CICA NISTE SCRIITORI... / Poetul, ca si soldatul...
Autor:
Stefanescu Alexandru
19.11.2009
Intâlnire a lui Nichita Stanescu cu publicul la Biblioteca
Municipala "Mihail Sadoveanu" din Bucuresti (in 1970). Poetul
inainteaza timid prin multimea care il asteapta pe coridoare. Un
necunoscut, surescitat de prezenta in imediata lui apropiere a unei
celebritati, ii da un pumn prietenesc in piept:
- Va iubim! Va iubim!
Pe Nichita Stanescu il oripileaza familaritatea vulgara, dar
se chinuieste sa zâmbeasca. Protesteaza la persoana a III-a:
- Va rugam, nu-l atingeti pe poet!
Poate ca acest episod are legatura cu urmatoarele versuri din
poemul "Poetul ca si soldatul" (dintr-un volum aparut in
1972).
"Dar mai ales va conjur,/ nu puneti mâna pe poet!/ Nu, nu
puneti niciodata mâna pe poet!
// ...Decât numai atunci când mâna
voastra/ este subtire ca raza/ si numai asa mâna voastra ar putea/
sa treaca prin el."
*
Nichita Stanescu in vizita la mine acasa (intr-un apartament
de bloc din Constanta, in 1973) impreuna cu prietenul sau, Gheorghe
Tomozei ("printul Tom"), caruia tocmai i-au aparut doua carti:
"Masinarii romantice" si "Muzeul ploii". Sunt prezenti si
scriitori constanteni: Constantin Novac, Nicolae Motoc. Nichita
Stanescu sarbatoreste succesul lui Gheorghe Tomozei, intonând un
imn al invingatorului, pe care il compune pe masura ce il
cânta:
"Prietenul meu a invins,/ Ca si cum ar ninge,/ Ca si cum ar
ninge..."
Ascultam cu totii, fermecati.
*
La Belgrad, in 1982. Nichita Stanescu este sarbatorit, la un
restaurant din centrul orasului, de o mare multime de admiratori
sârbi (unii dintre ei au invatat limba româna numai ca sa ii poata
citi versurile), cu prilejul primirii Premiului Cununa de aur al
Festivalului de Poezie de la Struga. Sunt si eu prezent. La un
moment dat, un chelner ii aduce poetului un telefon cu un fir lung,
spunându-i ca il cauta cineva din România. Nichita Stanescu ridica
receptorul:
- Da, Dora.
- ...
- Sunt cu prietenii.
-...
- Dar n-am baut nimic.
-...
- Nu vreau sa te superi, n-am baut.
Convorbirea se intrerupe. Nichita Stanescu asaza trist
telefonul in furca.
- Ce s-a intâmplat, batrâne? il intreaba Adam Puslojic. Te-a
certat?
- Ca m-a certat - raspunde Nichita Stanescu, pe un un ton
plângator nu-mi pare rau. Dar sa ma faca ea de râs pe liniile
internationale...
*
Tot in 1982. Sunt, impreuna cu Domnita, acasa la poet, in
locuinta sa din Piata Amzei. Nichita Stanescu are un picior in gips
si, ori de câte ori trebuie sa noteze ceva, foloseste gipsul ca
pagina de agenda.
Ne arata colectia de piulite de arama si, in continuare,
colectia de fiare de calcat. La un moment dat comenteaza un meci de
fotbal pierdut de România.
- Sunt suparat pe fotbal. Ca pedeapsa, m-am hotarât sa-i spun,
timp de o luna, "botfal".