ROMAN SERIAL/ 601. Camino

Drumul e lung şi imi place vuietul roţilor pe şine. Mă adoarme. La fel e şi când citesc o carte care imi place: mă adoarme. Nu sunt o ignorantă. Pur şi simplu, lucrurile frumoase mă adorm. Pentru ca imi trezesc imaginaţia şi pot să le visez continuarea. Dar şi pentru că mă liniştesc.

Dacă ar fi să incerc să-mi imaginez viaţa altfel, numai in tren aş putea-o face. Pentru că aici nu am televizor, nu am internet şi nu am nici semnal la telefon.

Nu am televizor, poveştile căruia să-mi servească şablon pentru viaţa pe care o vreau. Si să imi inspire modele de viaţă stupide sau imposibile.

Nu am nici internetul, care să imi descurajeze dorinţa de a mă recrea, prin multele imagini iluzorii şi uriaşa informaţie derutantă.

Nu am nici telefon, care să-mi intindă curse promiţătoare până la următoarea beţie, când viaţa ţi se pare extraordinară, aşa mizerabilă cum e, şi să nu mai vrei să schimbi nimic.

Am nevoie de circumstanţe ca aceasta. Un şirag de vagoane şi cuşete, ca o salbă de scoici. Fiecare să işi asculte drumul şi să işi audă gândurile.

In tren sunt imobilizată - nu am şifonier, să mă bag in el şi să schiţez ore intregi viitoarele mele ţinute; nu am bucătărie, unde să pierd vremea curăţând aragazul, gătind sau indopându-mă cu orice şi nu am nici lumină bună, precum cea din spatele biroului, la care să citesc.

Singurul lucru pe care il pot face in tren este să-mi imaginez o altfel de viaţă.

O viaţă in continuă mişcare, intocmai acestui tren. Inţelepţii ne invaţă să observăm pietrele, apa, focul şi semnele. Refugiaţii şi basarabenii au invăţat de la trenuri. Trenul este o punte intre două lumi. Iar trenul in care sunt a fost atat puntea care le-a despărţit, atunci când fugeam dintr-o realitate ca să mă ascund in cealaltă, cât şi puntea care le-a unit, atunci când nu exista evadare nici dintr-una, nici din cealaltă.

De aceea plec şi acum la Chişinău. Am nevoie să fug de România. In tren, nu mă deranjează nimeni. Astfel, drumul devine unul imaginar şi parcă trenul fuge cu mine şi mă duce undeva departe, unde voi fi in siguranţă.

Aspiratia la siguranţă imi dă un sentiment de linişte şi mi se pare că, uşor, incep să adorm.

Adorm şi când mă cuprinzi şi incepi să-mi spui cât de mult mă iubeşti. Imi place să (re) scriu, adorm. Si trec anii şi nu mai public nimic. Pentru ca imi ia mult timp şi imi solicită mult efort să fiu trează.

Imi place să beau, beau, adorm. Si nu reuşesc să beau prea mult, pentru că adorm repede.

Imi place să fac plăcinte la cuptor, imi place cum miros - adorm.

Era să mor intoxicată, odată. In somn. Pentru că mă apucasem de gătit şi mirosul plăcut m-a adormit. Plăcintele se copseseră, se carbonizaseră, ieşea căldură in casă şi căldura mă adâncea şi mai mult in somn. Ieşea fum in bucătărie, din bucătărie ieşea pe sub uşă, pe holul blocului. Eu mă afundasem in somn şi in fum, ca intr-un vis de care imi era dor.

M-au speriat nişte lovituri puternice in geam. Noroc că stăteam la parter şi noroc că am auzit. Am avut, pur şi simplu, noroc, pentru că ştiu că dorm foarte adânc şi nu aud bătăile in uşă şi nici alarma telefonului. Am simţit mai degrabă că m-a smucit cineva de mâna şi m-a alergat la fereastră. Am deschis geamul şi am tras cu forţă aer in piept. Mi-am dat seama că ma sufocam. Atunci am văzut că dormitorul era plin de fum negru şi abia atunci am simţit mirosul de ars. Am alergat la bucătărie şi am inchis aragazul. Nu vedeam nimic, dar imi aminteam pe unde sunt masa, aragazul şi frigiderul, pipăiam intuitiv şi am reuşit să inchid focul.

M-am intors la geam. Afară era un ţigan tânăr şi chipeş. A zis: "Am crezut că ai murit" şi a râs speriat. L-am recunoscut. Era un fost prieten de-al meu. Stătea in Drumul Taberei. Dar ce cauta el acolo, in Vitan? Ziua, la ora 16.00? Nu imi amintesc nici acum, când am reuşit să-i arăt că mă mutasem in Vitan?

Acum inţeleg de ce garsoniera de la etajul cinci se inchiriase chiar inainte să-l sun pe proprietar şi să ii spun că m-am decis să mă mut. Tot atunci, se eliberase garsoniera da la parter. Si m-am mutat aici. Iniţial nu am vrut, pentru că ştiam că la parter mereu se infundă veceurile. Dar Dumnezeu prevăzuse ziua aceasta, ziua mutării mele aici, şi numai posibilitatea disconfortului unui veceu infundat putea să imi salveze, un an mai târziu, viaţa.

Dacă aş fi fost mai hotărâtă şi nu imi lua o grămadă de timp să mă decid dacă vreau să mă mut in Vitan sau nu, dacă vreau un apartament cu două camere sau o garsonieră, daca era momentul oportun să-mi părăsesc iubitul sau nu, in fine, dacă aş fi fost mai hotărâtă in tot ce făceam pe atunci, aş fi reuşit să ma mut la etajul cinci, iar atunci nu ar mai fi fost nimeni să imi bată in geam, pe un covoraş plutitor, la ultimul etaj al blocului, şi poate că sfârşeam intoxicată.

Nehotărârea poate salva vieţi. Poţi să spui că a fi nehotărât inseamnă să nu ştii ce vrei de la viaţă; dar iată că uneori a fi nehotărât inseamnă, pur şi simplu, să alegi Viaţa.

Ţiganul apăruse de neunde să imi salveze viaţa. Şi iubesc, de atunci, ţiganii.

Dintotdeauna am bănuit o legătură mistică a ţiganilor cu fumul. Ei sunt o verigă mistică intre viaţă şi moarte, vis şi fum. Pentru o zi, am avut privilegiul să fiu oglindită in smoala unei ţigănci, aceasta să vadă in destinul meu aceeaşi suferinţă ca intr-al ei şi să trimită un inger să mă ajute. In chipul unui fost iubit de-al meu, tigan, şi el.

Acum ţiganul apăruse ca o confirmare a bănuielii mele.

Adorm şi când imi este foame. Aşa a fost de multe ori in "studenţie". In anul dintre facultăţi (după ce am renunţat la LLS şi până am intrat la SNSPA), leşinam de foame şi dormeam adânc. Se spune că somnul opreşte timpul in loc. Poate de aceea, femeile care dorm mult arata mai tinere. Şi poate de aceeea sunt frumoase moldovencele. Dorm mult. Dorm de foame?

Adorm şi cand sunt la teatru. Uneori, pentru că imi place şi mă linişteşte. Alteori, pentru că mă plictisesc. Câteodata mi se pare că aş putea face o regie mai bună.

Trenul merge de ceva timp şi incearcă să mă adoarmă. Imi amintesc o mie de lucruri şi e ca şi cum drumul mi-ar spune o mie şi una de poveşti, ca inainte de culcare.

Totuşi, continuu să rămân trează. Incă un an, incă un drum. Continui să revin acasă. Si emoţia aceasta nu mă lasă să adorm. Dintotdeauna am ştiut că drumul meu spre casă este unul iniţiatic, dar nu ştiam că are şi un nume. Aveam să-l aflu mai târziu, absolut intâmplător, când au inceput să-mi cadă in mâini numai cărţi despre pelerinaje. In momentul in care am recunoscut camino-ul şi in destinul meu, m-am hotărât să revăd tot ce am scris şi să public această carte. O aveam scrisă, deja, de câţiva ani şi aproape că renunţasem.

Mă bucur că m-am răzgândit.

Drumul meu spre casă este un camino. Şi toate drumurile mele, de la un capăt al acestuia şi de la celălalt, fac parte din el. Venirile mele sunt reveniri, iar căutările mele sunt regăsiri.

Mă uit in tavanul cuşetei cu lumini slabe şi câţiva ţânţari trişti şi văd ochii albaştri ai lui Dumnezeu. Intr-un sfârşit, adorm.

Tot ce mi se intâmplă, dupa ce adorm, e continuarea realităţii in care sunt, aici şi acum. Cele mai multe lucruri şi intâmplări sunt grele şi amintirea lor este dureroasă. Prefer să dorm, pentru că aleg să le visez frumos.

De aceea, trăiesc mult dincolo. Preschimb amintirile urâte in vise frumoase şi sunt la fel de adevărate, le trăiesc la fel de adevărat.

M-am obişnuit să nu mai ştiu exact in ce realitate sunt.

Uneori chiar reuşesc să nu imi amintesc ce se intâmplă dincoace de somn. Pentru că vreau să uit singurătatea, frigul, foamea, eşecurile, trădările şi neimplinirile. In schimb, dincolo, imi amintesc toate visele mele.

Pentru că dincolo visele mele se implinesc.