REPORTAJ/ Un frondeur mereu tânăr: Nicolae Manolescu

Pe vremea aceea, a adolescenţei, autorii erau, pentru mine, mult mai puţin importanţi decât cărţile lor, aşa că nu mă străduiam nici să aflu mai multe despre ei şi nici să mi-i imaginez.

La admiterea la Filologie - care includea şi-o probă orală -, am avut in faţă doi profesori cu atitudini diferite.

Unul dintre ei, parcă mai timorat decât mine, răsucindu-şi mereu sacoul de parcă nu i-ar fi găsit locul pe trup, mă privea de dincolo de lentilele groase ale ochelarilor cu multă inţelegere şi pas cu pas am stat la o tacla despre literatură.

Celălalt se afundase in lectura unui ziar, părând sincer dezinteresat de ceea ce se intâmpla. Si-a ridicat ochii din ziar şi m-a intrebat de unde sunt. Când a aflat că sunt bucureştean şi că unul dintre subiecte este Lovinescu, m-a intrebat dacă ştiu unde anume, in Bucureşti, se ţinea cenaclul "Sburătorul". S-a arătat intrigat că dădeam la Filologie şi nu bătusem tot oraşul spre a vedea urmele materiale ale scriitorilor pe care ii studiam. Nici atunci şi nici acum nu cred că o casă memorială, o plăcuţă pe un imobil mă luminează mai mult decât o pagină scrisă de un autor. Nu m-am străduit, in răspunsul meu, să fiu pe placul celui care mă intrebase, considerând intrebarea fără o prea mare importanţă.

Intâmplarea ar fi rămas undeva suspendată in memoria mea, dacă, odată intrat la Filologie, nu i-aş fi recuoscut pe examinatori: Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu. Mai târziu mi-am dat seama că, poate in linia călinesciană, poate in propria-i linie ce abia se contura inainte de a deveni făgaş, Nicolae Manolescu punea preţ şi pe autor, pe biografia, pe urmele sale materiale, ca să zic aşa. Era firesc să fie aşa pentru că intrase de tânăr in tumultul vieţii literare, unde numai cunoaşterea cărţilor nu e de-ajuns. Işi aşezase aura unui prinţ al criticii, detaşat atunci când il citeai, fervent şi seismograf sensibil la viaţa literară atunci când il cunoşteai. De aici i se trag şi adulările (justificate) ale unor confraţi, şi contestările (şi ele uneori justificate) ale altor confraţi.

Este evident insă că, de aproape o jumătate de secol, Nicolae Manolescu a fost unul (poate cel mai important) reper la care s-au raportat poeţii şi prozatorii in primul rând, criticii mai apoi. Faptul ca Manolescu scria sau nu scria despre tine reprezenta o bornă, era in sine o judecată de valoare, indiferent dacă te lăuda sau dacă te "desfiinţa".

Nu cred că mai există un critic contemporan la care să râvnească atât de tare orice autor, aşa cum e Nicolae Manolescu. Si nedreptăţile flagrante, şi superficialităţile, şi revizuirile senine (şi uneori fără nici o explicaţie) fac parte din şarmul criticului. Numai cel conştient de propria-i valoare işi poate permite ieşiri umorale in câmpul criticii, care adesea este asimilată imparţialităţii, acribiei, derobării de omenescul de dincolo de operă. Tot din aceeaşi pricină, criticul are un exagerat simţ al mecenatului spiritual. Cred că din principiu nu acceptă că o valoare s-a născut fără contribuţia sa. A te fi descoperit altcineva decât Manolescu - şi nu vorbesc numai de debutanţi, ci şi de consacraţii care au avut neşansa să li se fi semnalat o mare carte inainte de a o fi semnalat domnia-sa - pare un afront personal greu de iertat şi aproape imposibil de uitat.

Dacă nu eşti implicat in fenomen, admiri fără rezerve acest ataşament al criticului faţă de foştii săi ucenici sau emuli. "Istoria critică a literaturii române" este plină de astfel de dovezi. I s-a reproşat că e in afara fenomenului literar viu din ultimii douăzeci de ani. E o falsă impresie. Cine citeşte cu atenţie "Istoria..." percepe dese raportări la ceea ce s-a petrecut in literatură in ultmii ani, numai că asumarea explicită a literaturii de după 1990 l-ar fi infirmat sau l-ar fi obligat la nuanţări ale unor judecăţi deja făcute. Işi asumă astfel subiectivitatea in scrierea unei istorii ca un prim criteriu ordonator şi justificativ şi in prezenţele, şi in absenţele din tomul său. Este conştiinţa de sine cea care ii permite unui autor să privească in jur, o conştiinţă de sine a valorii. Este, in ultimă instanţă, treapta la care a fost ridicat prin respectul, admiraţia, adulaţia celor din jur. Nu e nimic de incriminat in această atitudine. Cred că deocamdată prea multă lume se afla prea aproape de tot ceea ce inseamnă Nicolae Manolescu spre a da o dreaptă, senină şi obiectivă măsură a "Istoriei..." sale.

Fronda i-a stat totdeauna bine, pentru că ea este un apanaj al spiritelor libere. Mi-aduc aminte că intr-un număr al "României literare" impănat cu omagii aduse zilei de 8 mai - ziua partidului comunist -, titlul cronicii sale literare era "E primăvară. Citesc poeme". Sunt convins, deşi nu am confirmarea sa, că a fost un titlu polemic, asumat conştient, ca o detaşare de "chestiunea zilei". Acelaşi je m'en fiche-isme, acelaşi farmec şi aceeaşi de invidiat libertate le afişează Nicolae Manolescu şi la 70 de ani.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de Duminica".