CRONICA LITERARA/ Artă adevărată

Dacă pe Angela Marinescu o recunoaştem cu relativă uşurinţă intr-unele dintre volumele poeţilor tineri de azi (băieţi buni şi fete rele, deopotrivă), este şi mai uşor să o identificăm intr-un volum propriu. Probleme personale* are dimensiunile unei plaquette şi se citeşte in maximum douăzeci de minute, ceea ce nu inseamnă insă nici subţirime a poeziei, nici facilitate a lecturii ei.

Scrisul industrios şi expresia abundentă a unor obsesii "texistenţiale" n-au fost niciodată specialitatea autoarei. Există chiar un efect interesant de contrast, intre aparenta despletire haotică a multor poezii şi spaţiile, până la urmă, reduse in care ele se inscriu. Lirismul Angelei Marinescu este mai degrabă intensiv decât extensiv, concentrat, nu lăbărţat, in inşelătoarea lui dezorganizare; uneori, farmaceutic preparat.

Imaginea de Cruella De Vil pe care poeta extrem-"şaizecistă" şi-a creat-o in timp a fost cultivată cu grijă, pentru ca marginalitatea socială dorită şi autodistrugerea serială să ofere fiecărui poem garanţia unei autenticităţi morbide şi aerul greu al experienţelor ultime. Cine crede că face poezie adaptându-se, ieri, la Tezele din Iulie şi căutând, astăzi, filiera mănoasă a multiculturalismului, cine crede că poezia se scrie in lumina reflectoarelor sau pentru a ajunge acolo, acela va scrie exact "poezia" pe care o merită. La Angela Marinescu, experienţa poetică se dovedeşte una limită, iar condiţia in care o poate traversa (fără a o consuma integral) este cea a scrisului "până la capăt", cu "cenuşa rapidă".

Când recitim textele din Probleme personale, sesizăm, dacă nu secretul mai profund al acestei poezii de o frumuseţe violentă, cel puţin tehnica ei de precipitare. Autoarea, proiectată cu totul in personajul pe care-l reprezintă (intr-o bandă a lui Möbius mai postmodernă decât ar vrea s-o recunoască), arde etapele constituirii enunţului şi produce in discursul poetic, cu o rapiditate exersată, alunecări de teren biografic. Boala fiind starea mulţumitoare a eului liric, iar moartea, experienţa experienţelor, traumele evocate cu plăcere descriptivă sau inregistrate live, in chiar actul scrisului, deschid porţi de acces către o interioritate tulbure. Dar intrucât Angela Marinescu işi controlează perfect sistemul ce neofiţilor le poate părea virusat, această lume interioară bolnavă, gotică, post-expresionistă, este procesată cu dexteritate tehnică şi in deplină conştiinţă literară a potenţialului ei expresiv. Butada conform căreia singura diferenţă dintre Salvador Dali şi un nebun e aceea că Dali n-a fost nebun poate fi amintită aici, deşi poeta noastră preferă vădit suprarealismului dadaismul...

Miza ei nu este să spună nu acolo unde toţi ceilalţi spun da (şi viceversa), ci să scrie o poezie liberă şi vie, nesufocată de propriile, inevitabile, figuri stilistice şi convenţii literaturizante. Şi in acest punct de inflexiune a autenticităţii, Angela Marinescu e mai mult cerebrală decât senzorială, utilizându-şi stările şi folosindu-se de o legendară psihopatie pentru a face cu sine insăşi, in convulsiile ei, artă adevărată. Oligofrenie o spune pe scurt şi extrem de clar: "imi pulsează/ gâtul/ de plăcere/ când văd/artă/ adevărată/ sunt/ oligofrenă/ pentru că nu mai cred/ decât in/ poezie/ şi oligofrenii/ sunt dezinhibaţi/ şi se aruncă/ in/ sex". Coincidenţe dezvoltă puţin şi devoalează mai mult concepţia propriei poezii, ce poate fi luată in sens teoretic, poietic, sau chiar ca o naştere repetată şi terifiantă, de fetuşi morţi: "nu am vrut să impun nimănui nimic,/ mai ales să sufere pentru poezie, să vomite, să se distrugă,/ să fure, să se călugărească, să devină travestit şi homosexual sau/ să ucidă,/ tinerii ar trebui să ştie aceste lucruri ce chiar şi mie/ mi se par a fi, acum, complet indiferente, indepărtate, instrăinate./ e drept că, personal, m-au marcat destule/ intâmplări dar asta a ţinut, strict, de creierul meu; pentru că/ peste toate intâmplările a tronat posibilitatea mea de a incasa şi nu/ de a primi./ este dreptul meu de a face caz, pe de altă parte, de un asemenea/ dar de la Dumnezeu, să nu ţi se intâmple, de fapt, nimic/ să nu simţi nimic şi, totuşi, să te legi la cap cu nişte cuvinte/ ce se apropie tiptil, de tine, ca şobolanii intunecaţi şi să le diseci/ până la epuizare./ şi nu ştiu cum naiba dar fiecare cuvânt ce m-a trăsnit in faţă/ s-a convertit, din toate punctele de vedere, intr-o intâmplare/ semnificativă/ nici să fi vrut in ruptul capului şi nu s-ar fi petrecut/ atât de rapid, de constant şi de mortal./ de aceea, zic, nu vă luaţi după mine şi, mai ales, nu mă judecaţi./ strămoşii mei au fost preoţi şi hoţi de cai/ iar eu sunt o hoaţă bătrână/ şi unsă cu toate unsorile.".

Un final memorabil, cum mai sunt câteva in Probleme personale (de pildă, in Poemul cel mai de jos sau in splendidul Cântec de dragoste susurat fiului de către "o mamă de c..."). Placheta abundă in imagini voit şocante şi e populată de personaje cu tare sau dizabilităţi, la antipodul masei omogene de oameni sănătoşi, normali şi mediocri. Bâlbâitul, handicapatul, alcoolicii anonimi, toxicomanii, fraţii incestuoşi, homosexualii şi lesbienele cu "anusul subminat de sânge", emigranţii "surescitaţi/ drogaţi până la capăt/ cu coatele in sânge", negrii şi săracii care işi dau mâna, handicapata şi oligofrena, parazitul, putoarea, lepra... fac insă o simplă figuraţie. Lipsite de consistenţă şi autonomie real-ficţională, ele sunt ipostaze marginale selectate de autoare, măşti puse pe faţă pentru a stârni susceptibilităţi şi a inerva sensibilităţi. In spatele acestei cohorte a devianţilor şi excluşilor stă un regizor feminin care-şi caută, in calitatea de personaj, atribute negative şi dezgustătoare particularităţi. Cu ochii pe tine e o ars poetica adunând categoriile defavorizate pentru a sparge cu ele nu atât ordinea burgheză a lumii, cât acea logică - mai teribilă decât boala şi spasmul - a poeziei previzibile: "in cartierele marginale trasate exact cu echerul senzual/ al perversiunii/ negrii şi săracii işi dau mâna/ se inlănţuie până devin homosexuali/ acolo se sărută ei liberi direct pe sânge/ singuri şi compromişi fizic// marea plictiseală efemeră/ nu ştie să joace şah/ intotdeauna ordinea ei logică/ a fost invinsă/ de hăţişul rupt şi tăiat/ din spatele ochilor inguşti/ de felină/ acolo plânsul lung şi negru/ al poetelor necunoscute/ mânjeşte ecranul cu plasmă.". La Angela Marinescu, rezumativ şi concluziv, marginalitatea socială şi deviaţia umană sunt precondiţii pentru centralitatea şi puritatea experienţei lirice.

"Muşcătura rece a scrisului", mâna introdusă in ruptura tot de ea făcută, plumbul "tăiat geometric/ de la capătul fiecărei nopţi" fac din materia biologică sau psihotică un material poetic şi o formă in care viziunea se instalează printr-o bruscă penetraţie. Jucându-se cu cuvintele, autoarea se declară o intraterestră, cu capacitatea de a penetra orice formulă artistică, orice modă literară. Trece prin toate, fără cine ştie ce probleme, şi ajunge Dincolo.

Se laudă? Desigur, dar cu deplină justificare. Angela Marinescu poate, ea, să facă in continuare o poezie extraordinară, in condiţiile in care majoritatea colegilor de generaţie şi a poeţilor apăruţi ulterior au căzut in sterilitate sau autopastişă. Două exemple de modul plural in care această autoare atât de imitată şi copiată in ultimul deceniu reuşeşte să ne arate valoarea originalului. Toamna care a trecut: "imi amintesc cum, in toamna care a trecut,/ instinctul de conservare a fost mai puternic/ ca oricând/ poate tocmai din cauza bolii ce s-a ivit din senin/ ca un trăznet pe o pajişte ruinată/ şi care, in limba română, semnifică chipul roşu, contorsionat,/ plin de o pasiune rece ca ghiaţa, a racului/ şi care inaintează greu şi invers,/ dintr-o lume fără informaţii necesare ca aerul/ şi fără găuri negre,/ inspre universuri bogate in puncte de o densitate/ egală cu a cuvintelor ce au răsărit mereu/ pe fruntea şi pe pieptul meu ca nişte flori carnivore// oare de ce imi place atât de mult să-mi amintesc şi fiecare/ amintire s-o asociez cu moartea/ (eu) niciodată nu am fost cu adevărat in viaţă/ viaţa mea a fost ca soarele din spatele norilor/şi, după ce norii s-au risipit,/ soarele, turbat, a făcut scrum totul,/ in afara razelor proprii/ ce s-au intins leneşe şi nepăsătoare/ şi apoi, s-au distrus strict intre ele/ fără să mai ţină cont de nimeni şi nimic". Şi o Amintire de medicinistă: "la autopsiile la care am participat/ vulnerabilă la frig/ cu ferestrele larg deschise in orice anotimp/ de-a lungul anilor/ ca studentă la medicină/ cu formolul răscolit de mâinile/ noastre inepte/ şi precise/ ca orice instrument tehnic/ aplicate direct pe mort/ niciun cadavru nu a fost/ mai aproape de perfecţiune/ de revolta lividă şi cenuşie/ şi de obscenitatea ultimă/ aceea care te mai ţine in viaţă/ la sfârşitul vieţii/ ca poezia".

M-am intrebat deseori ce este poezia; la ce element sau valoare poate fi redusă ea, intr-o unitate care s-o conţină şi s-o exprime integral. Poezia nu e neapărat tema ei; nu e problema pe care o poate pune; nu e discurs; nu e simbol; nu e ornamentică, dar nici esenţă aproximată liric; nu e lirism (deşi am crezut asta), cu atât mai puţin personaj proiectat sau tipologizat, conflictualitate epică ori vivacitate dramatică. Poezia nu e viziune (cum iarăşi am crezut) şi nu e intensitate specială; nu e figurativ, după cum nu e non-figurativ. Nu este nici măcar obsesie.

Poezia e expresie.

*) Angela Marinescu, Probleme personale, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 72 p.