AVANPREMIERA/ Povestiri inedite

Autor: William Faulkner 26.11.2009




Aceste Povestiri inedite reprezinta o necesara si benefica recuperare a unei parti din opera marelui scriitor american ramasa pâna acum necunoscuta publicului cititor român. Daca unele dintre texte au fost publicate totusi in diverse reviste literare in timpul vietii autorului, ramânând insa intr-un con de umbra si nefiind incluse in ulterioare volume, altele n-au depasit niciodata stadiul de "proza de sertar". Universul faulknerian ni se redeschide si se intregeste prin intermediul lor, pasionatul de literatura intâlnind aici personaje puternice si situatii care uneori te indeamna la meditatie, iar alteori iti aduc zâmbetul pe buze.
De la Dal Martin cel lipsit de gena nobila, barbat ajuns cineva in viata prin propriile forte si individ convins ca onoarea se poate tranzactiona, pâna la pictorul Elmer Hodge, cel care nadajduieste la celebritate artistica pentru a putea cuceri mâna unei femei de familie bogata - trecând prin savuroase personaje precum cei doi piloti de avioane de razboi, tânarul Sartoris si cumpatatul scotian MacWyrglinchbeath (Macbeth sfârsesc a-i spune camarazii sai din pricina lungimii numelui) - prezentul volum ne infatiseaza un caleidoscop de tipuri omenesti si de feluri de a fi pe care numai scriitorii de prim rang ni-l pot aduce dinainte, ca pe o suma de oglinzi in care sa ne contemplam.
Miss Zilphia Gant
I.
Jim Gant era negustor de vite. Cumpara cai si catâri din trei comitate invecinate si, ajutat de un zdrahon de baiat sarac cu duhul, le mâna prin regiune, cale de saptezeci si cinci de mile, pâna la pietele din Memphis.
Duceau cu ei, intr-o caruta, cortul si tot ce le trebuia pentru a innopta sub cerul liber, petrecând numai câte o noapte sub vreun acoperis in timpul fiecarei calatorii. Asta se intâmpla catre sfârsitul calatoriei, când, la lasarea noptii, intâlneau…primul semn de viata omeneasca, dupa aproape cincisprezece mile de jungla de chiparos si de trestie de zahar de-a lungul fluviului si de santuri roase si de pini de a doua cultura… vreo casa din busteni, paraginita, cu pereti zdraveni si acoperisul spart, lasata de izbeliste… fara vreo urma de aratura sau de plug… nicaieri prin preajma ei. De obicei, in fata ei stateau de la una pâna la douasprezece carute si, intr-un tarc din bârne despicate din apropiere, catârii tropaiau si molfaiau, cel mai adesea fara sa fi fost complet deshamati: totul avea un aer de ruina trecatoare si sinistra.
Aici Gant se intâlnea si socializa cu lumea din alte caravane, asemanatoare cu a lui sau, uneori, chiar mai dubioase, cu barbati grosolani, nebarbieriti, in salopete, si mâncau mâncare proasta si beau o otrava de whisky din porumb, fara culoare, si dormeau cu hainele pline de noroi pe ei si cu ghetele in picioare, pe podeaua de scânduri, in fata focului de busteni. Stapâna locului era o femeie inca tânara, cu ochi reci si cu limba ascutita, scumpa la vorba. Undeva in spate statea un barbat mai in vârsta, cu ochi vicleni si rosietici, ca de porc, cu parul si cu barba incâlcite, care dadeau un soi de ferocitate fetei fara personalitate pe care o ascundeau.
Era de obicei ametit de bautura, intr-o stare de idiotenie posaca, desi, din când in când, clientii ii auzeau - pe el si pe femeie - injurându-se unul pe celalalt, in fundul salii sau pe dupa vreo usa inchisa, vocea femeii, rece si strunita, cea a barbatului, alternând intre un bas bubuitor si acutele certarete ale unui copil.
Dupa ce isi vindea vitele, Gant se intorcea acasa, in asezarea unde locuiau sotia si copilul sau. Era mai putin decât un sat, la douazeci de mile de calea ferata, intr-o zona indepartata a unui comitat indepartat. Doamna Gant si fiica ei de doi ani locuiau singure in casuta cât Gant era plecat, adica in cea mai mare parte a timpului. Statea acasa cel mult o saptamâna din opt. Doamna Gant nu stia niciodata ziua sau ora precisa când avea sa se intoarca. Se intâmpla adesea intre miezul noptii si zorii zilei. Intr-o dimineata, pe la rasarit, fu trezita de cineva stând in fata casei, strigând:
"Alo, alo", la intervale regulate. Deschise fereastra si se uita afara. Era idiotul satului.
- Da? zise ea. Ce s-a-ntâmplat?
- Alo! zbiera idiotul.
- Nu mai tipa, spuse doamna Gant. Unde-i Jim?
- Jim zice sa-ti spui ca nu mai vine acasa, zbiera idiotul.
A luat caruta si a plecat cu doamna Vinson. Jim zice sa-ti spui sa nu-l mai astepti sa se-ntoarca.
Doamna Vinson era femeia de la taverna, iar idiotul statea drept ca lumânarea in lumina abia mijind a zorilor, si doamna Gant, cu o boneta de noapte pe cap, se apleca pe fereastra si il injura cu violenta grosolana a unui barbat. Apoi inchise fereastra, trântind-o.
- Jim imi datoreaza un dolar si saptescinci de centi, zbiera idiotul. Zicea ca mi-i dai matale!
Dar fereastra ramase inchisa, casa era cufundata din nou in tacere; nu se vedea lumina nicaieri. Totusi, idiotul ramase in fata casei, strigând: "Alo, alo" catre intrarea pustie, pâna ce usa se deschise si doamna Gant iesi in camasa de noapte, cu o pusca de vânatoare, si il injura din nou. Apoi el se retrase catre drum si se mai opri o data in lumina zorilor, tipând: "Alo, alo" catre casa pustie, pâna ce, in cele din urma, obosi si pleca.
De dimineata, chiar dupa rasaritul soarelui, doamna Gant, cu copilul adormit infasurat intr-o plapuma, merse la un vecin si ruga femeia sa aiba grija de copil pâna la intoarcerea ei. imprumuta un pistol de la un alt vecin si pleca. O caruta ce trecea pe acolo, mergând spre Jefferson, o lua si pe ea, iar femeia se facu incet nevazuta, sezând dreapta, pe capra carutei scârtâind, intr-o haina maro, din stofa ieftina.
Cât fu ziua de lunga, idiotul povesti despre dolarul si cei saptezeci si cinci de centi pe care Gant ii luase de la el si iI spusese ca doamna Gant avea sa i-i dea inapoi. Pâna la prânz le zisese tuturor si fiecaruia in parte si, cu vocea lui guturala, volubil si repetându-se, se oferea sa ii opreasca din drum si sa-si spuna iar povestea, pe când oamenii se adunau in fata pravaliei pentru a discuta intâmplarea cu pistolul. Asemenea batrânului marinar1, ii urmarea, in salopeta lui decolorata, gesticulând, cu parul vâlvoi, cu privirea salbatica si sporova ind intruna, cu un firicel de saliva prelingându-i-se pe la coltul gurii, povestindu-le despre dolarul sau si cei saptezeci si cinci de centi.
- Jim zicea ca mi-i da ea inapoi. Zicea ca ea mi-i da.
Inca mai vorbea despre asta atunci când doamna Gant se inapoie, zece zile mai târziu. Restitui pistolul cu multumiri, nimic mai mult. Nici macar nu-l curatase, nici nu scosese cele doua cartuse explodate… o femeie zdravana, nicidecum batrâna, cu o fata lata, puternica: fusese in multe rânduri acostata in timpul sederii in acele cartiere murdare si dubioase din Memphis, unde, cu o intuitie feminina letala, cu o incredere de nezdruncinat in puterea pacatului (ea, care nicicând nu fusese plecata de acasa mai departe de capitala comitatului, si care nu citise vreo revista si nu vazuse vreun film), ii cautase pe Gant si pe femeie, cu neinduplecarea unui barbat, cu staruinta unei ursite, senina si neclintita in hotarârea ei, ca o vestala a unui templu pângarit, intorcându-se apoi la copilul ei, cu chipu-i rece, multumita si casta. in noaptea in care se intoarse acasa, cineva batu la usa.
Era idiotul.
- Zice Jim ca matale o sa-mi dai dolaru' ala si… il pocni si-l dobori dintr-o singura lovitura. El zacea pe podea, dând sa ridice mâinile, dând sa deschida gura de groaza si de furie. Inainte sa inceapa sa urle, femeia se apleca si il mai pocni o data, zgâltâindu-l si tinându-l bine in timp ce-l plesnea peste fata, el zbierând ragusit. Il ridica in picioare si il azvârli de pe veranda pe pamânt, apoi intra in casa, unde tipetele lui ii trezisera copilul. Se aseza si lua fata in poala, leganând-o, batând tare si ritmic din calcâie, la fiece miscare, cântându-i sa o potoleasca, ridicând vocea pentru a o acoperi pe cea a copilului.
Trei luni mai târziu vânduse casa la un pret bun; si se muta, luând cu ea un cufar ponosit, legat cu funie de bumbac, si pusca de vânatoare si plapuma in care dormea copilul. Mai târziu se auzi ca isi cumparase un atelier de croitorie in Jefferson, capitala comitatului.
II.
Se vorbea in oras despre cum locuise cu fiica ei, Zilphia, intr-o singura incapere, de nici douasprezece picioare patrate, vreme de douazeci si trei de ani. Se afla chiar in partea din spate a atelierului, si inauntru se aflau un pat, o masa, doua scaune si o soba cu petrol. Fereastra din capatul camerei dadea spre un teren viran, unde fermierii isi priponeau animalele in zilele de târg si de unde vrabiile porneau in zbor, rasucindu-se in aer, ca niste nori tâsnind deasupra excrementelor de cal si de catâr si deasupra gunoaielor de la bacania de dedesubt. Fereastra era zabrelita si, in cadrul ei, vreme de sapte ani, inainte ca inspectoratul sanitar din comitat sa o sileasca pe doamna Gant sa o lase pe Zilphia sa mearga la scoala, fermierii, inhamându-si sau deshamându-si animalele, vazusera un chip micut, palid, uitându-se la ei sau, tinându-se de bare, tusind: un sunet slab, uscat, iute risipit de vânt, lasând chipul palid si linistit ca mai inainte, cu o expresie ce amintea cumva de ghirlandele de Craciun de la vreo fereastra uitata.
- Cine e? intreba câte cineva.
- Fata doamnei Gant. Inainte locuiau la Mosia Frantuzului.
- Aha. Povestea cu Jim Gant. Am auzit eu ceva.
Se uitau la chipul fetitei.
- Pai, cred ca doamna Gant nu mai are cine stie ce nevoie de barbati.
Se uitau la chipul fetitei.
- Dar nu-i decât o copila.
- Cred ca doamna Gant nu vrea sa riste nimic.
- Riscul nu-i al ei. E riscu' oricui s-o nimeri sa-i pice fata cu tronc.
- Aici ai dreptate. Chiar asa.
Asta fusese inainte ca doamna Gant sa dea intr-o zi peste Zilphia si peste baiat, in padure, intinsi sub o patura uzata, pentru cai. Era pe vremea când, in fiecare dimineata si apoi, din nou, la ora unu, erau vazuti impreuna, mergând spre scoala, la fiecare amiaza si, din nou, in fiecare dupa-amiaza, in incaperea zabrelita, de deasupra terenului viran. in timpul pauzei de dimineata, doamna Gant inchidea atelierul si, când suna clopotelul pentru pauza, statea in coltul terenului de joaca, dreapta precum scândura, intepenita intr-o rochie fara forma, de un negru spalacit, cu un sort de musama, pentru cusut, pe deasupra, cu pieptul plin de ace cu ata in ele; in felul ei aspru, era inca atragatoare. Zilphia traversa terenul de joaca, mergând direct la ea, si amândoua se asezau pe cornisa de piatra de deasupra nivelului strazii, una lânga cealalta si fara sa-si spuna o vorba, pe când ceilalti copii alergau strigând de colo-colo, in spatele lor, pâna ce clopotelul suna iarasi si Zilphia se intorcea la cartile ei, iar doamna Gant la atelier si la cusatura pe care o lasase deoparte.
Lumea povestea ca pe Zilphia o adusese la scoala o clienta a doamnei Gant. intr-o zi, la atelier, ii vorbea Zilphiei despre scoala; Zilphia avea noua ani pe atunci.
- Toti baietii si toate fetele merg. O sa-ti placa.
Statea cu spatele la camera. Nu auzi cum masina de cusut se opri, vazu doar ochii Zilphiei golindu-se deodata de orice expresie si apoi umplându-se de spaima. Doamna Gant statea in picioare, in spatele lor.
- Du-te acasa, zise.
Zilphia… nu se intoarse sa plece: paru ca se dizolva indaratul chipului ei palid, fantomatic, si al ochilor ingroziti.
Clienta se ridica. Doamna Gant ii arunca in brate o gramada de material.
- Iesi, ii spuse.
Clienta cazu pe spate, cu mâinile ridicate, rochia pe jumatate terminata revarsându-se pe podea. Doamna Gant o ridica de jos si i-o arunca din nou din brate, cu mâinile inclestate, stapânindu-se sa nu o loveasca.
- Afara din atelierul meu, zise. Sa nu cumva sa te mai prind p-aci!
Doamna Gant se intoarse in incapere. Zilphia se chirci intr-un colt, cu ochii tinta la usa. Doamna Gant o trase afara, apucând-o de bratul subtire. incepu sa o bata pe Zilphia, lovind-o pe tot corpul cu palma ei lata, in timp ce bratul sub- tire al Zilphiei parea sa se lungeasca, asemenea unui furtun de cauciuc, pe când se tot rasucea si se incorda in tacere.
- Ticaloase! zise doamna Gant. Ticaloase!
Inceta la fel de brusc si se aseza pe pat si o trase pe Zilphia lânga ea. Zilphia se impotrivi. incepu sa plânga si sa verse, dându-si ochii peste cap, pâna ce nu se mai vazu decât albul ochilor, tipând si vomitând. Doamna Gant o baga in pat si trimise dupa doctor.
Pe vremea aceea, Zilphia era slaba ca un bat, cu obrazul palid, ravasit, si cu ochii mari, nu tocmai supusi, mergând sI intorcându-se de la scoala mereu insotita de mama ei, purtându-s i mica masca tragica pe fata. intr-o zi, in al treilea an, refuza sa se mai intoarca la scoala. Nu voi sa-i spuna doamnei Gant de ce: ca ii era rusine sa fie vazuta vesnic cu mama ei pe strada. insa doamna Gant nu ii ingadui sa renunte. in primavara se imbolnavi din nou, de anemie si de nervozitate si de singuratate si de disperare pur si simplu.
Zacu multa vreme. Doctorul ii spuse doamnei Gant ca Zilphia avea nevoie de tovarasie, avea nevoie sa se joace cu copii de vârsta ei si dincolo de zidurile casei. Pe când Zilphia zacea in convalescenta, doamna Gant veni intr-o zi cu o plita de gatit in miniatura.
- Acum poti sa-ti inviti prietenele si puteti gati, zise. Nu-I asa ca ar fi mai dragut decât sa mergi in vizita?
Zilphia zacea pe perna, palida precum asternutul. Ochii ei erau ca niste gauri facute cu degetul intr-o bucata de sugativa.
- Poti sa dai un ceai in fiecare zi, spuse doamna Gant. Am sa-ti fac rochii pentru toate papusile.
Zilphia incepu sa plânga. Zacea pe perna, plângând, cu mâinile lasate pe lânga trup. Doamna Gant ii lua plita.
O duse inapoi la magazin si isi recupera banii. Zilphia zacu multa vreme in convalescenta. inca mai avea accese de plâns, din senin. Când se inzdraveni, doamna Gant o intreba la ce fete ar dori sa mearga in vizita. Zilphia numi trei sau patru. in dupa-amiaza aceea, doamna Gant incuie atelierul. Fu vazuta in trei parti diferite ale orasului, uitându-se la case. Oprea trecatorii.
- Cine locuieste aici? intreba.
I se spunea.
- Ce fel de familie e?
Trecatorul o privea. Ea il infrunta cu privirea: o femeie puternica, atragatoare inca.
- Au baieti?
A doua zi ii dadu voie Zilphiei sa mearga in vizita la una dintre familii. Zilphia mergea acasa cu fata, de la scoala, in anumite zile, si se jucau in hambar sau, in zilele ploioase, in casa. La o anumita ora, doamna Gant aparea la poarta, cu un sal negru pe umeri si cu o boneta pe cap, apoi se intorcea cu Zilphia in camera zabrelita de deasupra terenului viran. In fiecare dupa-amiaza… in spatele hambarului, o mica pajiste ducea in panta catre un sant, unde crestea un pâlc de cedri… printre cedrii aceia, doamna Gant sedea pe o lada de lemn, de când se sfârseau orele la scoala si pâna ce se facea vremea ca Zilphia sa porneasca spre casa, moment in care doamna Gant ascundea iarasi lada si ocolea prin strada urmatoare, pâna la poarta, si astepta acolo pâna ce Zilphia iesea din casa. Nu privea catre hambar sau, iarna, catre casa; doar sedea acolo… o femeie care, in ultimii doisprezece ani, ajunsese sa aduca a barbat la infatisare, iar acum, la patruzeci de ani, la coltul gurii i se ivise o umbra de mustata… cu rabdarea aceea nesfârs ita a fetei crescute la tara si in paranoia ei rece si neinduplecata, fie ca era vreme buna, fie ca era frig si ploaie, de trebuia sa se infasoare strâns in sal. in cel de-al treisprezecelea an de viata al Zilphiei, doamna Gant incepu sa-i cerceteze trupul, luna de luna. O punea pe Zilphia sa se dezbrace pâna la piele si sa stea chircita in fata ei, in lumina cruda patrunzând printre zabrele si in aerul rece al iernii ce matura pamântul. Dupa una dintre aceste examinari… era primavara… ii spuse Zilphiei ce facuse tatal ei si ce facuse ea. Sedea pe pat, in timp ce Zilphia se scufunda in hainele pe ea, povestindu-i fetei, cu vocea ei rece, fara inflexiuni, in limbaj barbatesc, in vreme ce trupul firav al Zilphiei se facea tot mai mic, ca si cum s-ar fi prabusit in sine la impactul vorbelor. Apoi vocea i se stinse.
Sedea pe pat, dreapta, nemiscata, cu ochii ei reci si dementi goliti de expresie, ca ai unei statui; si, stând in picioare in fata ei, cu gura intredeschisa, Zilphia isi inchipuia o stânca sau o gramada de pietre din care tâsnise nestavilit un suvoi de apa, vuind la vale. Acum traiau intr-un fel de armistitiu. Dormeau in acelasI pat si mâncau din aceeasi mâncare, zile de-a rândul, intr-o tacere desavârsita; sezând la masina de cusut, doamna Gant o auzea pe Zilphia trecând prin incapere si oprindu-se dincolo de treptele ce duceau in strada, fara sa ridice macar capul. Totusi, când si când, inchidea atelierul si, cu salul pe umeri, se indrepta spre strazile si aleile cel mai putin umblate de la marginea orasului si, dupa un timp, dadea peste Zilphia umblând iute si fara vreo tinta. Apoi se intorceau impreuna acasa, fara sa schimbe o vorba.
Intr-o dupa-amiaza, Zilphia si baiatul stateau intinsi sub patura. Era undeva intr-un sant, in padure, la marginea orasului, la o aruncatura de bat de sosea. Trecuse cam o luna de când se intâlneau asa, zacând in aceleasi chinuri hipnotice, ca de vis, ale pubertatii, tepeni, unul lânga celalalt, cu ochii inchisi, fara macar sa-si vorbeasca. Când Zilphia deschise ochii, dadu de fata rasturnata a doamnei Gant si de trupul ei aplecat asupra-le, profilat pe cer.
- Scoala de-acolo, zise doamna Gant.
Zilphia ramase intinsa, linistita, privind in sus la ea.
- Scoala, catea ce esti, spuse doamna Gant.
A doua zi, Zilphia se retrase de la scoala. Cu un sort de musama pe ea, sedea pe un scaun, la fereastra ce dadea spre piata; alaturi, masina de cusut a doamnei Gant zbârnâia fara incetare. Fereastra nu era zabrelita. Prin ea se uita cum copiii alaturi de care mersese la scoala incepeau sa se adune inevitabil in perechi si sa treaca pe dinaintea ei, facându-se apoi nevazuti, unii dintre ei ajungând pâna la pastor sau pâna la biserica; intr-un an cusu rochia alba de mireasa a unei fete pe care o vizitase odinioara; patru ani mai târziu, rochii pentru fiica acesteia. Sezu la fereastra vreme de doisprezece ani.
III.
Lumea vorbea in oras despre cavalerul lui Miss Zilphia, facând haz, dar si cu mila si, ici-colo, cu ingrijorare.
- O sa profite de ea, se spunea. N-ar trebui sa i se dea voie. O fata ca ea… desigur, nimeni n-o s-o lase pe ea sa se marite, chiar daca… Era o femeie ingrijita, cu parul ingrijit. Avea pielea de culoarea telinei si era putin grasuta, cumva molatica. Ochelarii dadeau fetei sale un aer uimit, ascetic, marindu-i irisurile opace. Câta vreme tinea un ac in mâna si nu era nimeni sa o vada, miscarile ei erau directe, sigure; dar, pe strada, cu palaria pe cap si purtând hainele pe care i le facuse mama ei, purta in ochi acea stângacie nelamurita a miopiei.
- Dar, de buna seama, nu va gânditi cumva ca ea… desigur, maica-sa e nebuna, dar Zilphia… biata fata.
- Mai mare rusinea. Un zugrav ambulant. Ar trebui sa fie aparata. Cum poate maica-sa sa fie atât de oarba... nu pot sa…Era un tânar cu par negru si ochi de culoarea cenusii.
Intr-o zi, doamna Gant descoperi ca vopsea de doua ziletocul ferestrei in dreptul careia se gasea scaunul Zilphiei.O muta pe Zilphia in camera din spate… acum era o incaperepotrivita; de doi ani locuiau amândoua intr-o casa demontabila, sumbra aidoma unei poze de calendar, de pe o strada obscura… si când el intra sa varuiasca peretii, doamna Gant inchise atelierul, iar ea si Zilphia plecara acasa. Timp de opt zile, Zilphia avu vacanta, prima in doisprezece ani.
Lipsita de acul ei, de manevrarea lui lenta, mecanica, Zilphia incepu sa aiba dureri de ochi si nu mai putu sa doarma bine. Se trezea din cosmaruri in care zugravul facea gesturi monstruoase cu bidineaua si cu galeata de var. In vis avea ochii galbeni, nu cenusii, si mesteca intruna, barbia lui pierzându-si conturul in saliva care i se scurgea de la atâta mestecat; intr-o noapte, se trezi spunând cu glas tare:
- Are barba!
Din când in când visa numai galeata de var si bidineaua. Erau vii, facând de capul lor miscari cu semnificatii monstruoase si ritualice.
Dupa opt zile, doamna Gant se imbolnavi; inactivitatea o puse la pat. intr-o noapte veni doctorul. A doua zi dimineata, doamna Gant se ridica si se imbraca, o incuie pe Zilphia in casa si pleca in oras. Zilphia privi de la fereastra silueta mamei sale, infasurata in salul negru, inaintând molcom, anevoie, de-a lungul strazii, oprindu-se din când in când sa se indrepte de spate, tinându-se de câte un gard. Se intoarse dupa o ora, intr-o masina inchiriata, incuie usa si lua cheia cu ea, in pat.
Trei zile si trei nopti statu Zilphia lânga patul unde femeia trasa la fata, cu trasaturi barbatesti… mustata ii crescuse intre timp si incaruntise ici si colo… zacea teapana, cu pledurile trase pâna sub barbie si cu ochii inchisi. Astfel ca Zilphia nu stia niciodata daca mama ei dormea sau nu. Uneori isi dadea seama dupa rasuflare, apoi cauta cu o grija nesfârsita cheile printre asternuturi. Le gasi in cea de-a treia zi. Se imbraca si pleca de acasa. Pe dinauntru atelierul era aproape gata zugravit, mirosind puternic a terebentina. Deschise fereastra si duse scaunul in dreptul ei. Când, in sfârsit, ii auzi pasii pe scari, se pomeni cosând, fara sa aiba cea mai vaga idee ce vesmânt tinea in mâna sau când se apucase de treaba. Sedea privindu-l, cu acul in mâna, clipind usor in spatele lentilelor, pâna ce el ii lua ochelarii de pe nas.
- Stiam eu ca, daca-ti dai jos ochelarii... zise el. Te-am tot cautat. Si când ea intra aici si eu lucram, ii auzeam pasii pe scari inca multa vreme, câte un pas, apoi liniste, pâna ce o vedeam in usa de colo, tinându-se de usa si asudând ca un negru. Chiar si dupa ce lesinase, tot nu se lasa parca, nici atunci. Numa' ce zacea colo, pe podea, asudând si asudând, si numarând banii din portofel, si zicându-mi sa nu mai fiu in oras la apusu' soarelui.
Statea in picioare, lânga scaun, tinând ochelarii in mâna. Ea se uita la urmele intunecate de var de sub unghiile lui, inspirând mirosul de terebentina pe care il emana.
- Am sa te scot de-aici. Batrâna aia. Batrâna aia cumplita.
Te si omoara-ntr-o buna zi. Acu' stiu bine ca nu-i in toate mintile. Am auzit. Tot ce ti-a facut. Am vorbit cu lumea. Când mi-au zis unde stai, am tot trecut prin fata casei. O simteam ca se uita la mine. Cum se uita pe geam dupa mine. Fara sa se-ascunza; statea acolo, uitându-se la mine si asteptând. Intr-o noapte, numa' ce-am intrat in curte. Era dupa miezu' noptii. Era-ntuneric in casa si o simteam stand acolo, uitându-se-n bezna spre unde eram eu si asteptând. Uitându-se la mine ca-n ziua aia, când lesinase si nu voia sa lesine pâna ce nu ma stia plecat din oras. Numa' ce zacea colo, pe podea, nadusind, cu ochii inchisi, zicându-mi sa las balta toata treaba si sa plec din oras pân' se-nnopteaza. Da' te scot eu de-aici. La noapte. Acum. N-o sa mai treci nicicând prin asa ceva. Statea in picioare lânga ea. Amurgul se indesea; vrabiile se rotira pentru ultima data deasupra pietei si se aciuara prin salcâmii din jurul judecatoriei.
- Tot timpul când ma uitam la tine ma gândeam ca portI ochelari, fiindca mereu zisesem ca n-as vrea o femeie care sa poarte ochelari. Apoi, intr-o zi, te-ai uitat la mine si, deodata, te-am vazut fara ochelari. Era ca si când ochelarii ar fi dispa rut si, de indata ce te-as fi vazut o data fara ei, nici n-ar mai fi contat pentru mine daca purtai ochelari sau nu… Se casatorira in fata unui judecator de pace, la judecatorie.
Pe urma, Zilphia incepu sa dea inapoi.
- Nu, zise el. Nu intelegi, daca te-ntorci acum, daca risti sa te vada ea acum…
- Trebuie, spuse Zilphia.
- A facut ea vreodata ceva pentru tine? Ii datorezi ceva? Batrâna aia cumplita... Nu pricepi, daca riscam sa ne intoarcem acolo… Zau, Zilphy! Doar esti a mea de-acuma. Asa ai zis la judecator, ca ai sa faci cum iti spun, Zilphy. Acuma am scapat, daca acuma ne intoarcem acolo…
- Trebuie. E mama mea. N-am incotro.
Era in amurg când intrara pe poarta si pornira pe alee. Ea incetini pasul, mâna tremurându-i rece intr-a lui.
- Sa nu ma lasi! zise ea. Sa nu ma lasi!
- N-o sa te las niciodata daca nici tu n-o sa ma lasi vreodata.
Dar nici noi n-ar trebui sa… Haide. Inca mai e vreme.
Nu pentru mine ma tem. Pentru tine. Zilphy…
Se uitara catre casa. Doamna Gant, imbracata din cap pâna-n picioare, purtând salul negru si boneta, statea in picioare, in usa, cu pusca in mâna.
- Zilphy, zise ea.
- Nu te duce, spuse el. Zilphy!
- Tu, Zilphy, rosti doamna Gant fara sa ridice tonul.
- Zilphy, zise el. Daca intri acolo… Zilphy!
Zilphia pasi mai departe si urca treptele. Se misca teapan.
Parea sa se fi prabusit in adâncul ei, naruindu-se pe dinauntru, facându-se tot mai mica, mai stângace.
- Treci in casa, zise doamna Gant, fara a intoarce capul.
Zilphia merse mai departe.
- Du-te, spuse doamna Gant. inchide usa.
Zilphia intra si se intoarse, dând sa inchida usa. Vazu patru sau cinci oameni opriti lânga gard, privind in urma.
- Incuie-o, zise doamna Gant.
Zilphia incuie usa cu grija, bâjbâind putin pe lânga clanta. Casa era tacuta; in holul strâmt, umbrele amurgului zaboveau aidoma unei turme de elefanti inerti. isi auzea slab inima, dar nici un alt sunet, nici un sunet de dincolo de usa pe care o inchisese in fata sotului ei. Nu avea sa il mai revada vreodata.
In urmatoarele doua zile si doua nopti, el statu incuiat, fara mâncare, intr-o casa goala de peste drum. Doamna Gant incuie usa, dar, in loc sa mearga inapoi la culcare, se aseza, imbracata complet, lipsindu-i doar sortul de musama si acele din piept, pe un scaun, in dreptul ferestrei din fata, tinând pusca rezemata alaturi, la indemâna. Trei zile sezu acolo, teapana, dreapta, cu ochii inchisi, nadusind incet. in cea de-a treia zi, zugravul parasi casa cea goala si pleca din oras. in noaptea aceea, doamna Gant muri, dreapta ca lumânarea si imbracata din cap pâna-n picioare, pe scaunul ei.

Din volumul Povestiri inedite de William Faulkner, in pregatire la Editura RAO. Traducere de Anca Peiu