AVANPREMIERA/ Povestiri inedite
Autor:
William Faulkner
26.11.2009
Aceste Povestiri inedite
reprezinta o necesara si benefica recuperare a unei parti din opera
marelui scriitor american ramasa pâna acum necunoscuta publicului
cititor român. Daca unele dintre texte au fost publicate totusi in
diverse reviste literare in timpul vietii autorului, ramânând insa
intr-un con de umbra si nefiind incluse in ulterioare volume,
altele n-au depasit niciodata stadiul de "proza de sertar".
Universul faulknerian ni se redeschide si se intregeste prin
intermediul lor, pasionatul de literatura intâlnind aici personaje
puternice si situatii care uneori te indeamna la meditatie, iar
alteori iti aduc zâmbetul pe buze.
De la Dal Martin cel lipsit de
gena nobila, barbat ajuns cineva in viata prin propriile forte si
individ convins ca onoarea se poate tranzactiona, pâna la pictorul
Elmer Hodge, cel care nadajduieste la celebritate artistica pentru
a putea cuceri mâna unei femei de familie bogata - trecând prin
savuroase personaje precum cei doi piloti de avioane de razboi,
tânarul Sartoris si cumpatatul scotian MacWyrglinchbeath (Macbeth
sfârsesc a-i spune camarazii sai din pricina lungimii numelui) -
prezentul volum ne infatiseaza un caleidoscop de tipuri omenesti si
de feluri de a fi pe care numai scriitorii de prim rang ni-l pot
aduce dinainte, ca pe o suma de oglinzi in care sa ne
contemplam.
Miss Zilphia
Gant
I.
Jim Gant era negustor de vite.
Cumpara cai si catâri din trei comitate invecinate si, ajutat de un
zdrahon de baiat sarac cu duhul, le mâna prin regiune, cale de
saptezeci si cinci de mile, pâna la pietele din
Memphis.
Duceau cu ei, intr-o caruta,
cortul si tot ce le trebuia pentru a innopta sub cerul liber,
petrecând numai câte o noapte sub vreun acoperis in timpul fiecarei
calatorii. Asta se intâmpla catre sfârsitul calatoriei, când, la
lasarea noptii, intâlneau…primul semn de viata omeneasca, dupa
aproape cincisprezece mile de jungla de chiparos si de trestie de
zahar de-a lungul fluviului si de santuri roase si de pini de a
doua cultura… vreo casa din busteni, paraginita, cu pereti zdraveni
si acoperisul spart, lasata de izbeliste… fara vreo urma de aratura
sau de plug… nicaieri prin preajma ei. De obicei, in fata ei
stateau de la una pâna la douasprezece carute si, intr-un tarc din
bârne despicate din apropiere, catârii tropaiau si molfaiau, cel
mai adesea fara sa fi fost complet deshamati: totul avea un aer de
ruina trecatoare si sinistra.
Aici Gant se intâlnea si
socializa cu lumea din alte caravane, asemanatoare cu a lui sau,
uneori, chiar mai dubioase, cu barbati grosolani, nebarbieriti, in
salopete, si mâncau mâncare proasta si beau o otrava de whisky din
porumb, fara culoare, si dormeau cu hainele pline de noroi pe ei si
cu ghetele in picioare, pe podeaua de scânduri, in fata focului de
busteni. Stapâna locului era o femeie inca tânara, cu ochi reci si
cu limba ascutita, scumpa la vorba. Undeva in spate statea un
barbat mai in vârsta, cu ochi vicleni si rosietici, ca de porc, cu
parul si cu barba incâlcite, care dadeau un soi de ferocitate fetei
fara personalitate pe care o ascundeau.
Era de obicei ametit de bautura,
intr-o stare de idiotenie posaca, desi, din când in când, clientii
ii auzeau - pe el si pe femeie - injurându-se unul pe celalalt, in
fundul salii sau pe dupa vreo usa inchisa, vocea femeii, rece si
strunita, cea a barbatului, alternând intre un bas bubuitor si
acutele certarete ale unui copil.
Dupa ce isi vindea vitele, Gant
se intorcea acasa, in asezarea unde locuiau sotia si copilul sau.
Era mai putin decât un sat, la douazeci de mile de calea ferata,
intr-o zona indepartata a unui comitat indepartat. Doamna Gant si
fiica ei de doi ani locuiau singure in casuta cât Gant era plecat,
adica in cea mai mare parte a timpului. Statea acasa cel mult o
saptamâna din opt. Doamna Gant nu stia niciodata ziua sau ora
precisa când avea sa se intoarca. Se intâmpla adesea intre miezul
noptii si zorii zilei. Intr-o dimineata, pe la rasarit, fu trezita
de cineva stând in fata casei, strigând:
"Alo, alo", la intervale
regulate. Deschise fereastra si se uita afara. Era idiotul
satului.
- Da? zise ea. Ce
s-a-ntâmplat?
- Alo! zbiera
idiotul.
- Nu mai tipa, spuse doamna
Gant. Unde-i Jim?
- Jim zice sa-ti spui ca nu mai
vine acasa, zbiera idiotul.
A luat caruta si a plecat cu
doamna Vinson. Jim zice sa-ti spui sa nu-l mai astepti sa
se-ntoarca.
Doamna Vinson era femeia de la
taverna, iar idiotul statea drept ca lumânarea in lumina abia
mijind a zorilor, si doamna Gant, cu o boneta de noapte pe cap, se
apleca pe fereastra si il injura cu violenta grosolana a unui
barbat. Apoi inchise fereastra, trântind-o.
- Jim imi datoreaza un dolar si
saptescinci de centi, zbiera idiotul. Zicea ca mi-i dai
matale!
Dar fereastra ramase inchisa,
casa era cufundata din nou in tacere; nu se vedea lumina nicaieri.
Totusi, idiotul ramase in fata casei, strigând: "Alo, alo" catre
intrarea pustie, pâna ce usa se deschise si doamna Gant iesi in
camasa de noapte, cu o pusca de vânatoare, si il injura din nou.
Apoi el se retrase catre drum si se mai opri o data in lumina
zorilor, tipând: "Alo, alo" catre casa pustie, pâna ce, in cele din
urma, obosi si pleca.
De dimineata, chiar dupa
rasaritul soarelui, doamna Gant, cu copilul adormit infasurat
intr-o plapuma, merse la un vecin si ruga femeia sa aiba grija de
copil pâna la intoarcerea ei. imprumuta un pistol de la un alt
vecin si pleca. O caruta ce trecea pe acolo, mergând spre
Jefferson, o lua si pe ea, iar femeia se facu incet nevazuta,
sezând dreapta, pe capra carutei scârtâind, intr-o haina maro, din
stofa ieftina.
Cât fu ziua de lunga, idiotul
povesti despre dolarul si cei saptezeci si cinci de centi pe care
Gant ii luase de la el si iI spusese ca doamna Gant avea sa i-i dea
inapoi. Pâna la prânz le zisese tuturor si fiecaruia in parte si,
cu vocea lui guturala, volubil si repetându-se, se oferea sa ii
opreasca din drum si sa-si spuna iar povestea, pe când oamenii se
adunau in fata pravaliei pentru a discuta intâmplarea cu pistolul.
Asemenea batrânului marinar1, ii urmarea, in salopeta lui
decolorata, gesticulând, cu parul vâlvoi, cu privirea salbatica si
sporova ind intruna, cu un firicel de saliva prelingându-i-se pe la
coltul gurii, povestindu-le despre dolarul sau si cei saptezeci si
cinci de centi.
- Jim zicea ca mi-i da ea
inapoi. Zicea ca ea mi-i da.
Inca mai vorbea despre asta
atunci când doamna Gant se inapoie, zece zile mai târziu. Restitui
pistolul cu multumiri, nimic mai mult. Nici macar nu-l curatase,
nici nu scosese cele doua cartuse explodate… o femeie zdravana,
nicidecum batrâna, cu o fata lata, puternica: fusese in multe
rânduri acostata in timpul sederii in acele cartiere murdare si
dubioase din Memphis, unde, cu o intuitie feminina letala, cu o
incredere de nezdruncinat in puterea pacatului (ea, care nicicând
nu fusese plecata de acasa mai departe de capitala comitatului, si
care nu citise vreo revista si nu vazuse vreun film), ii cautase pe
Gant si pe femeie, cu neinduplecarea unui barbat, cu staruinta unei
ursite, senina si neclintita in hotarârea ei, ca o vestala a unui
templu pângarit, intorcându-se apoi la copilul ei, cu chipu-i rece,
multumita si casta. in noaptea in care se intoarse acasa, cineva
batu la usa.
Era idiotul.
- Zice Jim ca matale o sa-mi dai
dolaru' ala si… il pocni si-l dobori dintr-o singura lovitura. El
zacea pe podea, dând sa ridice mâinile, dând sa deschida gura de
groaza si de furie. Inainte sa inceapa sa urle, femeia se apleca si
il mai pocni o data, zgâltâindu-l si tinându-l bine in timp ce-l
plesnea peste fata, el zbierând ragusit. Il ridica in picioare si
il azvârli de pe veranda pe pamânt, apoi intra in casa, unde
tipetele lui ii trezisera copilul. Se aseza si lua fata in poala,
leganând-o, batând tare si ritmic din calcâie, la fiece miscare,
cântându-i sa o potoleasca, ridicând vocea pentru a o acoperi pe
cea a copilului.
Trei luni mai târziu vânduse
casa la un pret bun; si se muta, luând cu ea un cufar ponosit,
legat cu funie de bumbac, si pusca de vânatoare si plapuma in care
dormea copilul. Mai târziu se auzi ca isi cumparase un atelier de
croitorie in Jefferson, capitala comitatului.
II.
Se vorbea in oras despre cum
locuise cu fiica ei, Zilphia, intr-o singura incapere, de nici
douasprezece picioare patrate, vreme de douazeci si trei de ani. Se
afla chiar in partea din spate a atelierului, si inauntru se aflau
un pat, o masa, doua scaune si o soba cu petrol. Fereastra din
capatul camerei dadea spre un teren viran, unde fermierii isi
priponeau animalele in zilele de târg si de unde vrabiile porneau
in zbor, rasucindu-se in aer, ca niste nori tâsnind deasupra
excrementelor de cal si de catâr si deasupra gunoaielor de la
bacania de dedesubt. Fereastra era zabrelita si, in cadrul ei,
vreme de sapte ani, inainte ca inspectoratul sanitar din comitat sa
o sileasca pe doamna Gant sa o lase pe Zilphia sa mearga la scoala,
fermierii, inhamându-si sau deshamându-si animalele, vazusera un
chip micut, palid, uitându-se la ei sau, tinându-se de bare,
tusind: un sunet slab, uscat, iute risipit de vânt, lasând chipul
palid si linistit ca mai inainte, cu o expresie ce amintea cumva de
ghirlandele de Craciun de la vreo fereastra uitata.
- Cine e? intreba câte
cineva.
- Fata doamnei Gant. Inainte
locuiau la Mosia Frantuzului.
- Aha. Povestea cu Jim Gant. Am
auzit eu ceva.
Se uitau la chipul
fetitei.
- Pai, cred ca doamna Gant nu
mai are cine stie ce nevoie de barbati.
Se uitau la chipul
fetitei.
- Dar nu-i decât o
copila.
- Cred ca doamna Gant nu vrea sa
riste nimic.
- Riscul nu-i al ei. E riscu'
oricui s-o nimeri sa-i pice fata cu tronc.
- Aici ai dreptate. Chiar
asa.
Asta fusese inainte ca doamna
Gant sa dea intr-o zi peste Zilphia si peste baiat, in padure,
intinsi sub o patura uzata, pentru cai. Era pe vremea când, in
fiecare dimineata si apoi, din nou, la ora unu, erau vazuti
impreuna, mergând spre scoala, la fiecare amiaza si, din nou, in
fiecare dupa-amiaza, in incaperea zabrelita, de deasupra terenului
viran. in timpul pauzei de dimineata, doamna Gant inchidea
atelierul si, când suna clopotelul pentru pauza, statea in coltul
terenului de joaca, dreapta precum scândura, intepenita intr-o
rochie fara forma, de un negru spalacit, cu un sort de musama,
pentru cusut, pe deasupra, cu pieptul plin de ace cu ata in ele; in
felul ei aspru, era inca atragatoare. Zilphia traversa terenul de
joaca, mergând direct la ea, si amândoua se asezau pe cornisa de
piatra de deasupra nivelului strazii, una lânga cealalta si fara
sa-si spuna o vorba, pe când ceilalti copii alergau strigând de
colo-colo, in spatele lor, pâna ce clopotelul suna iarasi si
Zilphia se intorcea la cartile ei, iar doamna Gant la atelier si la
cusatura pe care o lasase deoparte.
Lumea povestea ca pe Zilphia o
adusese la scoala o clienta a doamnei Gant. intr-o zi, la atelier,
ii vorbea Zilphiei despre scoala; Zilphia avea noua ani pe
atunci.
- Toti baietii si toate fetele
merg. O sa-ti placa.
Statea cu spatele la camera. Nu
auzi cum masina de cusut se opri, vazu doar ochii Zilphiei
golindu-se deodata de orice expresie si apoi umplându-se de spaima.
Doamna Gant statea in picioare, in spatele lor.
- Du-te acasa,
zise.
Zilphia… nu se intoarse sa
plece: paru ca se dizolva indaratul chipului ei palid, fantomatic,
si al ochilor ingroziti.
Clienta se ridica. Doamna Gant
ii arunca in brate o gramada de material.
- Iesi, ii spuse.
Clienta cazu pe spate, cu
mâinile ridicate, rochia pe jumatate terminata revarsându-se pe
podea. Doamna Gant o ridica de jos si i-o arunca din nou din brate,
cu mâinile inclestate, stapânindu-se sa nu o loveasca.
- Afara din atelierul meu, zise.
Sa nu cumva sa te mai prind p-aci!
Doamna Gant se intoarse in
incapere. Zilphia se chirci intr-un colt, cu ochii tinta la usa.
Doamna Gant o trase afara, apucând-o de bratul subtire. incepu sa o
bata pe Zilphia, lovind-o pe tot corpul cu palma ei lata, in timp
ce bratul sub- tire al Zilphiei parea sa se lungeasca, asemenea
unui furtun de cauciuc, pe când se tot rasucea si se incorda in
tacere.
- Ticaloase! zise doamna Gant.
Ticaloase!
Inceta la fel de brusc si se
aseza pe pat si o trase pe Zilphia lânga ea. Zilphia se impotrivi.
incepu sa plânga si sa verse, dându-si ochii peste cap, pâna ce nu
se mai vazu decât albul ochilor, tipând si vomitând. Doamna Gant o
baga in pat si trimise dupa doctor.
Pe vremea aceea, Zilphia era
slaba ca un bat, cu obrazul palid, ravasit, si cu ochii mari, nu
tocmai supusi, mergând sI intorcându-se de la scoala mereu insotita
de mama ei, purtându-s i mica masca tragica pe fata. intr-o zi, in
al treilea an, refuza sa se mai intoarca la scoala. Nu voi sa-i
spuna doamnei Gant de ce: ca ii era rusine sa fie vazuta vesnic cu
mama ei pe strada. insa doamna Gant nu ii ingadui sa renunte. in
primavara se imbolnavi din nou, de anemie si de nervozitate si de
singuratate si de disperare pur si simplu.
Zacu multa vreme. Doctorul ii
spuse doamnei Gant ca Zilphia avea nevoie de tovarasie, avea nevoie
sa se joace cu copii de vârsta ei si dincolo de zidurile casei. Pe
când Zilphia zacea in convalescenta, doamna Gant veni intr-o zi cu
o plita de gatit in miniatura.
- Acum poti sa-ti inviti
prietenele si puteti gati, zise. Nu-I asa ca ar fi mai dragut decât
sa mergi in vizita?
Zilphia zacea pe perna, palida
precum asternutul. Ochii ei erau ca niste gauri facute cu degetul
intr-o bucata de sugativa.
- Poti sa dai un ceai in fiecare
zi, spuse doamna Gant. Am sa-ti fac rochii pentru toate
papusile.
Zilphia incepu sa plânga. Zacea
pe perna, plângând, cu mâinile lasate pe lânga trup. Doamna Gant ii
lua plita.
O duse inapoi la magazin si isi
recupera banii. Zilphia zacu multa vreme in convalescenta. inca mai
avea accese de plâns, din senin. Când se inzdraveni, doamna Gant o
intreba la ce fete ar dori sa mearga in vizita. Zilphia numi trei
sau patru. in dupa-amiaza aceea, doamna Gant incuie atelierul. Fu
vazuta in trei parti diferite ale orasului, uitându-se la case.
Oprea trecatorii.
- Cine locuieste aici?
intreba.
I se spunea.
- Ce fel de familie
e?
Trecatorul o privea. Ea il
infrunta cu privirea: o femeie puternica, atragatoare
inca.
- Au baieti?
A doua zi ii dadu voie Zilphiei
sa mearga in vizita la una dintre familii. Zilphia mergea acasa cu
fata, de la scoala, in anumite zile, si se jucau in hambar sau, in
zilele ploioase, in casa. La o anumita ora, doamna Gant aparea la
poarta, cu un sal negru pe umeri si cu o boneta pe cap, apoi se
intorcea cu Zilphia in camera zabrelita de deasupra terenului
viran. In fiecare dupa-amiaza… in spatele hambarului, o mica
pajiste ducea in panta catre un sant, unde crestea un pâlc de
cedri… printre cedrii aceia, doamna Gant sedea pe o lada de lemn,
de când se sfârseau orele la scoala si pâna ce se facea vremea ca
Zilphia sa porneasca spre casa, moment in care doamna Gant ascundea
iarasi lada si ocolea prin strada urmatoare, pâna la poarta, si
astepta acolo pâna ce Zilphia iesea din casa. Nu privea catre
hambar sau, iarna, catre casa; doar sedea acolo… o femeie care, in
ultimii doisprezece ani, ajunsese sa aduca a barbat la infatisare,
iar acum, la patruzeci de ani, la coltul gurii i se ivise o umbra
de mustata… cu rabdarea aceea nesfârs ita a fetei crescute la tara
si in paranoia ei rece si neinduplecata, fie ca era vreme buna, fie
ca era frig si ploaie, de trebuia sa se infasoare strâns in sal. in
cel de-al treisprezecelea an de viata al Zilphiei, doamna Gant
incepu sa-i cerceteze trupul, luna de luna. O punea pe Zilphia sa
se dezbrace pâna la piele si sa stea chircita in fata ei, in lumina
cruda patrunzând printre zabrele si in aerul rece al iernii ce
matura pamântul. Dupa una dintre aceste examinari… era primavara…
ii spuse Zilphiei ce facuse tatal ei si ce facuse ea. Sedea pe pat,
in timp ce Zilphia se scufunda in hainele pe ea, povestindu-i
fetei, cu vocea ei rece, fara inflexiuni, in limbaj barbatesc, in
vreme ce trupul firav al Zilphiei se facea tot mai mic, ca si cum
s-ar fi prabusit in sine la impactul vorbelor. Apoi vocea i se
stinse.
Sedea pe pat, dreapta,
nemiscata, cu ochii ei reci si dementi goliti de expresie, ca ai
unei statui; si, stând in picioare in fata ei, cu gura
intredeschisa, Zilphia isi inchipuia o stânca sau o gramada de
pietre din care tâsnise nestavilit un suvoi de apa, vuind la vale.
Acum traiau intr-un fel de armistitiu. Dormeau in acelasI pat si
mâncau din aceeasi mâncare, zile de-a rândul, intr-o tacere
desavârsita; sezând la masina de cusut, doamna Gant o auzea pe
Zilphia trecând prin incapere si oprindu-se dincolo de treptele ce
duceau in strada, fara sa ridice macar capul. Totusi, când si când,
inchidea atelierul si, cu salul pe umeri, se indrepta spre strazile
si aleile cel mai putin umblate de la marginea orasului si, dupa un
timp, dadea peste Zilphia umblând iute si fara vreo tinta. Apoi se
intorceau impreuna acasa, fara sa schimbe o vorba.
Intr-o dupa-amiaza, Zilphia si
baiatul stateau intinsi sub patura. Era undeva intr-un sant, in
padure, la marginea orasului, la o aruncatura de bat de sosea.
Trecuse cam o luna de când se intâlneau asa, zacând in aceleasi
chinuri hipnotice, ca de vis, ale pubertatii, tepeni, unul lânga
celalalt, cu ochii inchisi, fara macar sa-si vorbeasca. Când
Zilphia deschise ochii, dadu de fata rasturnata a doamnei Gant si
de trupul ei aplecat asupra-le, profilat pe cer.
- Scoala de-acolo, zise doamna
Gant.
Zilphia ramase intinsa,
linistita, privind in sus la ea.
- Scoala, catea ce esti, spuse
doamna Gant.
A doua zi, Zilphia se retrase de
la scoala. Cu un sort de musama pe ea, sedea pe un scaun, la
fereastra ce dadea spre piata; alaturi, masina de cusut a doamnei
Gant zbârnâia fara incetare. Fereastra nu era zabrelita. Prin ea se
uita cum copiii alaturi de care mersese la scoala incepeau sa se
adune inevitabil in perechi si sa treaca pe dinaintea ei,
facându-se apoi nevazuti, unii dintre ei ajungând pâna la pastor
sau pâna la biserica; intr-un an cusu rochia alba de mireasa a unei
fete pe care o vizitase odinioara; patru ani mai târziu, rochii
pentru fiica acesteia. Sezu la fereastra vreme de doisprezece
ani.
III.
Lumea vorbea in oras despre
cavalerul lui Miss Zilphia, facând haz, dar si cu mila si,
ici-colo, cu ingrijorare.
- O sa profite de ea, se spunea.
N-ar trebui sa i se dea voie. O fata ca ea… desigur, nimeni n-o s-o
lase pe ea sa se marite, chiar daca… Era o femeie ingrijita, cu
parul ingrijit. Avea pielea de culoarea telinei si era putin
grasuta, cumva molatica. Ochelarii dadeau fetei sale un aer uimit,
ascetic, marindu-i irisurile opace. Câta vreme tinea un ac in mâna
si nu era nimeni sa o vada, miscarile ei erau directe, sigure; dar,
pe strada, cu palaria pe cap si purtând hainele pe care i le facuse
mama ei, purta in ochi acea stângacie nelamurita a
miopiei.
- Dar, de buna seama, nu va
gânditi cumva ca ea… desigur, maica-sa e nebuna, dar Zilphia… biata
fata.
- Mai mare rusinea. Un zugrav
ambulant. Ar trebui sa fie aparata. Cum poate maica-sa sa fie atât
de oarba... nu pot sa…Era un tânar cu par negru si ochi de culoarea
cenusii.
Intr-o zi, doamna Gant descoperi
ca vopsea de doua ziletocul ferestrei in dreptul careia se gasea
scaunul Zilphiei.O muta pe Zilphia in camera din spate… acum era o
incaperepotrivita; de doi ani locuiau amândoua intr-o casa
demontabila, sumbra aidoma unei poze de calendar, de pe o strada
obscura… si când el intra sa varuiasca peretii, doamna Gant inchise
atelierul, iar ea si Zilphia plecara acasa. Timp de opt zile,
Zilphia avu vacanta, prima in doisprezece ani.
Lipsita de acul ei, de
manevrarea lui lenta, mecanica, Zilphia incepu sa aiba dureri de
ochi si nu mai putu sa doarma bine. Se trezea din cosmaruri in care
zugravul facea gesturi monstruoase cu bidineaua si cu galeata de
var. In vis avea ochii galbeni, nu cenusii, si mesteca intruna,
barbia lui pierzându-si conturul in saliva care i se scurgea de la
atâta mestecat; intr-o noapte, se trezi spunând cu glas
tare:
- Are barba!
Din când in când visa numai
galeata de var si bidineaua. Erau vii, facând de capul lor miscari
cu semnificatii monstruoase si ritualice.
Dupa opt zile, doamna Gant se
imbolnavi; inactivitatea o puse la pat. intr-o noapte veni
doctorul. A doua zi dimineata, doamna Gant se ridica si se imbraca,
o incuie pe Zilphia in casa si pleca in oras. Zilphia privi de la
fereastra silueta mamei sale, infasurata in salul negru, inaintând
molcom, anevoie, de-a lungul strazii, oprindu-se din când in când
sa se indrepte de spate, tinându-se de câte un gard. Se intoarse
dupa o ora, intr-o masina inchiriata, incuie usa si lua cheia cu
ea, in pat.
Trei zile si trei nopti statu
Zilphia lânga patul unde femeia trasa la fata, cu trasaturi
barbatesti… mustata ii crescuse intre timp si incaruntise ici si
colo… zacea teapana, cu pledurile trase pâna sub barbie si cu ochii
inchisi. Astfel ca Zilphia nu stia niciodata daca mama ei dormea
sau nu. Uneori isi dadea seama dupa rasuflare, apoi cauta cu o
grija nesfârsita cheile printre asternuturi. Le gasi in cea de-a
treia zi. Se imbraca si pleca de acasa. Pe dinauntru atelierul era
aproape gata zugravit, mirosind puternic a terebentina. Deschise
fereastra si duse scaunul in dreptul ei. Când, in sfârsit, ii auzi
pasii pe scari, se pomeni cosând, fara sa aiba cea mai vaga idee ce
vesmânt tinea in mâna sau când se apucase de treaba. Sedea
privindu-l, cu acul in mâna, clipind usor in spatele lentilelor,
pâna ce el ii lua ochelarii de pe nas.
- Stiam eu ca, daca-ti dai jos
ochelarii... zise el. Te-am tot cautat. Si când ea intra aici si eu
lucram, ii auzeam pasii pe scari inca multa vreme, câte un pas,
apoi liniste, pâna ce o vedeam in usa de colo, tinându-se de usa si
asudând ca un negru. Chiar si dupa ce lesinase, tot nu se lasa
parca, nici atunci. Numa' ce zacea colo, pe podea, asudând si
asudând, si numarând banii din portofel, si zicându-mi sa nu mai
fiu in oras la apusu' soarelui.
Statea in picioare, lânga scaun,
tinând ochelarii in mâna. Ea se uita la urmele intunecate de var de
sub unghiile lui, inspirând mirosul de terebentina pe care il
emana.
- Am sa te scot de-aici. Batrâna
aia. Batrâna aia cumplita.
Te si omoara-ntr-o buna zi. Acu'
stiu bine ca nu-i in toate mintile. Am auzit. Tot ce ti-a facut. Am
vorbit cu lumea. Când mi-au zis unde stai, am tot trecut prin fata
casei. O simteam ca se uita la mine. Cum se uita pe geam dupa mine.
Fara sa se-ascunza; statea acolo, uitându-se la mine si asteptând.
Intr-o noapte, numa' ce-am intrat in curte. Era dupa miezu' noptii.
Era-ntuneric in casa si o simteam stand acolo, uitându-se-n bezna
spre unde eram eu si asteptând. Uitându-se la mine ca-n ziua aia,
când lesinase si nu voia sa lesine pâna ce nu ma stia plecat din
oras. Numa' ce zacea colo, pe podea, nadusind, cu ochii inchisi,
zicându-mi sa las balta toata treaba si sa plec din oras pân'
se-nnopteaza. Da' te scot eu de-aici. La noapte. Acum. N-o sa mai
treci nicicând prin asa ceva. Statea in picioare lânga ea. Amurgul
se indesea; vrabiile se rotira pentru ultima data deasupra pietei
si se aciuara prin salcâmii din jurul judecatoriei.
- Tot timpul când ma uitam la
tine ma gândeam ca portI ochelari, fiindca mereu zisesem ca n-as
vrea o femeie care sa poarte ochelari. Apoi, intr-o zi, te-ai uitat
la mine si, deodata, te-am vazut fara ochelari. Era ca si când
ochelarii ar fi dispa rut si, de indata ce te-as fi vazut o data
fara ei, nici n-ar mai fi contat pentru mine daca purtai ochelari
sau nu… Se casatorira in fata unui judecator de pace, la
judecatorie.
Pe urma, Zilphia incepu sa dea
inapoi.
- Nu, zise el. Nu intelegi, daca
te-ntorci acum, daca risti sa te vada ea acum…
- Trebuie, spuse
Zilphia.
- A facut ea vreodata ceva
pentru tine? Ii datorezi ceva? Batrâna aia cumplita... Nu pricepi,
daca riscam sa ne intoarcem acolo… Zau, Zilphy! Doar esti a mea
de-acuma. Asa ai zis la judecator, ca ai sa faci cum iti spun,
Zilphy. Acuma am scapat, daca acuma ne intoarcem
acolo…
- Trebuie. E mama mea. N-am
incotro.
Era in amurg când intrara pe
poarta si pornira pe alee. Ea incetini pasul, mâna tremurându-i
rece intr-a lui.
- Sa nu ma lasi! zise ea. Sa nu
ma lasi!
- N-o sa te las niciodata daca
nici tu n-o sa ma lasi vreodata.
Dar nici noi n-ar trebui sa…
Haide. Inca mai e vreme.
Nu pentru mine ma tem. Pentru
tine. Zilphy…
Se uitara catre casa. Doamna
Gant, imbracata din cap pâna-n picioare, purtând salul negru si
boneta, statea in picioare, in usa, cu pusca in mâna.
- Zilphy, zise ea.
- Nu te duce, spuse el.
Zilphy!
- Tu, Zilphy, rosti doamna Gant
fara sa ridice tonul.
- Zilphy, zise el. Daca intri
acolo… Zilphy!
Zilphia pasi mai departe si urca
treptele. Se misca teapan.
Parea sa se fi prabusit in
adâncul ei, naruindu-se pe dinauntru, facându-se tot mai mica, mai
stângace.
- Treci in casa, zise doamna
Gant, fara a intoarce capul.
Zilphia merse mai
departe.
- Du-te, spuse doamna Gant.
inchide usa.
Zilphia intra si se intoarse,
dând sa inchida usa. Vazu patru sau cinci oameni opriti lânga gard,
privind in urma.
- Incuie-o, zise doamna
Gant.
Zilphia incuie usa cu grija,
bâjbâind putin pe lânga clanta. Casa era tacuta; in holul strâmt,
umbrele amurgului zaboveau aidoma unei turme de elefanti inerti.
isi auzea slab inima, dar nici un alt sunet, nici un sunet de
dincolo de usa pe care o inchisese in fata sotului ei. Nu avea sa
il mai revada vreodata.
In urmatoarele doua zile si doua
nopti, el statu incuiat, fara mâncare, intr-o casa goala de peste
drum. Doamna Gant incuie usa, dar, in loc sa mearga inapoi la
culcare, se aseza, imbracata complet, lipsindu-i doar sortul de
musama si acele din piept, pe un scaun, in dreptul ferestrei din
fata, tinând pusca rezemata alaturi, la indemâna. Trei zile sezu
acolo, teapana, dreapta, cu ochii inchisi, nadusind incet. in cea
de-a treia zi, zugravul parasi casa cea goala si pleca din oras. in
noaptea aceea, doamna Gant muri, dreapta ca lumânarea si imbracata
din cap pâna-n picioare, pe scaunul ei.
Din volumul Povestiri inedite de William Faulkner, in pregatire la Editura RAO. Traducere de Anca Peiu