui generis. Aviz scriitorilor români "mai valorosi" decât Herta Muller!

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.