FOILETON/ Ura (IV). Un pariu periculos
Autor:
Cornel George Popa
19.11.2009
Cei din jurul Primului Secretar
dau să chicotească, dar Primul Secretar e serios şi tentativa
moare.
- Foarte frumos, spune Primul
Secretar. O intenţie nobilă. E un gest măreţ... şi unic, la care
fiecare avem dreptul măcar să gindim...
- Dar eu nu vreau să mă sinucid,
revine Vasilică. Eu vreau să trăiesc şi să devin poet. Cel mai mare
poet!
Miliţienii continuă să ţină
mulţimea departe. O Salvare a luat cadavrele planoriştilor. A mai
sosit incă un Aro albastru. Securiştii scormonesc prin iarbă şi
adună probe. Ciţiva militari incearcă să dea jos restul planoarelor
impreună cu o trupă de pompieri.
Sint citeva scări, iar unii, in
apartamentul doamnei Piuaru, imping de-acolo.
- Mult succes, ii urează Primul
Secretar lui Vasilică. Şi, mai departe, cum a fost?
- Mai departe a venit
Zbarnea...
- Cine-i Zbarnea?
- Un băiat din
bloc.
- E aici?
- Nu. A plecat.
- Inainte ca planoarele să se
ciocnească?
- Inainte.
- Bun. Deci nu ne trebuie
Zbarnea. Şi de ce te-a lovit? Fiindcă te-a lovit, inţeleg,
nu?
- Păi... fratele lui Zbarnea...
a murit...
- Aha! De ce? Cind s-a intimplat
asta?
- Mai demult... A inghiţit din
greşeală nişte medicamente de-ale lui taică-său... A crezut că-s
bomboane... şi...
- A murit.
- Da.
- Dumnezeu să-l ierte. Ciţi ani
avea?
Vasilică se uită in jur, cerind
ajutor.
- Trei ani, sare Puiu. Doi ani
jumate... cam aşa...
- Groaznic, spune Primul
Secretar. O tragedie... oribilă...
Primul Secretar işi indreaptă
spatele. Acum noi ne uităm de jos in sus la el. Bărbatul se
gindeşte.
- Zbarnea ăsta te-a auzit cind
vorbeai despre sinucidere?
Vasilică lasă capul in
jos.
- Cred că da...
- Şi probabil s-a supărat aşa in
el... şi ţi-a tras un cap in gură...
- Da, spune
Vasilică.
Primul Secretar
oftează.
- Il cam meritai, Vasilică. Tu
ce spui?
In clipa aceea l-am iubit foarte
mult pe Primul Secretar. Pină şi el ne dăduse dreptate! Şi era
Primul Secretar al judeţului, toţi stăteau drepţi in faţa lui!
Deştept om, Primul Secretar!
Vasilică ridică din
umeri.
- Bun. Să trecem, spune Primul
Secretar. N-am să insist, dar nu-i frumos ce-ai făcut... Şi, mai
departe?
- Mai departe a inceput să-mi
curgă singe din nas şi Lulu a zis să mă intind...
- Lulu e aici?
- Nu. L-a luat mama
lui.
- Trecem şi peste Lulu.
Zi!
- M-am intins pe
spate...
- Unde?
Vasilică arată cu
mina.
- Acolo.
Primul Secretar se uită
semnificativ la cei din jur. Grasul dă să intervină.
- Tovarăşe Prim Secretar, vă
asigur că...
- Georgescule! miriie Primul
Secretar şi grasul se opreşte.
- Hai, Vasilică, spune Primul
Secretar, arată-mi exact...
Vasilică se pune in
mişcare.
- Şi voi, spune Primul Secretar,
haideţi şi voi... Eraţi şi voi acolo, nu?
- Da, spune Puiu, cam supărat că
nu e in centrul atenţiei.
Ne mutăm cu grupul la locul
faptei. Simţim că sintem deja vedetele cartierului. Mamă, ce-or să
ne mai invidieze toţi! Ce intimplare fantastică! Vorbeam cu Primul
Secretar şi el se purta cu noi ca un tătic! Trebuie că era un om
bun Primul Secretar, nu degeaba se numea el Prim Secretar! Probabil
că erau foarte mulţi secretari, da' să fii primu' e ceva! Si
Gabriela Mandache era prima, atit la invăţătură, cit şi la mărimea
sutienului... Si avea un sutien, mamă-mamă, iţi incăpea capu'-n el!
Ce sutien avea Gabriela Mandache...
Vasilică se intinde la pămint,
cu amindouă miinile in sus.
- Aşa stăteai, cu miinile in
sus? intreabă Primul Secretar.
- Da.
- De ce?
- Lulu mi-a zis. Zicea că dacă
le ţin pe amindouă ridicate, imi trece mai repede.
Primul Secretar se uită la
poziţia lui Vasilică, apoi la cer, apoi face un lucru nemaivăzut:
se intinde şi el pe iarbă, alături de Vasilică!
Toată lumea a rămas paf. Grasu',
cel puţin, era să-si inghită arătătorul. Numai fumătorul de Kent
zimbea uşor, mijindu-şi ochii.
- Hai, spune Primul Secretar
către noi, arătaţi-mi exact cum stăteaţi voi...
- Păi... nu sintem toţi, spune
Puiu.
- Atiţia cit sinteţi... Unde
stătea fiecare?
Ne-am găsit cu greu locurile,
dar pină la urmă am incropit ceva. Vasilică stătea pe spate, cu
amindouă miinile in sus. Primul Secretar stătea alături, cu
amindouă miinile sub cap. Părea foarte relaxat.
- Se vede foarte bine cerul de
aici, Georgescule, zice el. Se vede perfect. E un unghi foarte
bun...
- Tovarăşe Prim Secretar, incepe
Georgescu, in mod sigur am fi ajuns şi noi la...
- In această poziţie,
Georgescule?
Grasul holbă ochii.
- Ia intinde-te şi tu puţin
lingă mine, Georgescule, spune Primul Secretar, te văd obosit...
Uite: ai transpirat... ţi-e cald... Puţină relaxare nu ţi-ar
strica...
- Tovarăşe Prim Secretar, se
bilbii grasul, chiar vreţi să iau loc alături... de
dumneavoastră...?
- Ei, Georgescule, mergi prea
departe... Intinde-te lingă băiatul ăsta, lingă Vasilică,
nu?
Grasul se lasă intii pe
genunchi, apoi pe spate, apoi pe o parte, apoi se răsuceşte greoi,
cu faţa in sus. Poziţia, se vede, nu-i convine. Gifiie de efort şi
urechile i se inroşesc. Fumătorul de Kent, singurul din grup, pare
amuzat. Işi aprinde o ţigară şi scrumează uşor, pe lingă
gras.
- Cum se vede,
Georgescule?
- Bine, tovarăşe Prim
Secretar.
- Te relaxezi?
- Da, tovarăşe Prim
Secretar.
- Ei, nu e bine să te relaxezi,
Georgescule, prea tare, că după aia ţi se inmoaie spiritul
autocritic... şi fără spirit autocritic... tare... nici un
bărbat nu valorează doi bani...
Fusese o glumă, probabil,
fiindcă fumătorul de Kent a ris. Ceilalţi n-au
indrăznit.
- Şi, deci, Vasilică, exact aşa
stăteai cind s-au ciocnit planoarele...
- Da, zise
Vasilică.
- Şi cum s-au ciocnit...
planoarele...?
Iar Vasilică a spus. Apoi
miliţienii, militarii şi pompierii au făcut curat la locul
accidentului şi au plecat. Pină seara, in afara geamurilor sparte
şi a scrijeliturilor de pe bloc, nu se mai cunoştea nimic. Totul
dispăruse. Pompierii au spălat cu furtunul pină şi iarba. A doua zi
ne-am trezit cu unii pe-acolo care plantau flori. Au adus un camion
de flori. Vreo citeva ore bune au muncit, insă la urmă locul arăta
foarte frumos. Mai veneau destui să se uite şi să comenteze, dar nu
găseau nimic. Căscau ochii la bloc, se uitau după aia la flori,
apoi plecau. Tot Primul Secretar a inlocuit şi ferestrele sparte,
iar doamnei Piuaru i-a dat bani să-şi ia altă mobilă. A fost
fericită doamna Piuaru: mobila distrusă rămăsese de la răposatul
domn Piuaru şi era vai de capul ei. Asta nouă strălucea şi era
direct din fabrică. Madam Piuaru spunea că e de export şi că
mobilă ca a ei nu mai are nimeni in oraş. Mare băftoasă madam
Piuaru! Ce noroc a căzut peste ea... din cer. Curat noroc. Şi madam
Piuaru recunoştea asta.
Veneau vecinii in pelerinaj la
ea ca la biserică. Se aşezau pe fotolii, pipăiau materialul şi
exclamau: da, domnule, calitate! E mobilă-mobilă! Foarte fericită a
fost madam Piuaru după intimplarea aceea. Cred că era cea mai
fericită din cartier. Pe bune!
Altă anchetă si alte cercetări
n-au mai avut loc. S-au ciocnit ăia cap in cap ca timpiţii şi gata.
I-au inmormintat pe amindoi la cimitir, unul lingă altul, şi in loc
de cruce aveau ceva ca o bucată de elice infiptă in pămint, pe care
erau scrise frumos numele: Panţiru Gheorghe şi Mardare Constantin.
Gigi şi Costel le spuneam noi cind treceam pe-acolo, fiindcă
scurtam drumul spre Ciric. Aşa intrebam: o luăm pe la Gigi şi
Costel sau o tăiem drept? Asta cind mergeam prin cimitir, că prin
pădure era o singură potecă. Bine, puteai s-o iei şi pe partea
stingă şi pe partea dreaptă, dar nu prea ne-ncurcam noi cu fineţuri
dintr-astea... Cind ne duceam, mergeam pe stinga, iar cind ne
intorceam, veneam pe partea draptă a locului, fiindcă in drumul
nostru dădeam peste un izvor şi după atitea ore de scăldat, plajă
şi pescuit ne era o sete, mamă-mamă!
Vasilică a primit din partea
tovarăşului Prim Secretar o diplomă patriotică. Scria acolo că e
pentru merite deosebite şi pentru că a dat dovadă de "inalt spirit
civic"! Ne-am scuipat in sin cind am citit diploma. Atunci am auzit
prima oară de cuvintele "inalt spirit civic" şi ne tot dădeam cu
presupusul ce-o fi insemnind, că doar Vasilică n-a făcut decit să
stea intins pe spate fiindcă-i curgea singe din nas!? Chiar ne
gindeam: băi, fără Zbarnea, mai pupa Vasilică un căcat diplomă
patriotică şi drept ar fi fost s-o facă jumate-jumate cu Zbarnea,
că doar el l-a lovit. Dacă nu-i trăgea Zbarnea capu-n gură, nu
devenea Vasilică faimos in cartier şi nici nu primea vreo diplomă
pentru "inalt spirit civic", dar Vasilică spunea că e meritul lui
intreg şi că dacă n-ar fi fost ideea cu sinuciderea, nu s-ar fi
intimplat nimic.
- Da, sigur, spune Puiu, că ăia
care-au mierlit-o au mierlit-o tot din cauza ta! S-au inţeles ei
aşa intre ei, te-au auzit din cer cum mincai rahat!
- Băi, Puiu, spune Vasilică,
degeaba latri, că sint celebru. Ar trebui deja să-mi cereţi
autografe. Iar poet tot voi deveni, o să vedeţi voi!
Puiu se enerva.
- Băi, puţă, băi, iţi trag una
peste mutră de rămii fără dinţi! Nu "latră" nimeni, da' n-ai făcut
nimic. Lulu... Zoli... Ovidiu... Luci... Claudiu umblă-n bandaje,
iar tu n-ai nici o zgirietură! Noi măcar am fost răniţi... am păţit
ceva... dar tu? Tu ai stat pe spate şi atit!
- Am fost principalul martor,
băi, Puiu, plus c-am dat şi dovadă de "inalt spirit
civic"!
- Căca-m-aş in el de spirit
civic! urlă Puiu. Repeţi ca papagalul ce scrie pe diploma aia a ta
de doi lei, da' pun pariu că nu ştii ce-nseamnă! Hai, zi, dacă eşti
aşa de deştept: ce-nseamnă... prostia aia?
- Pui pariu că ştiu? intreabă
Vasilică.
- Pe ce? intreabă şi Puiu
repede.
- Pe ce vrei tu.
- Hai trei "castane" şi două
bobirnace. Ba nu, urcă Puiu miza: pe zece "castane" şi zece
bobirnace.
Aoleu, mamă! "Castanele" erau
nişte lovituri in cap, cu pumnul strins, prin răsucire. "Castanele"
puteau fi de două feluri: cu atingere şi fără atingere. Cele "fără
atingere", cind pumnul venea pieziş, iar lovitura se aplica pe
capul pedepsitului cu toate cele patru degete strinse, erau cele
mai dureroase.
- Cu atingere? intreabă
Corneluş, excitat.
- Fără atingere, zice
Puiu.
Ooo, dar se ingroaşă gluma! După
o singură castană fără atingere simţeai că-ţi pocneşte ţeasta,
darmite după zece!
- Bobirnace in nas sau in
frunte? se interesă iarăşi Corneluş.
- In nas, zice Puiu
hotărit.
Un bobirnac-două, mai erau cum
mai erau, dar de la trei incolo iţi dădeau lacrimile de durere şi
nasul iţi răminea roşu pină seara.
Miza pariului ne-a copleşit.
Niciodată, nimeni nu plusase atit. Sigur rămineai schilodit citeva
zile dacă pierdeai.
Am făcut cerc in jurul celor doi
ca la box. Puiu avea maxilarele strinse şi limba deja ieşită
printre dinţi. Se vedea că e infuriat bine. Vasilică, in schimb,
zimbea şi părea foarte stăpin pe el.
- Bă... zise Nelu, eu zic să vă
potoliţi. Hai s-o facem pe flotări sau pe
genoflexiuni.
- Nu, zise Puiu. Pe castane şi
bobirnace. Să-l doară şi pe el. Să vadă cum e!
- Dar dacă ştie? intrebă
Nelu.
- Nu ştie, băi, doar se laudă.
Dă din gură aşa... Face pe grozavul, da' habar n-are.
- Vasilică... ştie multe
cuvinte... spune Nelu cu prudenţă. Poate s-a interesat ce
inseamnă... poate i-a spus cineva...
- L-am intrebat eu pe taică-miu
şi habar n-avea! ripostă Puiu. A zis că-şi bagă picioarele-n ei de
comunişti şi să-mi iasă din cap chestiile astea! Păi, dacă
taică-miu, care e taică-miu, nu ştia, de unde să ştie el? Joacă la
cacealma, crezind c-o să-i meargă...
- Ba ştiu, spuse
Vasilică.
- Ştii pe dracu'! Ia zi, dacă
ştii, ce-nseamnă?
- Băi! striga Zoli care, deşi
rănit, nu uita să fie mereu arbitru: n-aţi bătut
palma!
Aşa era. Nu bătuseră palma.
Orice rămăşag, ca să fie valabil, trebuie parafat printr-o
stringere a miinilor. Cineva "tăia" legătura şi insemna că
rămăşagul a fost semnat. Fără să se bată palma, nici un pariu nu
stătea in picioare.
Va urma