EDITORIAL/ Republica din strada Prevederii

Autor: Pop Ioan 11.11.2009
Pariul individului-majoritate cu agresivitatea, cinismul, violenta si prostul-gust pe care le exhiba unii semeni de-ai lui a fost definitiv pierdut. In urma cu patru ani, m-am mutat pe o strada din Balta Alba, strada care, pe atunci, mi s-a parut a fi o adevarata oaza de liniste si verdeata, cu oameni cumsecade si asezati, cu copii curati si respectuosi, cu masini silentioase pe strazi, cu acel ritm de vietuire care te poate convinge ca existenta curge normal.
Un an mai tarziu, insa, lucrurile se schimbasera si au tot continuat sa se schimbe, degradandu-se de la an la an, de la luna la luna, de la saptamana la saptamana, tot mai iute si tot mai vizibil.
Cand ai zice ca lumea se odihneste, adica pe la miezul noptii, pe strada Prevederii, candva atat de tihnita, huruie ATV-uri parca in ciuda tuturor celor care vor sa doarma; pe la unu, in parcare porneste o sirena pe care n-o mai opreste nimeni pana dimineata; la doua, grupuri de tineri inflamati trec pe aceeasi strada hahaind, batjocorindu-se si injurandu-se intre ei; la trei, musai cineva claxoneaza prelung si repetat, dupa un partener care continua sa nu se arate; la patru, multora le suna ceasul (desteptator) pentru a-i trezi sa mearga la serviciu. Si tot asa. In plus, nu-i zi de sambata in care sa nu-ti gaureasca creierul o bormasina, doua bormasini, trei bormasini, zece bormasini, care modifica harnic configuratia camerelor de la etajele de sus sau de jos ale blocului tau.
Vara de dinaintea verii trecute, desigur, tot intr-o sambata, in spatiul dintre cele doua blocuri invecinate cu blocul nostru au fost instalate niste boxe imense, din care au curs, ore intregi, manele date la maximum, pentru ca asa voiau muschii nasului mare al unor miri care se antrenau pe domeniul public pentru nunta propriu-zisa. Iar nasul s-a jucat cu Politia de-a soarecele si pisica: din juma-n juma de ora, Politia venea, chemata de terorizatii din blocuri, dadea o amenda care-l facea sa rada chiar si pe platitorul ei si pleca; ala dadea din nou drumul la manele de-ti venea sa te muti la Calafat si tot asa, de doua, de patru, de noua ori.
Ei, dar noaptea nu-i ca ziua, iar exercitiul asta de "io-s mai tare decat toti" s-a repetat intr-o duminica recenta pe la ora 22.00. De asta data, manelele au tunat de la vreo suta de metri de blocul in care stau, varsandu-se, prin ferestrele deschise, dintr-un apartament de la etajul cinci sau sase al respectivului bloc. Stiti bine: noaptea zgomotele se aud de doua, de trei, de noua ori mai tare. Atat de tare incat, in cazul meu, n-am reusit sa-mi ascult televizorul nici macar cu geamurile inchise. Si a durat. A durat. Si poate ca mai dureaza, dar eu oi fi reusit sa asurzesc.
Zadarnic a facut Primaria de sector cateva lucruri minunate pe strada Prevederii: toate se ofilesc si pier sub tavalugul nesimtirii si al salbaticiei triburilor din zona.
In asemenea vremuri asurzitoare, cum ar mai putea sa se auda poezia? Sau soaptele celor aflati la prima dragoste? Sau muzica ascultata discret? Sau tacerea pur si simplu?
Nu vom mai scapa: orasele si satele au ajuns tot mai mult la mana triburilor, care, treptat, dar foarte repede, vor fi singurele care vor mai supravietui, exact ca in jungla. Iar cultura apartine orasului, nu junglei.

Poate doar in cimitire sa fie mai multa liniste. Dar daca nici acolo?