ROMAN SERIAL/ Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, in cartea mea (I)

Autor: Daniel Banulescu 11.11.2009
Mi se deschide uşa din spate şi ajung, depus ca de mâna unui chelner stilat, pe o banchetă din piele.
Geamurile sunt fumurii. Aerul condiţionat pornit. Mă simt ca in interiorul unei boabe uriaşe de strugure negru.
Ochii mi se obişnuiesc iute cu lumina scăzută şi il descopăr la un metru şi jumătate distanţă de mine, pe aceeaşi banchetă din spate, pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, sub infăţişarea unui bărbat mititel, cu pielea feţei lăsată, cu pielea gâtului atârnând. Imbrăcat intr-un costum gri, de vară, uşor. Având vârfurile pantofilor negri strălucitoare. Şi purtând pe cap nu o pălărie sub ale cărei boruri faţa să-i rămână ascunsă, aşa cum prezisese Madian, ci o şapcă muncitorească, tot gri, potrivită pentru vizitele de lucru.
Şeful Statului şade cu mâinile in poală, aşa cum şade un ţăran bătrân pe banca din faţa portiţei şi se uită calm, adâncit in gânduri, nu la mine, ci la ambasada arabă, la circa de Miliţie, la casa Dinu Lipatti, la clădirile care se inşiră pe partea opusă a bulevardului Ana Ipătescu.
- Eşti comunist? mă intreabă după un minut tovarăşul Nicolae Ceauşescu, tot fără a-şi intoarce privirile către mine.
- Nu...
- Eşti utecist?
- Ba da... Adică nu ştiu. Nu ştiu precis până la ce vârstă poţi să rămâi utecist.
- Cred că-s mai repede eu utecist decât el, se aude o voce voioasă şi amabilă de pe bancheta din faţă. Dar câţi ani ai?
- 27 de ani, zic.
- Păi, cum să mai fii?! Ai scăpat de mult... Auzi, Nicky, că nu mai e utecist.
- Eu sunt un bărbat in vârstă. Tu eşti un om tânăr, imi spune tot după o lungă tăcere şi tot fără să se uite la mine Secretarul General al Partidului.
- ...
- Eu am o groază de putere. Tu n-ai putere deloc.
- ...
- Şi, totuşi, eu nu mi-am folosit niciodată puterea impotriva ta. Dimpotrivă, in câteva rânduri, te-am ajutat, da, te-am ajutat, fără să te las s-o ştii.
- ...
- Nu mă cunoşti personal. E prima dată când ne intâlnim, nu-i aşa?
- ...
- Şi, totuşi, tu mă injuri... De ce mă injuri?
Sunt complet mut.
Ochii lui căprui, de Secretar General, sfredelesc ochii mei verzi, de student, pe cale de a-şi pierde această calitate, de om liber.
- Vă injură aşa, birjăreşte, de mamă? se aude din nou vocea voioasă de pe bancheta din faţă. Ori vă injură in sensul că vă critică, tocmai când n-aveţi chef să fiţi criticat?
- Şi, şi. Şi de mama, care nu i-a făcut, de asemenea, nimic. Dar mă şi critică, hodoronc-tronc, aiurea in tramvai.
- Poate are vreo indreptăţire aşa, divină. Ceva mult peste materialismul dumneavoastră dialectic. Poate e vreun filozof, vreun muzician, vreun poet.
- Tocmai asta-i problema. El pretinde c-ar fi. cică mare scriitor. Poet. Dar uite cum scrie.
Şi Preşedintele României scoate din buzunarul de la piept o pereche micuţă de ochelari, cu ramă de argint, cu care nu s-a afişat niciodată in public şi citeşte la intâmplare dintr-un teanc subţire de poeme scrise de mine, snop de foi care habar n-am de unde au apărut.
"Cum să nu ştii?
Eşti mai frumoasă cu două degete decât orice femeie
Mai fierbinte mai adâncă mai tandră
Decât oricare altă femeie din lume
Dacă degetele tale n-ar fi deja numărate
Dacă sânii tăi n-ar fi decât cele două porecle
Date ţie de Dumnezeu
Din zilele in care Dumnezeu făcea carne"
- Asta-i mişto! recunoaşte cu sportivitate cel de pe bancheta din faţă.
- Zău? spune Secretarul General al Partidului şi mută trei dintre foile din faţă la spatele teancului, pentru a alege un alt fragment.
Oricât de cutremurat aş fi că sunt recitat de vocea cea mai cunoscută a Republicii, nu mă pot impiedica să mă intreb cine e subordonatul care vorbeşte atât de familiar şi oarecum lipsit de respect cu Preşedintele României.
Mă aplec puţin inainte şi privesc peste cele două spătare din faţă.
Pe scaunul şoferului şade şoferul. Pe scaunul din dreapta şoferului, ridicat pe labele din faţă, şade o mândreţe de câine labrador.
Nu par genul de tipi care i-ar arde o palmă pe spate şi care s-ar intinde la glume cu Comandantul Suprem. (…)
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu işi intoarce privirea către geamul portierei din stânga şi apasă cu pupilele afişul expus intr-una dintre vitrinele sudate pe gardul metalic al Ambasadei, din care zâmbeşte prietenul său, Preşedintele Siriei, Hafez Al-Assad.
Apoi se răsuceşte lent către oaspetele său.
- Şi d-aia mă injuri tu pe mine?
- Nu vă injur.
Secretarul General al Partidului dă drumul poemelor mele, intre noi, pe banchetă, pescuieşte o telecomandă cu o formă ciudată, rotundă, dar inainte de a apuca să-i apese vreunul dintre butoane, o labă cenuşie de labrador impinge consola, pe care e potrivită o casetă audio şi caseta dispare in interiorul combinei muzicale de pe bordul limuzinei.
Ascultăm doar câteva minute.
In prima dintre inregistrări, captată probabil in restaurantul "Carul cu bere", in timp ce prietenul meu Mişa il injură torenţial pe Nicolae Ceauşescu, il injur şi eu, birjăreşte, de două ori, pe Secretarul General, deşi nu imi stă in obişnuinţă să injur. Dar o fac doar pentru a-i ridica moralul, după o zi infernală, lui Mişa şi pentru a nu se alerta că aş putea să-l denunţ.
Cea de-a doua inregistrare e o convorbire telefonică, nocturnă, purtată probabil de-a lungul a mai multe ore cu Cristi.
Inregistrarea aceasta e mai gravă.
Deşi, in majoritatea timpului, nu facem decât să ne citim unul altuia ultimele variante ale unor poeme şi să ne dăm sfaturi.
Deşi ne referim formal politicos la Geniul Carpaţilor.
Fiecare inflexiune a glasurilor noastre e o capodoperă de batjocură impotriva numitului Geniu. A extazului că noi scriem şi că el nu. Şi a amărăciunii că ne e strict interzis să publicăm, fie doar şi in vreo revistă studenţească.
Mi se pare că disting cum stofa costumului Secretarului General se bombează şi pocneşte, impinsă de bobiţele de urticarie care-i răsar pretutindeni pe corp, in timp ce ascultă infuriat această casetă.
După douăzeci de minute, nu mai rezistă, apasă butonul adecvat şi expulzează caseta.
Probabil că până acum am fost doar palid de groază. Acum simt că mă innegresc.
- Poate nu era vocea mea, zic prosteşte.
- Nu era vocea ta?
- Ba da.
Cel Mai Iubit Fiu Al Poporului işi adună palmele in poală, una in alta, cu degetele chircite şi indreptate in sus. Seamănă şi nu seamănă cu nişte gheare. Nu ele par ameninţătoare.
O fi una dintre posturile favorite de meditaţie.
- Cum să te public eu pe tine? spune el, ca şi cum ar vorbi doar cu el.
- ...
- Limbajul comandă gândirii... Viaţa omului e oricum tristă şi atroce pe Pământ. De ce s-o facem şi mai atroce publicând poemele tale?
- Nick. Nicky, cavalereşte e să-i dăm o şansă. Din intreaga lui operă nu am examinat decât un colţişor. Cine ştie cu ce minunăţii vine din celelalte părţi şi le stinge pe astea mizerabile.
- Crezi tu?
- Poate nu te injură degeaba. Pare un băiat serios. Poate te injură pe drept.
- Să te faci tu aşa, Spiridoane? işi incârligă, cu un umor neaşteptat, Şeful Statului degetul arătător drept. (Şi, apoi, adresându-mi-se: Nu mai ai cum scăpa. Ii eşti, de acum, dator vândut lui Spiridon.)
Preşedintele zâmbeşte propriilor gânduri, vâră mâna in buzunarul lateral drept al sacoului şi imi inmânează un plic.
- Uite, tovarăşe Bănulescu, cum rezolvăm mica noastră controversă...
- ...
- Ai aici un document care-ţi permite ca, in următoarele treizeci şi una de zile, să publici, la absolut orice editură din România, o carte intrutotul cum iţi visezi tu.
- ...
- Nici o cenzură nu-şi va vâri nasul in treburile tale. Nu-ţi va fi modificată nici o virgulă. Tirajul ţi-l stabileşti singur: intre 4.000 şi 40.000 de exemplare... De acord?
- ...
- Orice dorinţă a ta va fi lege. Orice capriciu iţi va fi indeplinit. Dacă intâmpini cea mai mică dificultate, mă cauţi aici, la numărul ăsta (Şi Secretarul General al Partidului subliniază, cu unghia, un număr de telefon cu şase cifre de pe cartea de vizită simplă pe care mi-o intinde.)
- ...
- Dar...
- ...
- Dar... dacă, la sfârşitul celor treizeci şi una de zile, nu publici o carte care să ne lase pe toţi cu gura căscată... Atunci voi fi nevoit să-ţi rup gura eu...
- Te scoatem din evidenţa populaţiei... Mă, ăsta e nebun, imi şopteşte, ca pe o taină, glasul din faţă. Te beleşte, işi coase un portmoneu din pielea ta şi-şi ţine inăuntru supozitoarele, dacă se va dovedi că l-ai injurat de pomană.
Va urma
Volum in curs de aparitie la Editura Cartea Romaneasca
Daniel Bănulescu (foto: Claudiu Isopescul): s-a născut la 31 august 1960, in Bucureşti. A urmat studii de inginerie dar a lucrat doar ca jurnalist şi scriitor.
A fost un membru activ al cenaclului Universitas, condus de criticul Mircea Martin.
Debutează cu un volum de versuri, Te voi iubi pân' la sfârşitul patului, publicat in 1993, urmat de un roman, Te pup in fund, Conducător Iubit!, publicat in 1994. In anul 2000, ii apare o carte de balade, Baladele lui Daniel Bănulescu, romanul Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti (Premiul pentru Proză "Ion Creangă" al Academiei Române, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti)şi antologia de poezie Republica Federală Daniel Bănulescu. In anul 2002, publică volumul de versuri Daniel al rugăciunii. In anul 2008, Editura Cartea Românească deschide seria romanelor lui Daniel Bănulescu despre "subteranele" comuniste ale anilor '80, cu al treilea "membru al clanului de romane AM VĂZUT, LUCRÂND, DEGETUL LUI DUMNEZEU! ", Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. In anul 2009, publică volumul de versuri Was schön ist und dem Daniel gefällt ( Ce-i frumos şi lui Daniel ii place), tradus in limba germană de Ernest Wichner, Akademie Schloss Solitude, Stuttgart.
A fost tradus in limbile engleză, franceză, slovenă, germană, sârbă.

In romanul Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, in cartea mea, parodicul, grotescul, ascuţita receptivitate faţă de absurdul cotidian se amestecă, intr-o formulă fericită, cu livrescul şi cu o abil instrumentată intertextualitate, dar şi cu ingredientele unui gen de realism "dur", frapant, chiar violent pe alocuri. Naraţiunea are suspans, dialogurile sint nu doar verosimile, dar şi savuroase. Găsim, in romanul de faţă, deopotrivă un Bucureşti fabulos, tenebros ca in romanele de mistere ale secolului al XIX-lea, un oraş al comploturilor − politice dar şi metafizice −, şi un Bucureşti pestriţ, desenat in culori realiste. Bucureştiul lui Daniel Bănulescu este totodată Bucureştiul mitingurilor, al convoaielor oficiale de pe Calea Victoriei, al discursurilor de la tribună, al spionilor, al securiştilor atotputernici. Dar, mai ales, este Bucureştiul unde evoluează un personaj de excepţie: Nicolae Ceauşescu, antierou sinistru şi comic, ridicol şi mefistofelic, pe care un ins de asemenea remarcabil, Iarba Fiarelor (hoţul adolescent, spaima oraşului şi modelul tuturor spărgătorilor bucureşteni) plănuieşte să-l ucidă.