ROMAN SERIAL/ Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, in cartea mea (I)
Autor:
Daniel Banulescu
11.11.2009
Mi se deschide uşa din spate şi ajung, depus ca de mâna unui
chelner stilat, pe o banchetă din piele.
Geamurile sunt fumurii. Aerul condiţionat pornit. Mă simt ca
in interiorul unei boabe uriaşe de strugure negru.
Ochii mi se obişnuiesc iute cu lumina scăzută şi il descopăr
la un metru şi jumătate distanţă de mine, pe aceeaşi banchetă din
spate, pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, sub infăţişarea unui bărbat
mititel, cu pielea feţei lăsată, cu pielea gâtului atârnând.
Imbrăcat intr-un costum gri, de vară, uşor. Având vârfurile
pantofilor negri strălucitoare. Şi purtând pe cap nu o pălărie sub
ale cărei boruri faţa să-i rămână ascunsă, aşa cum prezisese
Madian, ci o şapcă muncitorească, tot gri, potrivită pentru
vizitele de lucru.
Şeful Statului şade cu mâinile in poală, aşa cum şade un ţăran
bătrân pe banca din faţa portiţei şi se uită calm, adâncit in
gânduri, nu la mine, ci la ambasada arabă, la circa de Miliţie, la
casa Dinu Lipatti, la clădirile care se inşiră pe partea opusă a
bulevardului Ana Ipătescu.
- Eşti comunist? mă intreabă după un minut tovarăşul Nicolae
Ceauşescu, tot fără a-şi intoarce privirile către mine.
- Nu...
- Eşti utecist?
- Ba da... Adică nu ştiu. Nu ştiu precis până la ce vârstă
poţi să rămâi utecist.
- Cred că-s mai repede eu utecist decât el, se aude o voce
voioasă şi amabilă de pe bancheta din faţă. Dar câţi ani ai?
- 27 de ani, zic.
- Păi, cum să mai fii?! Ai scăpat de mult... Auzi, Nicky, că
nu mai e utecist.
- Eu sunt un bărbat in vârstă. Tu eşti un om tânăr, imi spune
tot după o lungă tăcere şi tot fără să se uite la mine Secretarul
General al Partidului.
- ...
- Eu am o groază de putere. Tu n-ai putere deloc.
- ...
- Şi, totuşi, eu nu mi-am folosit niciodată puterea impotriva
ta. Dimpotrivă, in câteva rânduri, te-am ajutat, da, te-am ajutat,
fără să te las s-o ştii.
- ...
- Nu mă cunoşti personal. E prima dată când ne intâlnim, nu-i
aşa?
- ...
- Şi, totuşi, tu mă injuri... De ce mă injuri?
Sunt complet mut.
Ochii lui căprui, de Secretar General, sfredelesc ochii mei
verzi, de student, pe cale de a-şi pierde această calitate, de om
liber.
- Vă injură aşa, birjăreşte, de mamă? se aude din nou vocea
voioasă de pe bancheta din faţă. Ori vă injură in sensul că vă
critică, tocmai când n-aveţi chef să fiţi criticat?
- Şi, şi. Şi de mama, care nu i-a făcut, de asemenea, nimic.
Dar mă şi critică, hodoronc-tronc, aiurea in tramvai.
- Poate are vreo indreptăţire aşa, divină. Ceva mult peste
materialismul dumneavoastră dialectic. Poate e vreun filozof, vreun
muzician, vreun poet.
- Tocmai asta-i problema. El pretinde c-ar fi. cică mare
scriitor. Poet. Dar uite cum scrie.
Şi Preşedintele României scoate din buzunarul de la piept o
pereche micuţă de ochelari, cu ramă de argint, cu care nu s-a
afişat niciodată in public şi citeşte la intâmplare dintr-un teanc
subţire de poeme scrise de mine, snop de foi care habar n-am de
unde au apărut.
"Cum să nu ştii?
Eşti mai frumoasă cu două degete decât orice
femeie
Mai fierbinte mai adâncă mai tandră
Decât oricare altă femeie din lume
Dacă degetele tale n-ar fi deja numărate
Dacă sânii tăi n-ar fi decât cele două porecle
Date ţie de Dumnezeu
Din zilele in care Dumnezeu făcea carne"
- Asta-i mişto! recunoaşte cu sportivitate cel de pe bancheta
din faţă.
- Zău? spune Secretarul General al Partidului şi mută trei
dintre foile din faţă la spatele teancului, pentru a alege un alt
fragment.
Oricât de cutremurat aş fi că sunt recitat de vocea cea mai
cunoscută a Republicii, nu mă pot impiedica să mă intreb cine e
subordonatul care vorbeşte atât de familiar şi oarecum lipsit de
respect cu Preşedintele României.
Mă aplec puţin inainte şi privesc peste cele două spătare din
faţă.
Pe scaunul şoferului şade şoferul. Pe scaunul din dreapta
şoferului, ridicat pe labele din faţă, şade o mândreţe de câine
labrador.
Nu par genul de tipi care i-ar arde o palmă pe spate şi care
s-ar intinde la glume cu Comandantul Suprem. (…)
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu işi intoarce privirea către geamul
portierei din stânga şi apasă cu pupilele afişul expus intr-una
dintre vitrinele sudate pe gardul metalic al Ambasadei, din care
zâmbeşte prietenul său, Preşedintele Siriei, Hafez Al-Assad.
Apoi se răsuceşte lent către oaspetele său.
- Şi d-aia mă injuri tu pe mine?
- Nu vă injur.
Secretarul General al Partidului dă drumul poemelor mele,
intre noi, pe banchetă, pescuieşte o telecomandă cu o formă
ciudată, rotundă, dar inainte de a apuca să-i apese vreunul dintre
butoane, o labă cenuşie de labrador impinge consola, pe care e
potrivită o casetă audio şi caseta dispare in interiorul combinei
muzicale de pe bordul limuzinei.
Ascultăm doar câteva minute.
In prima dintre inregistrări, captată probabil in restaurantul
"Carul cu bere", in timp ce prietenul meu Mişa il injură torenţial
pe Nicolae Ceauşescu, il injur şi eu, birjăreşte, de două ori, pe
Secretarul General, deşi nu imi stă in obişnuinţă să injur. Dar o
fac doar pentru a-i ridica moralul, după o zi infernală, lui Mişa
şi pentru a nu se alerta că aş putea să-l denunţ.
Cea de-a doua inregistrare e o convorbire telefonică,
nocturnă, purtată probabil de-a lungul a mai multe ore cu
Cristi.
Inregistrarea aceasta e mai gravă.
Deşi, in majoritatea timpului, nu facem decât să ne citim unul
altuia ultimele variante ale unor poeme şi să ne dăm sfaturi.
Deşi ne referim formal politicos la Geniul Carpaţilor.
Fiecare inflexiune a glasurilor noastre e o capodoperă de
batjocură impotriva numitului Geniu. A extazului că noi scriem şi
că el nu. Şi a amărăciunii că ne e strict interzis să publicăm, fie
doar şi in vreo revistă studenţească.
Mi se pare că disting cum stofa costumului Secretarului
General se bombează şi pocneşte, impinsă de bobiţele de urticarie
care-i răsar pretutindeni pe corp, in timp ce ascultă infuriat
această casetă.
După douăzeci de minute, nu mai rezistă, apasă butonul adecvat
şi expulzează caseta.
Probabil că până acum am fost doar palid de groază. Acum simt
că mă innegresc.
- Poate nu era vocea mea, zic prosteşte.
- Nu era vocea ta?
- Ba da.
Cel Mai Iubit Fiu Al Poporului işi adună palmele in poală, una
in alta, cu degetele chircite şi indreptate in sus. Seamănă şi nu
seamănă cu nişte gheare. Nu ele par ameninţătoare.
O fi una dintre posturile favorite de meditaţie.
- Cum să te public eu pe tine? spune el, ca şi cum ar vorbi
doar cu el.
- ...
- Limbajul comandă gândirii... Viaţa omului e oricum tristă şi
atroce pe Pământ. De ce s-o facem şi mai atroce publicând poemele
tale?
- Nick. Nicky, cavalereşte e să-i dăm o şansă. Din intreaga
lui operă nu am examinat decât un colţişor. Cine ştie cu ce
minunăţii vine din celelalte părţi şi le stinge pe astea
mizerabile.
- Crezi tu?
- Poate nu te injură degeaba. Pare un băiat serios. Poate te
injură pe drept.
- Să te faci tu aşa, Spiridoane? işi incârligă, cu un umor
neaşteptat, Şeful Statului degetul arătător drept. (Şi, apoi,
adresându-mi-se: Nu mai ai cum scăpa. Ii eşti, de acum, dator
vândut lui Spiridon.)
Preşedintele zâmbeşte propriilor gânduri, vâră mâna in
buzunarul lateral drept al sacoului şi imi inmânează un plic.
- Uite, tovarăşe Bănulescu, cum rezolvăm mica noastră
controversă...
- ...
- Ai aici un document care-ţi permite ca, in următoarele
treizeci şi una de zile, să publici, la absolut orice editură din
România, o carte intrutotul cum iţi visezi tu.
- ...
- Nici o cenzură nu-şi va vâri nasul in treburile tale. Nu-ţi
va fi modificată nici o virgulă. Tirajul ţi-l stabileşti singur:
intre 4.000 şi 40.000 de exemplare... De acord?
- ...
- Orice dorinţă a ta va fi lege. Orice capriciu iţi va fi
indeplinit. Dacă intâmpini cea mai mică dificultate, mă cauţi aici,
la numărul ăsta (Şi Secretarul General al Partidului subliniază, cu
unghia, un număr de telefon cu şase cifre de pe cartea de vizită
simplă pe care mi-o intinde.)
- ...
- Dar...
- ...
- Dar... dacă, la sfârşitul celor treizeci şi una de zile, nu
publici o carte care să ne lase pe toţi cu gura căscată... Atunci
voi fi nevoit să-ţi rup gura eu...
- Te scoatem din evidenţa populaţiei... Mă, ăsta e nebun, imi
şopteşte, ca pe o taină, glasul din faţă. Te beleşte, işi coase un
portmoneu din pielea ta şi-şi ţine inăuntru supozitoarele, dacă se
va dovedi că l-ai injurat de pomană.
Va urma
Volum in curs de aparitie la Editura Cartea
Romaneasca
Daniel Bănulescu (foto: Claudiu Isopescul): s-a născut
la 31 august 1960, in Bucureşti. A urmat studii de inginerie dar a
lucrat doar ca jurnalist şi scriitor.
A fost un membru activ al cenaclului Universitas,
condus de criticul Mircea Martin.
Debutează cu un volum de versuri, Te voi iubi pân' la
sfârşitul patului, publicat in 1993, urmat de un roman, Te
pup in fund, Conducător Iubit!, publicat in 1994. In anul 2000,
ii apare o carte de balade, Baladele lui Daniel Bănulescu,
romanul Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti (Premiul pentru
Proză "Ion Creangă" al Academiei Române, Premiul Asociaţiei
Scriitorilor Bucureşti)şi antologia de poezie Republica Federală
Daniel Bănulescu. In anul 2002, publică volumul de versuri
Daniel al rugăciunii. In anul 2008, Editura Cartea
Românească deschide seria romanelor lui Daniel Bănulescu despre
"subteranele" comuniste ale anilor '80, cu al treilea "membru al
clanului de romane AM VĂZUT, LUCRÂND, DEGETUL LUI
DUMNEZEU! ", Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. In
anul 2009, publică volumul de versuri Was schön ist und dem
Daniel gefällt ( Ce-i frumos şi lui Daniel ii place), tradus in
limba germană de Ernest Wichner, Akademie Schloss Solitude,
Stuttgart.
A fost tradus in limbile engleză, franceză, slovenă, germană,
sârbă.
In romanul Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, in
cartea mea, parodicul, grotescul, ascuţita receptivitate faţă
de absurdul cotidian se amestecă, intr-o formulă fericită, cu
livrescul şi cu o abil instrumentată intertextualitate, dar şi cu
ingredientele unui gen de realism "dur", frapant, chiar violent pe
alocuri. Naraţiunea are suspans, dialogurile sint nu doar
verosimile, dar şi savuroase. Găsim, in romanul de faţă, deopotrivă
un Bucureşti fabulos, tenebros ca in romanele de mistere ale
secolului al XIX-lea, un oraş al comploturilor − politice dar şi
metafizice −, şi un Bucureşti pestriţ, desenat in culori realiste.
Bucureştiul lui Daniel Bănulescu este totodată Bucureştiul
mitingurilor, al convoaielor oficiale de pe Calea Victoriei, al
discursurilor de la tribună, al spionilor, al securiştilor
atotputernici. Dar, mai ales, este Bucureştiul unde evoluează un
personaj de excepţie: Nicolae Ceauşescu, antierou sinistru şi
comic, ridicol şi mefistofelic, pe care un ins de asemenea
remarcabil, Iarba Fiarelor (hoţul adolescent, spaima oraşului şi
modelul tuturor spărgătorilor bucureşteni) plănuieşte să-l
ucidă.