IASII LUI PATRAS/ Prin armeni se inteleg si altii
Autor:
Patras Antonio
26.11.2009
Cunoscut publicului larg mai ales in ipostaza de
politician si economist, orator distins, spiritual precum un senior
care ar fi facut fala saloanelor de altadata, Varujan Vosganian
este si un apreciat profesor universitar, intelectual cu pregatire
polivalenta, versat deopotriva in stiintele exacte si in
literatura, filosofie sau arta, cu o educatie muzicala de invidiat
(cânta, in momentele de ragaz, la pian).
De aceea, probabil, scriitorii
asa-zicând "profesionisti" ezita sa-l accepte ca pe un egal in
rândul lor, pe motiv ca un om cu atâtea preocupari (basca manager
si vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor) n-are cum sa nu fie,
macar putin, diletant.
In atitudinea aceasta mefienta
gasesc chiar mai mult decât un strop de invidie fata de cel
caruia-i reuseste totul in viata, inclusiv scrisul - si asta inca
fara pic de efort, fara sa se consacre literaturii in mod exclusiv,
cu incrâncenarea unui devot. Dar, dupa cum stim, refuzul limitarii
cunoasterii prin specializarea stricta intr-un singur domeniu
constituia cândva principiul fundamental al educatiei, in ideea ca
omul trebuie sa cultive, cu gratie, toate artele liberale, fara a
deveni robul vreuneia anume. Numai astfel se poate ridica spiritul
pâna la acel nivel de elevatie unde sa aiba loc fuziunea
adevarului, binelui si frumosului, intr-o sinteza menita a exprima
esenta intelepciunii si a fericirii in viata.
Iar pe Varujan Vosganian n-ai
cum sa nu ti-l imaginezi fericit. Dovada natura sa sfidator
sanatoasa, fibra extravertit-sangvinara a temperamentului,
vitalitatea exuberanta, de barbat cu vartute, iscusit la vorba si
mândru ca un viteaz in piele de tigru. De aici si o vadita
inadecvare, de vreme ce tocmai nefericirea, camuflând puroiul
resentimentului, a modelat estetica modernitatii convulsive, in
raspar cu armonioasa (deci anacronica) ierarhie clasica a
valorilor. E posibil ca si din aceasta cauza Vosganian sa nu fi
stârnit chiar de la inceput increderea comentatorilor cu antenele
racordate la actualitatea imediata, unde profilul psihosomatic al
scriitorului de succes arata sensibil altfel (comparatia cu
Cartarescu e semnificativa in mai multe privinte). In consecinta,
nici cartile de poezie publicate pâna acum (Samanul
albastru, 1994, Ochiul cel alb al reginei, 2001,
Iisus cu o mie de brate, 2005), nici volumul de proza scurta
(Statuia comandorului, 1994) n-au depasit cota aprecierilor
onorabile si a reverentelor de complezenta.
Intr-un fel, desi nu justifica
atitudinea mai mult decât rezervata, reactia e fireasca: autorul
prea venea din afara, prea nu facuse parte din nici un cenaclu,
prea se credea grozav, câta vreme isi asumase scrisul ca pe o
afacere pe cont propriu, cu o jignitoare indiferenta fata de
sentimentul solidaritatii de breasla. Evident, nu intra in calcul
encomioanele de ocazie, inevitabile atunci cand un puternic al
zilei manifesta slabiciune pentru metafora si cuvântul ritmat.
Insa, lasând deoparte corul lingusitorilor, constatam ca nici
criticii demni de crezare n-au avut nas de la inceput pentru
literatura politicianului, analizata mai curând perifrastic, cu o
amabilitate prea afisata ca sa nu fie suspecta. Abia romanul
publicat acum câteva luni (Cartea soaptelor, Polirom, 2009)
pare sa fi spart gheata, stârnind chiar entuziasmul unor exegeti
altminteri foarte parcimoniosi in elogii - Paul Cernat, spre
exemplu, vorbea despre "marea revelatie a anului" din literatura
noastra. Daca asa stau lucrurile, cum se va fi produs oare un salt
calitativ atât de spectaculos? Nu mai e chiar nimic din vechile
texte aici?
Ba da, insa numai intr-o anumita
masura. In fond, scriitura nu s-a modificat substantial, iar
autorul nu a renuntat nici la taietura retorica a frazei, nici la
lirismul infiorat de induiosari discrete si de nuanta elegiaca ce
insoteste sentimentul ireversibilului, sentiment cu atât mai acut
cu cât setea de viata e mai intensa. Iar pentru Varujan Vosganian,
ca si pentru armenii sai care nu admit sa nu bata suta, viata
constituie bunul cel mai de pret, valoarea suprema ("Atâta vreme
cât traiesti, esti nemuritor" - marturiseste intr-un loc bunicul
povestitorului, rezumând esenta unei intelepciuni
milenare).
Dar elementul frapant, greu de
gasit la asemenea diapazon in volumele anterioare, pare sa fie in
Cartea soaptelor sistematica reprimare a tendintelor
narcisiste: "detestabilul eu" nu mai desemneaza o suma oarecare de
trairi subiective, atribuibile unui "individ" anume. Nu,
obisnuitele conotatii psihologizante ale discursului autoscopic
lipsesc acum cu desavârsire. Drept urmare, nici autorul-narator
nu-si mai etaleaza biografia ca pe un lucru semnificativ in sine
ori ca material numai bun pentru introspectie (alta diferenta in
raport cu modelul cartarescian, sesizata deja de comentatori). El
(adica "Eu") e prezent in text fie in calitate de cronicar cu voce
neutra, povestitor fidel al intâmplarilor tezaurizate in memoria
celor apropiati, fie in ipostaza simbolica de scriitor in formare,
id est "autor" al textului care se scrie pe masura ce se
traieste. Bineinteles, nucleul dur al romanului consta in relatarea
episoadelor teribile din istoria prigoanei si exterminarii
armenilor, lucru absolut inedit câta vreme nu exista pâna in
prezent pe piata româneasca vreo carte despre acest subiect. Dar nu
latura documentara (nici ea de neglijat) ramâne fundamentala. Cu
adevarat extraordinar e ansamblul, romanul intreg, care e o
tulburatoare marturisire a suferintei, individuale si colective,
dar si o frumoasa evocare a copilariei. Nu intâmplator, atunci când
a lansat volumul la Iasi, asta-vara, la Casa de Cultura "Mihai
Ursachi", scriitorul a tinut sa prezinte publicului atât niste
fotografii cutremuratoare despre genocidul armenilor, cât si o
serie de fermecatoare instantanee de epoca, cu orasul copilariei
sale - Focsaniul.
Oricum, recursul la memorie are
motivatii cu mult mai complexe decât refugiul hedonist in camara,
printre pometuri inmiresmate si ispitele dulci din borcane
(mitologia sângelui decantat in sâmburi de rodie mi-a amintit de
celebra pelicula a unui alt armean, Paradjanov - The Color of
Pomegranates). Memoria fiind solicitata in mai multe directii,
se destrama treptat si tesatura textului, ca o oglinda sfarâmata in
mii de cioburi, dintre care numai in câteva se mai reflecta viata
oraselului moldav. In rest: o parte insemnata compun istoria
zbuciumata a armenilor, de la momentul prigoanei comandate de Junii
Turci, cu tragedia exterminarii in masa de la Deir-ez-Zor, pâna la
popasul pe tarâm românesc si in lumea larga, unde exilatii au
impartit cu toate celelalte etnii si binele, si (mai ales) raul;
din altele se reconstituie drama taranilor români de la Vadu Rosca,
omorâti fara mila de comunisti - iar multe episoade sunt greu de
integrat doar intr-o singura rama.
E drept, scopul major al
povestirii ramâne salvarea memoriei celor disparuti, care nu mai
traiesc decât in fotografie ("Fotografiile tin adesea locul
oamenilor vii"). Pornind de la constatarea ca "mortii nostri nu
sunt mai multi, dar sunt mai nenumarati" (memorabila formulare!),
prozatorul incearca sa-si faca scrupulos datoria de cronicar si
inventariaza sute de povesti ce incarca pâna la refuz pagina cu o
cantitate imensa de suferinta decantata in maniera unor epitafuri
cu tâlc, sapate adânc in piatra. Atunci când intensitatea tragica
devine de nesuportat, stilul capata nuante de litanie sobra, devine
incantatoriu printr-un soi de reductie a materialului verbal la
mecanica goala a ritmului. In maniera aceasta curatata de orice
excrescenta parazitar retorica e relatat periplul cate Deir-ez-Zor,
prin cele sapte cercuri ale suferintei colective, episodul cu
pricina urmând a ilustra, in ecuatia unui scenariu initiatic
sui-generis, coborârea in Infern.
Dar suferinta se cere razbunata
si buna parte din episoadele ce compun romanul se focalizeaza
asupra actiunilor vindicativ-justitiare (operatiunea "Nemsis") si a
luptei pentru independenta ("armata generalului Dro"), adaugând
alte si alte verigi la insângeratul lant al istoriei. Din acest
unghi, romanul pare sa aiba la baza schema mitica circulara a
povestilor despre vânatorul vânat, pe fondul unei mitologii mai
complexe a "sângelui", care transforma personajele in niste
vehicule-simbol, personificari metonimice fie ale poftei de viata,
fie ale setei de razbunare, ale iubirii si urii. Ca atare, nu doar
relatarea despre Misak Torlakian e "povestea unui sentiment", ci si
povestile celorlalti - alta varianta a lui Torlakian e, spre
exemplu, Mesia Khacerian, personaj sinistru, absent din cutia cu
fotografii a batrânilor deoarece el nu se razbuna pe dusmanul odios
al comunitatii, ci chiar pe poporul sau (sarac si umilit in
copilarie, devine ulterior sef al securitatii din Constanta si
principalul vinovat de moartea "eroului" Onik Tokatlian). Dupa cum
vedem, prozatorul nu se face purtatorul de cuvânt al unui mesaj
partizan, menit a scoate in evidenta doar suferinta minoritarilor
perscutati. Nu. Crima e condamnata chiar si atunci când pare sa
aiba o temeinica indreptatire (ca in cazul operatiunii "Nemesis"),
iar drama poporului armean e prezentata intr-un context mult mai
larg, pe fondul intunecat al razboaielor care au zguduit lumea in
ultimul secol.
In cazul acesta, doar o
minima moralia, oetica a iertarii, axata pe valorile "slabe"
menite a conserva viata cât mai mult cu putinta, e in masura sa
inchida pentru totdeauna cercul istoriei sângeroase. Iata solutia
care face posibila iesirea din Infern, solutie adoptata de batrânii
armeni din comunitate drept cea mai eficienta strategie de lupta
impotriva raului (vezi sfaturile de taina din cimitir). Evident, nu
e vorba despre o morala oarecare explicit formulata, ci despre
semnificatia profund morala a "povestii" in sine, fara nici o nota
propagandistica. Asa se face ca "soapta" trebuie inteleasa si ca o
metafora-cheie in orizontul eticului, desemnând aurita cale de
mijloc, fericirea blânda pe care omul o simte doar alaturi de
ceilalti, in familie, in comunitate, in lume.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.