FOILETON/ Ura (3). Primul Secretar face investigatii
Autor:
Cornel George Popa
11.11.2009
Chestia e că două planoare s-au
ciocnit unul de altul in apropierea blocului nostru, apoi au picat
din cer imbrăţişate, peste şi in apartamentul doamnei
Piuaru.
Nu e fantastic? Sincer, nu ştiu
să se mai fi intimplat undeva in lume aşa ceva. Că s-au ciocnit
două avioane in aer, OK. Avioanele merg cu viteză, bagă sute de
kilometri pe oră, pilotul nu stă să se uite pe geam ci urmăreşte
aparatele de bord, controlorul de trafic face atac de cord sau
curentul cade brusc sau se strică radarul sau orice altceva şi cele
două avioane se ciocnesc. OK. Adică nu-i OK, dar se poate intimpla.
Ba s-a şi intimplat.
Că avioanele, din diverse
motive, se prăbuşesc, asta ştim şi nu e OK deloc.
Dar două planoare!? Cum dracu'?
Tu pilotezi planorul. Tu te uiţi prin carlingă. Tu hotărăşti: fac
viraj la dreapta sau fac viraj la stinga. Tu decizi apropierea sau
depărtarea de alte planoare, eventual. Tu vii cu planorul la sol.
Tu ai in miini comenzile. Tu, tu, tu, tu, tu. Numai tu. Şi atunci?
Cum e posibil?
Plus că planoarele nu-s maşini,
să fie trafic intens pe autostrada cerului şi să n-ai cum evita un
alt planor.
Cerul e de necuprins şi liber
pină unde poţi vedea cu ochii. Nu sint nori, nu-i furtună, nu bate
vintul.
Dar să zicem că ai innebunit.
Tu, pilotul unuia dintre planoare, ai innebunit şi vrei să intri in
alt planor. Vrei tu, aşa, să joci in propriul film. Vrei să te
sinucizi spectaculos. Vrei să fii vedeta ştirilor şi să se scrie
despre tine in ziare. Bun. Dar cum de celălalt pilot, de pe
celălalt planor, nu te poate evita? El nu vede că vii? Nu se
uită? N-are reflexe? Nu chiar asta face: pilotează un planor, adică
il conduce? Sau innebunesc amindoi odată, in aceeaşi
secundă? Se hotărăsc dimineaţa: hai astăzi să ne izbim unul de
altul... Hai s-o facem lată. Hai. Hai.
Aşa? S-au inţeles intre
ei?
Vasilică spunea că a ţipat cind
a văzut cele două planoare, la mică inălţime, indreptindu-se fix
unul către celălalt şi cică s-au izbit frontal. Cap in cap, ca doi
berbeci. Atunci s-a auzit BOAF-ul acela cutremurător. Aparatele au
intrat unu'-ntr-altul, au executat un fel de buclă stingace cu deja
bucăţi din ele picind spre pămint, apoi, amestecate, incolăcite,
răsucindu-se prin aer ca o elice stricată, s-au prăbuşit peste
balconul şi apartamentul doamnei Piuaru, aproximativ dintr-o
parte.
Peste primul pilot cineva a
aruncat o pătură maro. Pătura se minjeşte imediat de singe.
Piciorul smuls din genunchi nu incape sub pătură, ci iese mult in
afară. Celălalt pilot e desprins şi el din resturile planoarelor şi
ciţiva il intind alături de primul. Apare o altă pătură, de data
asta in carouri. Pătura are pe ea un desen vesel, cu mult roşu,
galben şi verde. Şi ea se umple de singe, insă nimic din cel aflat
dedesubt nu se vede. Cineva aduce nişte luminări şi le aprinde.
Multe femei pling. Sosesc Miliţia, Salvarea şi Pompierii. Oamenii
sint alungaţi de-acolo, să stea cit mai departe. Doi miliţieni
incruntaţi păzesc cadavrele piloţilor. Din citeva Dacii negre, cu
număr mic, coboară activiştii de partid imbrăcaţi la costum şi
cravată. O altă maşină, urlind, frinează. E un Aro albastru, tot cu
număr mic. Prin mulţime se răspindeşte un zvon: Securitatea,
securitatea! Cei din Aro-ul albastru arată ca aceia coboriţi din
Daciile negre, doar că sint mai slabi şi parcă mai inalţi. Cele
două grupuri se intilnesc şi discută ceva cu voce joasă, aruncind
priviri furişate către mulţime. Unul iese in faţă şi strigă spre
miliţieni: luaţi-i de-aici! Să dispară toţi de-aici! Vreau
aria liberă! Miliţienii incep să impingă mulţimea, strigând:
mai in spate, tovarăşi! Mai in spate! Hai, nu te mai uita aşa la
mine! Dă-te 'napoi, madam, unde te-mpingi? Organele au de lucru
aici! Hai, hai!
Grupul oamenilor in costume
studiază blocul şi ce-a rămas din planoare. Unul, ginditor, scoate
un pachet de Kent. Işi pune ţigara intre buze şi stă aşa, fără s-o
aprindă. Cineva ţişneşte cu un pachet de chibrituri, insă omul il
refuză. Nu vrea, deocamdată, să fumeze. Cu picioarele crăcănate şi
capul dat pe spate, se uită la cer, apoi la bloc, apoi din nou la
cer şi iarăşi la bloc. Dă din cap de citeva ori. Atunci abia
extrage o brichetă din buzunarul pantalonilor şi işi aprinde
ţigara.
Vreo doi miliţieni fac poze.
Fotografiază cadavrele, blocul, resturile aparatelor, bucăţile
răspindite prin buruieni şi cerul. Unii caută ceva in iarbă. Ţin in
miini nişte pungi negre. Cind găsesc ce le trebuie, bagă obiectul
in pungă.
Grupul oamenilor in costume,
după ce-a inspectat zona, s-a strins undeva sub balconul doamnei
Piuaru. Resturile amestecate ale planoarelor aproape ii ating.
Discută intre ei cu voce joasă, dar fac gesturi largi, explicite.
Unul arată chiar cu mina unghiul sub care s-au prăbuşit aparatele.
Este chemată doamna Piuaru. I se fac şi ei multe fotografii. Doamna
Piuaru e-n lacrimi. Se trage de cap, tremură şi vorbeşte foarte
repede. Dă din miini şi se izbeşte cu amindoi pumnii in piept.
Poartă pe ea obişnuitu-i capot negru cu flori roşii. Bigudiurile
sint strinse sub un batic maro şi are papuci de casă in picioare.
Doamna Piuaru işi petrece toată ziua pe scările de la intrare, e un
fel de administrator neoficial, vigilent ca un ciine-lup. Ştie cu
exactitate ce are fiecare in frigider, la ce oră a ieşit şi cind
s-a intors, cum era imbrăcat şi dacă fuma. Nu există să se intimple
ceva fără să ştie, prima, doamna Piuaru. Doamna Piuaru e farul
neobosit care veghează zi şi noapte asupra blocului. Accidentul a
prins-o tot pe treptele de la intrare, de aceea doamna Piuaru e in
viaţă. Să fi fost in apartament, o lua dracu'.
Deodată, prin mulţime trece un
freamăt: primu', primu', a venit primu'! Altă Dacie neagră cu, de
această dată, cel mai mic număr din oraş, se alătură celorlalte.
Miliţienii iau poziţie de drepţi şi salută. Un căpitan se
rostogoleşte către maşină şi dă să-i smulgă portiera, dar şoferul,
mai iute, i-o ia inainte. Din Dacie coboară un domn uscăţiv, dar
neridat, cu o siluetă aproape atletică şi pasul vioi. Are in jur de
50 de ani şi nu poartă costum, ci doar pantaloni şi o cămaşă albă,
descheiată la git, cu mineci scurte.
Militarii execută rapid un fel
de careu şi latră zgomotos: să trăiţi tovarăşe Prim Secretar!
Bărbatul e plictisit. Dă uşor din mină, intii inspre el, apoi
inspre ceilalţi. Grupul graşilor in costume il inconjoară,
vorbindu-i şi explicindu-i totodată. Cel mai gras dintre ei ţine in
mină o baghetă lungă de lemn. Ii spune ce şi cum Primului Secretar,
intinzind bagheta cind spre cadavrele piloţilor, cind către cer,
cind către bloc. Primul Secretar se lasă intr-un genunchi şi se
uită de aproape la cadavrele piloţilor. Clatină din cap. Se duce
apoi spre bloc. Un securist vine din spate şi ii şopteşte ceva la
ureche. Primul Secretar il ascultă, apoi clatină iarăşi din cap.
Securistul insistă. Primul Secretar ii dă liber. Acum e lingă bloc
şi se holbează la el. Grasul cu arătătorul ii arată ba colo, ba
colo. Alţi doi, alături, turuie neincetat. Primul Secretar pare
neatent. Se uită cind spre rămăşiţe, cind spre mulţimea din jur.
Fumătorul de Kent spune ceva şi grasul cu arătătorul lasă
arătătorul jos. Oamenii continuă să vorbească intre ei, dar cei mai
mulţi păstrează o tăcere aproape respectuoasă.
Deodată, Primului Secretar ii
cad ochii asupra noastră. Nu sintem toţi. O parte a fost tirită de
către mame in case şi acum ori sint oblojiţi, ori se află in drum
spre spital. Totuşi, cei mai puţin atinşi am rămas. Avem singe pe
faţă şi pe haine, dar ne ţinem pe picioare. Primul Secretar ii
spune fumătorului de Kent ceva. Fumătorul de Kent transmite ordinul
mai departe. Doi miliţieni vin in trap, ne iau pe sus şi ne depun
in faţa Primului Secretar.
- Ei de ce n-au fost
fotografiaţi? intreabă Primul Secretar.
Grasul cu arătătorul e gata să
leşine.
- Sint nişte copii, tovarăşe
Prim Secretar, bolboroseşte el. Am zis că nu e relevant pentru
situaţie să luăm declaraţii minorilor...
- Poftim? exclamă Primul
Secretar. Nici măcar nu le-aţi luat declaraţii?
Grasul se pierde cu
firea.
- De-abia am ajuns şi noi la
faţa locului şi n-am avut timp să aplicăm toate măsurile
necesare... dar imediat voi dispune...
- Georgescule, Georgescule,
spune cu tristeţe in glas Primul Secretar, tot dobitoc ai rămas,
după atiţia ani... De ce te-oi mai ţine oare pe tine in
funcţie?
Grasul aproape se clatină.
Firişoare de transpiraţie ii curg pe obrajii rotunzi.
- Tovarăşe Prim Secretar,
daţi-mi voie să raportez, zice el: complexitatea cazului şi
noutatea lui ne-au luat prin surprindere, neexistind un alt
precedent, dar vă asigur, cu toată responsabilitatea, că ne vom
face exemplar datoria şi nu vom precupeţi nici un efort pină ce
ancheta nu va fi finalizată. Acum, in acest stadiu...
- Gata, gata cu gargara, spune
Primul Secretar, apoi se apleacă, din umeri, către
noi.
Toţi il privim cu veneraţie.
Este Primul Secretar al judeţului!
- Ce faceţi, băieţi? intreabă
Primul Secretar.
De emoţie, ne-am inghiţit
limba.
- Bine, spune Puiu, cu tupeu.
Sintem in vacanţă...
- Asta ştiu, spune cu blindeţe
Primul Secretar, dar de ce aveţi singe pe hăinuţe?
Puiu se pare că e purtătorul
nostru de cuvint.
- De la planoare.
- Cum aşa?
- Ne-au lovit bucăţi din
ele...
- Aha, spune Primul Secretar.
Deci voi eraţi aici cind s-au ciocnit cele două
planoare...
- Da.
- Şi ce făceaţi, mai
exact?
Puiu se uită drapta-stinga. Nu
ştie ce să răspundă.
- Ne jucam, zice el cu jumătate
de gură, intr-un tirziu.
- De-a ce vă jucaţi?
Cum vă jucaţi?
Grasul, in poziţie de drepţi,
transpiră abundent. Fumătorul de Kent işi aprinde o
ţigară.
- Păi... Vasilică a zis că se
sinucide... noi nu l-am crezut... după aia a venit Zbarnea şi i-a
dat un cap in gură... Vasilică s-a intins... iar noi ziceam că
sintem la inmormintarea lui...
Primul Secretar schimbă priviri
cu restul. Fumătorul de Kent ridică din umeri. Grasul
intervine:
- Vedeţi, tovarăşe Prim
Secretar, sint nişte copii... Nu ne putem baza pe declaraţiile lor,
mai ales că sint minori şi...
Primul Secretar ii face semn cu
mina să se oprească. Lăsindu-se cu totul din picioare, se aşază pe
vine. Acum noi ne uităm de sus la el.
- O-ho-ho, dar ce repede ai
vorbit, zimbeşte el către Puiu. In primul rind: cine-i
Vasilică?
Puiu arată cu
degetul.
- Aha, spune Primul Secretar,
deci tu eşti Vasilică...
Vasilică dă din
cap.
- Vasilică şi mai
cum?
- Vasilică Oroveanu. De fapt,
Vasile. Oroveanu Vasile. Ei imi spun Vasilică... de la doi, fiindcă
mai e un Vasilică la etajul patru...
- Am inţeles, spune Primul
Secretar. Deci e Vasilică de la doi şi Vasilică de la
patru.
- Da.
Grasul scoate un carneţel şi
vrea să noteze, dar Primul Secretar il opreşte. Cum stă aşa, pe
vine, mai jos decit noi, pare un tip simpatic.
- Şi de ce... ziceai tu că vrei
să te sinucizi?!
- Eu nu vreau să mă
sinucid, tovarăşe Prim Secretar, răspunde ca la şcoală Vasilică. Eu
le-am zis lor că am să mă sinucid dacă pină la virsta de 18 ani nu
voi scoate măcar o carte.
Va urma