FOILETON/ Ura (IV). Un pariu periculos

Autor: Cornel George Popa 19.11.2009
Cei din jurul Primului Secretar dau să chicotească, dar Primul Secretar e serios şi tentativa moare.
- Foarte frumos, spune Primul Secretar. O intenţie nobilă. E un gest măreţ... şi unic, la care fiecare avem dreptul măcar să gindim...
- Dar eu nu vreau să mă sinucid, revine Vasilică. Eu vreau să trăiesc şi să devin poet. Cel mai mare poet!
Miliţienii continuă să ţină mulţimea departe. O Salvare a luat cadavrele planoriştilor. A mai sosit incă un Aro albastru. Securiştii scormonesc prin iarbă şi adună probe. Ciţiva militari incearcă să dea jos restul planoarelor impreună cu o trupă de pompieri. Sint citeva scări, iar unii, in apartamentul doamnei Piuaru, imping de-acolo.
- Mult succes, ii urează Primul Secretar lui Vasilică. Şi, mai departe, cum a fost?
- Mai departe a venit Zbarnea...
- Cine-i Zbarnea?
- Un băiat din bloc.
- E aici?
- Nu. A plecat.
- Inainte ca planoarele să se ciocnească?
- Inainte.
- Bun. Deci nu ne trebuie Zbarnea. Şi de ce te-a lovit? Fiindcă te-a lovit, inţeleg, nu?
- Păi... fratele lui Zbarnea... a murit...
- Aha! De ce? Cind s-a intimplat asta?
- Mai demult... A inghiţit din greşeală nişte medicamente de-ale lui taică-său... A crezut că-s bomboane... şi...
- A murit.
- Da.
- Dumnezeu să-l ierte. Ciţi ani avea?
Vasilică se uită in jur, cerind ajutor.
- Trei ani, sare Puiu. Doi ani jumate... cam aşa...
- Groaznic, spune Primul Secretar. O tragedie... oribilă...
Primul Secretar işi indreaptă spatele. Acum noi ne uităm de jos in sus la el. Bărbatul se gindeşte.
- Zbarnea ăsta te-a auzit cind vorbeai despre sinucidere?
Vasilică lasă capul in jos.
- Cred că da...
- Şi probabil s-a supărat aşa in el... şi ţi-a tras un cap in gură...
- Da, spune Vasilică.
Primul Secretar oftează.
- Il cam meritai, Vasilică. Tu ce spui?
In clipa aceea l-am iubit foarte mult pe Primul Secretar. Pină şi el ne dăduse dreptate! Şi era Primul Secretar al judeţului, toţi stăteau drepţi in faţa lui! Deştept om, Primul Secretar!
Vasilică ridică din umeri.
- Bun. Să trecem, spune Primul Secretar. N-am să insist, dar nu-i frumos ce-ai făcut... Şi, mai departe?
- Mai departe a inceput să-mi curgă singe din nas şi Lulu a zis să mă intind...
- Lulu e aici?
- Nu. L-a luat mama lui.
- Trecem şi peste Lulu. Zi!
- M-am intins pe spate...
- Unde?
Vasilică arată cu mina.
- Acolo.
Primul Secretar se uită semnificativ la cei din jur. Grasul dă să intervină.
- Tovarăşe Prim Secretar, vă asigur că...
- Georgescule! miriie Primul Secretar şi grasul se opreşte.
- Hai, Vasilică, spune Primul Secretar, arată-mi exact...
Vasilică se pune in mişcare.
- Şi voi, spune Primul Secretar, haideţi şi voi... Eraţi şi voi acolo, nu?
- Da, spune Puiu, cam supărat că nu e in centrul atenţiei.
Ne mutăm cu grupul la locul faptei. Simţim că sintem deja vedetele cartierului. Mamă, ce-or să ne mai invidieze toţi! Ce intimplare fantastică! Vorbeam cu Primul Secretar şi el se purta cu noi ca un tătic! Trebuie că era un om bun Primul Secretar, nu degeaba se numea el Prim Secretar! Probabil că erau foarte mulţi secretari, da' să fii primu' e ceva! Si Gabriela Mandache era prima, atit la invăţătură, cit şi la mărimea sutienului... Si avea un sutien, mamă-mamă, iţi incăpea capu'-n el! Ce sutien avea Gabriela Mandache...
Vasilică se intinde la pămint, cu amindouă miinile in sus.
- Aşa stăteai, cu miinile in sus? intreabă Primul Secretar.
- Da.
- De ce?
- Lulu mi-a zis. Zicea că dacă le ţin pe amindouă ridicate, imi trece mai repede.
Primul Secretar se uită la poziţia lui Vasilică, apoi la cer, apoi face un lucru nemaivăzut: se intinde şi el pe iarbă, alături de Vasilică!
Toată lumea a rămas paf. Grasu', cel puţin, era să-si inghită arătătorul. Numai fumătorul de Kent zimbea uşor, mijindu-şi ochii.
- Hai, spune Primul Secretar către noi, arătaţi-mi exact cum stăteaţi voi...
- Păi... nu sintem toţi, spune Puiu.
- Atiţia cit sinteţi... Unde stătea fiecare?
Ne-am găsit cu greu locurile, dar pină la urmă am incropit ceva. Vasilică stătea pe spate, cu amindouă miinile in sus. Primul Secretar stătea alături, cu amindouă miinile sub cap. Părea foarte relaxat.
- Se vede foarte bine cerul de aici, Georgescule, zice el. Se vede perfect. E un unghi foarte bun...
- Tovarăşe Prim Secretar, incepe Georgescu, in mod sigur am fi ajuns şi noi la...
- In această poziţie, Georgescule?
Grasul holbă ochii.
- Ia intinde-te şi tu puţin lingă mine, Georgescule, spune Primul Secretar, te văd obosit... Uite: ai transpirat... ţi-e cald... Puţină relaxare nu ţi-ar strica...
- Tovarăşe Prim Secretar, se bilbii grasul, chiar vreţi să iau loc alături... de dumneavoastră...?
- Ei, Georgescule, mergi prea departe... Intinde-te lingă băiatul ăsta, lingă Vasilică, nu?
Grasul se lasă intii pe genunchi, apoi pe spate, apoi pe o parte, apoi se răsuceşte greoi, cu faţa in sus. Poziţia, se vede, nu-i convine. Gifiie de efort şi urechile i se inroşesc. Fumătorul de Kent, singurul din grup, pare amuzat. Işi aprinde o ţigară şi scrumează uşor, pe lingă gras.
- Cum se vede, Georgescule?
- Bine, tovarăşe Prim Secretar.
- Te relaxezi?
- Da, tovarăşe Prim Secretar.
- Ei, nu e bine să te relaxezi, Georgescule, prea tare, că după aia ţi se inmoaie spiritul autocritic... şi fără spirit autocritic... tare... nici un bărbat nu valorează doi bani...
Fusese o glumă, probabil, fiindcă fumătorul de Kent a ris. Ceilalţi n-au indrăznit.
- Şi, deci, Vasilică, exact aşa stăteai cind s-au ciocnit planoarele...
- Da, zise Vasilică.
- Şi cum s-au ciocnit... planoarele...?
Iar Vasilică a spus. Apoi miliţienii, militarii şi pompierii au făcut curat la locul accidentului şi au plecat. Pină seara, in afara geamurilor sparte şi a scrijeliturilor de pe bloc, nu se mai cunoştea nimic. Totul dispăruse. Pompierii au spălat cu furtunul pină şi iarba. A doua zi ne-am trezit cu unii pe-acolo care plantau flori. Au adus un camion de flori. Vreo citeva ore bune au muncit, insă la urmă locul arăta foarte frumos. Mai veneau destui să se uite şi să comenteze, dar nu găseau nimic. Căscau ochii la bloc, se uitau după aia la flori, apoi plecau. Tot Primul Secretar a inlocuit şi ferestrele sparte, iar doamnei Piuaru i-a dat bani să-şi ia altă mobilă. A fost fericită doamna Piuaru: mobila distrusă rămăsese de la răposatul domn Piuaru şi era vai de capul ei. Asta nouă strălucea şi era direct din fabrică. Madam Piuaru spunea că e de export şi că mobilă ca a ei nu mai are nimeni in oraş. Mare băftoasă madam Piuaru! Ce noroc a căzut peste ea... din cer. Curat noroc. Şi madam Piuaru recunoştea asta.
Veneau vecinii in pelerinaj la ea ca la biserică. Se aşezau pe fotolii, pipăiau materialul şi exclamau: da, domnule, calitate! E mobilă-mobilă! Foarte fericită a fost madam Piuaru după intimplarea aceea. Cred că era cea mai fericită din cartier. Pe bune!
Altă anchetă si alte cercetări n-au mai avut loc. S-au ciocnit ăia cap in cap ca timpiţii şi gata. I-au inmormintat pe amindoi la cimitir, unul lingă altul, şi in loc de cruce aveau ceva ca o bucată de elice infiptă in pămint, pe care erau scrise frumos numele: Panţiru Gheorghe şi Mardare Constantin. Gigi şi Costel le spuneam noi cind treceam pe-acolo, fiindcă scurtam drumul spre Ciric. Aşa intrebam: o luăm pe la Gigi şi Costel sau o tăiem drept? Asta cind mergeam prin cimitir, că prin pădure era o singură potecă. Bine, puteai s-o iei şi pe partea stingă şi pe partea dreaptă, dar nu prea ne-ncurcam noi cu fineţuri dintr-astea... Cind ne duceam, mergeam pe stinga, iar cind ne intorceam, veneam pe partea draptă a locului, fiindcă in drumul nostru dădeam peste un izvor şi după atitea ore de scăldat, plajă şi pescuit ne era o sete, mamă-mamă!
Vasilică a primit din partea tovarăşului Prim Secretar o diplomă patriotică. Scria acolo că e pentru merite deosebite şi pentru că a dat dovadă de "inalt spirit civic"! Ne-am scuipat in sin cind am citit diploma. Atunci am auzit prima oară de cuvintele "inalt spirit civic" şi ne tot dădeam cu presupusul ce-o fi insemnind, că doar Vasilică n-a făcut decit să stea intins pe spate fiindcă-i curgea singe din nas!? Chiar ne gindeam: băi, fără Zbarnea, mai pupa Vasilică un căcat diplomă patriotică şi drept ar fi fost s-o facă jumate-jumate cu Zbarnea, că doar el l-a lovit. Dacă nu-i trăgea Zbarnea capu-n gură, nu devenea Vasilică faimos in cartier şi nici nu primea vreo diplomă pentru "inalt spirit civic", dar Vasilică spunea că e meritul lui intreg şi că dacă n-ar fi fost ideea cu sinuciderea, nu s-ar fi intimplat nimic.
- Da, sigur, spune Puiu, că ăia care-au mierlit-o au mierlit-o tot din cauza ta! S-au inţeles ei aşa intre ei, te-au auzit din cer cum mincai rahat!
- Băi, Puiu, spune Vasilică, degeaba latri, că sint celebru. Ar trebui deja să-mi cereţi autografe. Iar poet tot voi deveni, o să vedeţi voi!
Puiu se enerva.
- Băi, puţă, băi, iţi trag una peste mutră de rămii fără dinţi! Nu "latră" nimeni, da' n-ai făcut nimic. Lulu... Zoli... Ovidiu... Luci... Claudiu umblă-n bandaje, iar tu n-ai nici o zgirietură! Noi măcar am fost răniţi... am păţit ceva... dar tu? Tu ai stat pe spate şi atit!
- Am fost principalul martor, băi, Puiu, plus c-am dat şi dovadă de "inalt spirit civic"!
- Căca-m-aş in el de spirit civic! urlă Puiu. Repeţi ca papagalul ce scrie pe diploma aia a ta de doi lei, da' pun pariu că nu ştii ce-nseamnă! Hai, zi, dacă eşti aşa de deştept: ce-nseamnă... prostia aia?
- Pui pariu că ştiu? intreabă Vasilică.
- Pe ce? intreabă şi Puiu repede.
- Pe ce vrei tu.
- Hai trei "castane" şi două bobirnace. Ba nu, urcă Puiu miza: pe zece "castane" şi zece bobirnace.
Aoleu, mamă! "Castanele" erau nişte lovituri in cap, cu pumnul strins, prin răsucire. "Castanele" puteau fi de două feluri: cu atingere şi fără atingere. Cele "fără atingere", cind pumnul venea pieziş, iar lovitura se aplica pe capul pedepsitului cu toate cele patru degete strinse, erau cele mai dureroase.
- Cu atingere? intreabă Corneluş, excitat.
- Fără atingere, zice Puiu.
Ooo, dar se ingroaşă gluma! După o singură castană fără atingere simţeai că-ţi pocneşte ţeasta, darmite după zece!
- Bobirnace in nas sau in frunte? se interesă iarăşi Corneluş.
- In nas, zice Puiu hotărit.
Un bobirnac-două, mai erau cum mai erau, dar de la trei incolo iţi dădeau lacrimile de durere şi nasul iţi răminea roşu pină seara.
Miza pariului ne-a copleşit. Niciodată, nimeni nu plusase atit. Sigur rămineai schilodit citeva zile dacă pierdeai.
Am făcut cerc in jurul celor doi ca la box. Puiu avea maxilarele strinse şi limba deja ieşită printre dinţi. Se vedea că e infuriat bine. Vasilică, in schimb, zimbea şi părea foarte stăpin pe el.
- Bă... zise Nelu, eu zic să vă potoliţi. Hai s-o facem pe flotări sau pe genoflexiuni.
- Nu, zise Puiu. Pe castane şi bobirnace. Să-l doară şi pe el. Să vadă cum e!
- Dar dacă ştie? intrebă Nelu.
- Nu ştie, băi, doar se laudă. Dă din gură aşa... Face pe grozavul, da' habar n-are.
- Vasilică... ştie multe cuvinte... spune Nelu cu prudenţă. Poate s-a interesat ce inseamnă... poate i-a spus cineva...
- L-am intrebat eu pe taică-miu şi habar n-avea! ripostă Puiu. A zis că-şi bagă picioarele-n ei de comunişti şi să-mi iasă din cap chestiile astea! Păi, dacă taică-miu, care e taică-miu, nu ştia, de unde să ştie el? Joacă la cacealma, crezind c-o să-i meargă...
- Ba ştiu, spuse Vasilică.
- Ştii pe dracu'! Ia zi, dacă ştii, ce-nseamnă?
- Băi! striga Zoli care, deşi rănit, nu uita să fie mereu arbitru: n-aţi bătut palma!
Aşa era. Nu bătuseră palma. Orice rămăşag, ca să fie valabil, trebuie parafat printr-o stringere a miinilor. Cineva "tăia" legătura şi insemna că rămăşagul a fost semnat. Fără să se bată palma, nici un pariu nu stătea in picioare.

Va urma