AVANPREMIERA/ Toate familiile fericite

Autor: Carlos Fuentes 17.11.2009

Carlos Fuentes

Editura Curtea Veche va publica in curand versiunea romaneasca a romanului Toate familiile fericite de Carlos Fuentes, traducere din limba spaniola si note de Eugenia Alexe Munteanu.
Carlos Fuentes (Panama, 1928) este unul din cei mai reprezentativi scriitori ai boom-ului latino-american. Licentiat in drept al Universitatii Autonome din Mexic, dupa primele sale romane, Regiunea cea mai transparenta (La region mas transparente, 1959) si Moartea lui Artemio Cruz (La muerte de Artemio Cruz,1962) a devenit unul din principalii reprezentanti ai literaturii hispanice din secolul al XX-lea. Dintre cele mai importante titluri ale sale mentionam Terra nostra (1975), Cristofor nenascut (Cristobal nonato, 1987), Anii petrecuti cu Laura Diaz (Los anos con Laura Diaz, 1999), Jiltul vulturului (La silla del aguila, 2003) si cel mai recent, Toate familiile fericite (Todas las familias felices, 2006). In afara de romane, a scris numeroase povestiri, eseuri, piese de teatru si scenarii de film. Considerat ca fiind un punct de referinta al culturii mexicane s-a angajat intens si in viata politica si sociala din tara sa, si a tinut conferinte la diferite universitati de prestigiu ca Princeton, Harvard, Columbia sau Cambridge. Printre numeroasele sale premii literare remarcam Premiul Romulo Gallegos (1977), Premiul National Mexican de literatura (1984), Premiul Cervantes (1987), Legionea de Onoare franceza (1992), si Premiul Principe de Asturias de Literatura (1994).
"Eu provin dintr-o familie in care fiecare membru le facea rau intr-un fel celorlalti. Apoi, caindu-se, fiecare isi facea rau lui insusi."
Un om este umilit de seful lui; fiul sau ar vrea sa-l umileasca si mai mult. Fiul Presedintelui se razvrateste impotriva tatalui sau, dar depinde de protectia lui. O femeie, suporta, din dragoste, sadismul sotului ei. Un comandant este nevoit sa aleaga care din cei doi fii ai sai va muri. Un popa isi ascunde fiica intr-un sat. Toate familiile fericite este o polifonie narativa a ramificatiilor conflictuale din Mexic si, prin extensie, din lumea intreaga.
"Nimeni in afara de Carlos Fuentes nu putea sa fi scris un roman de romane." (El Pais) "Stralucita si simbolica incursiune literara intr-un registru al zilelor noastre." (El Mundo)
Prezentam, in continuare, un fragment din acest roman.
7. Leo le-a spus ca partea buna a absentei cand o pereche se indragosteste dar nu sta impreuna, e ca acest lucru mentine vie dorinta.
Lavinia n-a fost de acord. A spus ca absenta nu inteteste dorinta, ci o omoara. Si adauga in mod plastic: "Dragostea la departare e-o prostie foarte mare".
Cordelia interveni si spuse ca absenta este ca o rezerva dulce dar insuportabila a urmatoarei intalniri.
- Eu am vrut sa stau departe fara sa doresc asta - opina Leo, lasand in aer concluzia la care nici una dintre cele doua femei nu voia sau nu putea sa ajunga.
- Prefer sa spun prostii decat sa ma doara - a spus in mod excentric Lavinia.
- Adica de-asta le spui? - zambi cu malitiozitate Leo.
- Nu indraznesc in fata a doua persoane mai in varsta ca dumneavoastra - ii zambi la fel Lavinia.
Leo scoase un hohot de ras furios.
- Imi plac femeile care in ciuda faptului ca sunt femei, sunt deosebite.
Cordelia ridica din umeri si facu o grimasa de dezaprobare. Ce credea Leo ca femeia este o uniforma? In orice caz, nu semanau barbatii intre ei mai mult decat doua femei oarecare? Lavinia rase:
- Ne impodobim cu pene precum salbaticii, ne scurtam si ne lungim fustele conform canoanelor modei, whatever that means, nu chelim, nu trebuie sa ne radem (pe fata) si lenjeria noastra fina nu poate fi ghicita, suntem divine!
Leo si Lavinia voiau sa sparga gheata emanata de respiratia intretaiata a Cordeliei. Dintr-o data, aceasta simpla conversatie (aceasta complicata prezenta a celor trei in casa amantului comun) o pusese pe Cordelia intr-o pozitie defavorabila din cauza varstei, lucru pe care ea nu obisnuia sa-l accepte, mai ales pentru ca asta era repetata insulta pe care i-o arunca sotul ei Alvaro.
In mod vizibil, nevasta lui Alvaro avea inca o data varsta nevestei lui Cristobal. Numai cu Leo, Cordelia n-a simtit niciodata diferenta pe care tinereasca prezenta a Laviniei o scotea in evidenta. Cele doua femei si-au dat seama de distanta ce le separa. De asemenea adevereau faptul ca varsta nu conta pentru Leo.
Ras in cap si cu craniul batand in albastru, mandibule puternice, panza de paianjen ce-i inconjura ochii cand reci ca gheata cand zambitori (ironici?), impertinenta sprancenelor arcuite, senzualitatea buzelor ironice (zambitoare?), totul facea ca acest barbat sa aiba varsta pe care el dorea s-o aiba cand cu Lavinia, cand cu Cordelia.
De remarcat era faptul ca, fiind amandoua de fata, atitudinea sa era aceeasi ca atunci cand se afla cu fiecare in parte. Si-au dat seama ele. Si-a dat seama el. Leo inainta cu pionii sai pe o tabla de sah al carui stapan era el dar unde piesele se miscau cu o economie a hazardului foarte asemanatoare - gandi barbatul - cu cea mai periculoasa dintre independente. In acel moment si-a dat seama ca trebuia sa actioneze imediat, cu indrazneala, chiar cu graba, prin surprindere dar fara vulgaritate.
Adica, cat timp au stat la un pahar, Leo si-a amanat miscarile personale.
Cele doua femei au plecat, in acelasi timp, nepunandu-se de acord decat cu privire la decenta obligatie de a nu ramane nici una singura cu Leo.
Inainte de-a iesi (dupa ce si-au luat gentile, dupa ce si-au aranjat fusta una, pantalonii cealalta, parul amandoua) Leo le-a intrebat:
Ce parere aveti de tabloul lui Hokusai? Ce va spune?
Lavinia si Cordelia s-au privit nedumerite.
8. Voia sa faca totul la perfectie. Impartirea spatiului permitea tot felul de combinatii. Luand ca centru al jocului dormitorul mare, in el se intra pe o usa din coridor sau prin doua bai aflate de o parte si de alta a dormitorului master bedroom (camera nuptiala?), amandoua echipate cu tot ce era necesar: closet, cuier, dulap pentru incaltaminte, schimburi, halate de baie. Cele obisnuite. La stanga si la dreapta dormitorului se deschidea usa fiecarei bai. Dormitorul in sine era un cuib moale, acoperit cu covoare, parfumat cu aromele persane ale acestora mai mult decat cu orice alt aranjament floral artificial, lasand corpurile libere sa transpire, sa perceapa miresmele, si, daca trebuia, sa puta ca sa nu-si piarda animalitatea legaturii, sa n-o secatuiasca pana la disparitia totala intr-o simpla functie ceruta de inlocuitori mintali datorita absentei stimulentelor fizice.
Leo Casares si-a pus un halat in dungi albastre si albe si se distra gandindu-se cum or sa intre, din fiecare baie in dormitor, cele doua femei carora le daduse intalnire, fiecareia in parte, fara ca cealalta sa stie de cele doua bai gemene separate de un singur pat. Facuse exercitii toata dupa-amiaza in sala de gimnastica fara sa se spele dupa aceea. Voia sa proclame in mod olfactiv masculinitatea sa animalica. Refuza sa inlocuiasca eventualele jigniri cu efluvii de lavanda. Voia sa posede si sa fie posedat in spiritul filozofiei augustine a sexului, atat de inculcat in scoala catolica, ca un obicei animalic. Simtea nevoia sa verifice, cu doua femei in acelasi timp, ca natura animalica poate coexista cu cea umana, daca in sfarsit Cordelia accepta coitul anal sau daca Lavinia s-ar multumi doar cu cel normal. Anal ca animalele. Normal ca eroii. Dar placerea in trei, ca zeii.
A intuit corect. Seara la ora zece fix, cum ii ceruse fiecareia, au deschis usa cea din stanga Cordelia, cea din dreapta Lavinia.
Lavinia, cum ii era obiceiul a aparut goala. Cordelia, cum obisnuia, intra infasurata intr-un halat. In mijlocul dormitorului, le astepta Leo cu halatul pe el. O privi pe una, apoi pe cealalta. Privi spre fundul dormitorului. Acolo se afla tabloul japonez cu marea si cerul, talazuri si tarmul abrupt. Nu se uita la femei. Se uita la pictura. Pentru ca ele sa ia atitudine. Pentru ca ele sa inteleaga. Ca acesta era urmatorul pas in relatia lor. Ca Leo nu le cerea sa iubeasca alt barbat, diferit de el si nici de proprii lor barbati Alvaro si Cristobal. Ca asta nu era de ajuns ca sa se excite. Ca noua regula era asta: voi si eu, toti trei impreuna, cele doua femei si barbatul.
Asta ne lipsea. Acesta e pasul necesar spre nestiut, spre ceea ce-o sa vina dupa aceea. Intalnirea pamantului si a marii si a cerului. Vor intelege Lavinia si Cordelia ca din momentul acela amandoua erau prizonierele dorintei barbatului? Vor indrazni sa-i satisfaca acea dorinta sau i-o vor zadarnici si prin urmare vor distruge totul, vor sterge imaginea tabloului, vor reveni nu numai la faza anterioara a perechilor Leo-Lavinia, Leo-Cordelia, ci la solitudinea conjugala, Lavinia-Cristobal, Cordelia-Alvaro, deoarece el, Leo, ar disparea pentru totdeauna din vietile ambelor femei daca ele, acum, nu inaintau spre el?
Evita sa le priveasca. Pentru asta era acolo tabloul lui Hokusai. Pentru ca Leo sa-si concentreze atentia asupra operei de arta pe care sexul n-o putea atinge, degetele abia dac-o puteau mangaia, cu toate ca mainile o puteau distruge. Pentru ca sa-l indeparteze pe Leo, in acel moment, de curiozitatea bolnavicioasa de a le vedea pe cele doua femei, de a observa atitudinea lor, de a le ghici intentiile, de a compara trupul tanar al Laviniei cu trupul matur al Cordeliei, de a vedea cum se vedeau cele doua femei sau de a sti daca se privesc macar, daca evita sa se priveasca, daca au ochi doar pentru sobrul, indepartatul, poate neintelesul, poate seducatorul sau care se lasa sedus domn si stapan si sclav voluntar, Leo Casares.
Ii citeau gandurile lui Leo cele doua femei? Isi dadeau oare seama ca aceasta mise-en-scéne elimina geloziile, inabusea invidia, interzicea prejudecatile banale? Cine ar indrazni aici si acum, in dormitorul ridicat la rang de sanctuar personal al lui Leo, cine ar indrazni sa-i jigneasca pe ceilalti doi? Cine jigneste pierde. Si daca unul pleaca, ramane perechea. Si daca nu ramane perechea de ieri, maine iti gasesti o noua pereche. Un joc nou, mereu initiatic, al carui punct culminant era acum sau niciodata.
- It's a win-win situation - a murmurat Leo, rezumand ceea ce stia ca stiu si ele, pentru ca in fond si la urma urmei, pe bucati, pe ici pe colo de-a lungul timpului, fiecare pereche (Leo-Lavinia, Leo-Cordelia) spusese sau intuise sau gandise asta. Numai ca pana si in cea mai perfecta geometrie a placerii amanate sau a cruzimii meditate, apare demonul placerii si contra acestuia lupta acum Leo, ca sa se poata uita tinta la tablousi sa evite sa priveasca sau sa fie privit de ele. Bineinteles ca frumusetea exista - a spus foarte incet. Dar numai o clipa.
Trebuia sa sacrifice prezentul imperfect al frumusetii. El s-a gandit la asta. Dar ele stiau? Leo se simti pe muchie intre o fericire aproape supranaturala si o suferinta prea fizica. Sovai. Ele nu se manifestau. Fusese usor sa-si concentreze atentia asupra fiecareia in parte. Va fi greu sa le acorde atentie amandurora in acelasi timp? In ce ordine se vor produce placerile fiecaruia, ale perechii inevitabile al trioului potential? Era orgasmul "mica moarte" sau sinuciderea temporara? Sinuciderea si moartea incercau in acel moment sa-si faca loc in mintea infierbantata si in acelasi timp lucida a lui Leo. Ce voia? Sa scape de barbatii Cristobal si Alvaro? Sau sa scape de femeile Lavinia si Cordelia. Leo pregatise aceasta scena pentru a face inca un pas, pentru a pune la incercare nu fidelitatea conjugala pe care o stia depasita, ci intensitatea emotiilor, pe care si-o imagina amanata. Nu avea nevoie sa se uite la Lavinia (goala?) nici la Cordelia (halat?) ca sa stie ca situatia nu-l scotea din joc pe ticalos, pe verdele demon al geloziei. Nu era nevoie sa le vada ca sa stie asta pentru ca o simtea in pieptul sau.
Asta a fost ce l-a alarmat. Ca si-a inchipuit pasul urmator dupa un menaje-a-trois. Era pasul spre reconstituirea perechilor. Nu revenirea la legaturile conjugale. Nici macar conservarea trioului, ci alianta celor doua femei impotriva lui, impotriva lui Leo, ele doua singure impotriva barbatului solitar ce isi propunea, in seara aceasta, sa faca amor cu ambele doar ca sa ajunga la punctul culminant si sa avorteze extazul, sa intrerupa placerea pentru a le exaspera pe amandoua si a le obliga sa doreasca din nou, inca o data, si inca o data, si inca ...
N-a vrut sa le priveasca in acea clipa. Ar fi vrut sa le spuna ca distanta oarba conserva misterul, ca le dorea pe amandoua departe de el ca sa continue sa le intuiasca. Si-a dat seama ca mai spusese asta. Ca in loc sa avanseze in intentia lui, mergea ca un rac, indarat. Ca imaginatia lui il obliga s-o ia inainte, ca sa infranga orice obicei din trecut prezent sau viitor, spre posibilitati poate de neatins fara sa inteleaga ca dorinta lor ar putea fi sa inceapa totul din nou ca sa se iubeasca mai mult.
Stiind ceea ce stiau?
Uitand totul?
Care era urmatorul pas?
Totul lua forma unui duel imperfect. Leo refuza sa se uite la ele. Se ruga ca scena aceasta sa nu le faca sa se plictiseasca de el, de ele insele, de irecuperabila situatie anterioara. Toate astea i-au trecut prin cap ca un fulger. Sa accepte obisnuinta era cea mai mare infrangere, de neacceptat pentru el. Pana la urma, intr-adevar, totul era un duel imperfect intre dorinta si consumarea acesteia; repetabil sau nerepetabil. Leo cu o inocenta aproape edenica (asa cu o fragila compasiune fata de el insusi, gandi), voia doar ca satisfactia de azi sa ne lase nesatisfacuti pentru a dori si a ajunge la satisfactia din ziua urmatoare.
Asa intelegeau ele situatia? De ce nu spuneau nimic? De ce nu se miscau? Ar indrazni vreuna din ele - Cordelia sau Lavinia - sa distruga trioul propus in mod tacit crezand ca astfel vor reveni la cuplul anterior? Sau el, Leo, distrusese pentru totdeauna orice legatura posibila cu ele? Isi dadeau seama (Lavinia, Cordelia) ca Leo le facuse favoarea de a le demonstra fiecareia in parte ca vietile lor erau false, ca artificiul oferit de Leo era adevarul, in ciuda faptului ca era un artificiu, la fel ca in pictura japoneza?
- Tot ce-am facut este pentru binele familiilor fericite.
Cum sa spuna asta, daca el insusi era incapabil s-o creada? Sa creada orice? Chiar si ca aceste femei puteau fi mai fericite cu sotii lor decat cu el?
Aceasta idee i-a provocat un hohot de ras de nestapanit. A hotarat sa le infrunte, razand, cantarindu-le pe cele doua femei. Triumfator. Acesta ar fi momentul favorabil pentru ca lucrurile sa se precipite. Un raset pentru a le ierta si a se ierta, spulberand totul ca pe o mare gluma, un cadavru delicios al sufletului suprarealist a lui Leo. Sau poate un hohot halucinant, aproape dracesc, sfidand imaginatia femeilor, o invitatie fatala la o copulatie impartasita care sa reinnoiasca si chiar sa depaseasca relatiile intre cei trei. Marele pact, euforic, falnic calcand totul in picioare, intre Leo, Lavinia si Cordelia.
Le-a lasat sa se uite la tabloul japonez. S-a rasucit ca sa le priveasca in fata pe cele doua femei pe care tocmai si le inchipuise in spatele lui nemiscate, iesind fiecare din baile alaturate, indreptandu-se spre patul pe care urmau sa-l imparta. Sau indepartandu-se de pat, reintrand in bai, disparand...
- Trebuie sa ai multa lipsa de imaginatie ca sa rupi o legatura amoroasa - si-a spus Leo foarte incet.
9. Asezat pe canapea in fata tabloului cu marea agitata si faleza nemiscata, Leo fuma o tigara blonda, incalcandu-si hotararea de la inceputul anului, sa renunte la orice viciu secundar. Lasa ca volutele de fum sa adauge un strat transparent si fugace picturii. De ce se agita marea daca nu se misca tarmul? De ce era atat de capricioasa lumea fizica? Potrivit dorintei lui Leo in noaptea aceea totul trebuia sa se transforme, sa se travesteasca, sa se multiplice. Marea s-ar calma. Tarmul s-ar inalta murmurator, frematator, pana ar deveni o intinsa pasune stearpa populata de corpuri necunoscute care ar inainta goale dar infasurate in valuri negre transparente, ca figurile lui Manuel Rodriguez Lozano in salonul principal al apartamentului din strada Schiler.
El nu a identificat acele doua corpuri. Nu le-a recunoscut. Si-a dat seama ca nu cunostea culorile pe care i le oferea lumea picturii. Erau prea noi, poate fericite, in orice caz infricosator de pure. Culorile erau pure si indraznete. Figurile, in schimb, pareau impure si confuze.
Leo a scuturat din cap. S-a uitat tinta la tablou. Era sticla pura. Era transparent. Era opera de arta perfecta. Fiecare punea in ea ceea ce dorea sa vada. Nimic mai mult. Si nimic mai putin. Acesta era miracolul tabloului japonez. Era o opera virtuala. Era un vid pur lichid ca aerul, aerian ca oceanul. Era o oglinda invizibila. Era o poveste ce se reinnoieste vesnic...
10. Cand a intrat in baie, a gasit oglinda manjita cu pasta de dinti si tubul stors aruncat neglijent in cosul de gunoi.
Leo a ridicat din umeri. N-a vrut sa calculeze care din cele doua folosise aceasta baie.

Fragment din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Curtea veche. Traducere din limba spaniola si note de Eugenia Alexe Munteanu.