FOILETON/ Ura (5). Intra in scena Ion Ceausescu
Autor:
Cornel George Popa
26.11.2009
Puiu şi Vasilică işi dau
miinile. Zoli trece de sus in jos palma peste miinile lor strinse
şi disputa poate incepe. Cele două părţi semnaseră acordul.
Soldaţii işi arătau puştile, tunurile stăteau gata să tragă,
gloanţele zornăiau vesele.
Toţi eram numai ochi şi
urechi.
- "Inalt spirit civic", incepe
Vasilică rar, inseamnă că n-am fugit ca voi. Inseamnă că am rămas
acolo şi nu m-am temut...
- Băi, n-ai fugit din cauză că
te căcai pe tine de frică, urlă Puiu. Ai uitat că ţipai ca din gură
de şarpe?
- Ţipam ca să vă avertizez,
spuse Vasilică.
Dar n-am fugit. N-am fost laş. am stat acolo pină
la capăt şi am privit.
Două-trei secunde s-a lăsat o
tăcere incordată. Era cam prea de tot: ăsta ne făcea laşi pe faţă,
după ce nu păţise nimic, iar noi il ascultam.
- Ai pierdut, zise Puiu,
hotărit. Nu asta inseamnă "spirit civic"!
- Ba da, spune
Vasilică.
- Ba nu, spune
Puiu.
- Să hotărască Zoli, zise atunci
Vasilică. Nu eu, nu tu şi nici restul. Zoli e arbitrul, el să
decidă.
Zoli avea piciorul drept
bandajat pină la şold şi stătea sprijinit mai mult in celălalt. De
emoţie, se lăsă tare pe piciorul rănit şi urlă de
durere.
- Auuuuu!
- Nu asta te-am intrebat eu,
spune pe un ton aproape ca-n filme Vasilică.
Din secunda aceea, "Nu asta
te-am intrebat eu" deveni şlagărul verii. Am folosit expresia asta
pină am tocit-o. Cum ridica unul o chestie, cum i se răspundea, cu
o intonaţie de Al Capone inainte de a-şi ciurui adversarul: "Nu
asta te-am intrebat eu!", iar in clipa următoare, ne tăvăleam pe
jos de ris.
Aşa s-a intimplat şi acum: Zoli
a urlat de durere, Vasilică i-a spus "Nu asta te-am intrebat eu" şi
situaţia, in ciuda incordării de dinainte, ni s-a părut atit de
comică, incit am izbucnit imediat in ris.
A fost prima expresie colectivă
lansată de Vasilică in vara aceea, insă a devenit mai celebră decit
toate celelalte ale lui Zoli la un loc. Nimeni n-a mai dat nimănui
vreo castană fiindcă atmosfera se desumflase, plus că nici unul
dintre noi nu a obţinut acasă, din partea părinţilor noştri, un
răspuns mulţumitor şi precis. Aşa am inţeles că inalt ori scund ori
mediu spirit civic inseamnă ce face unul şi nu face restul, cind
sint mai mulţi la un loc. Si se intimplă ceva. Că dacă nu se
intimplă nimic, nu iese nici spiritul civic de undeva. Stă ascuns
in burta mamei lui, ca mormolocu-n glod, fără să scoată un
sunet.
Cam complicat pentru mintea
noastră de atunci, insă aşa am inţeles noi.
In fine.
Dintre toţi, cel mai grav a fost
rănit Lulu. O bucată din cele două planoare il lovise-n şold şi a
trebuit să stea vreo două săptămini in spital. L-am vizitat noi o
dată, ba chiar i-am dus şi nişte bomboane, după cum am auzit că se
face in astfel de ocazii, dar maică-sa a zis că n-are voie
deocamdată dulciuri, aşa că le-am impărţit, la plecare, intre noi
şi ne-am gindit că e destul de grav dacă n-are voie
dulciuri.
A fost plăcut la spital: toţi
auziseră de eveniment şi ne priveau ca pe nişte eroi intorşi vii
dintr-o bătălie. Spre deosebire de ceilalţi bolnavi, Lulu stătea
singur intr-un salonaş micuţ, ba avea, pe-o noptieră, şi-un
televizor! Era meserie: putea să se uite toată ziua la televizor şi
nu-i spunea nimeni nimic. Plus că acasă nimeni dintre noi n-avea
propriul lui televizor in cameră la care să se poată uita oricind.
Televizorul, de regulă, stătea in sufragerie şi cind era vreun
serial, ceva, ori vreun film, toată familia se aduna
acolo.
Şedea Lulu ca impăratu-n pat şi
toată ziua nu făcea nimic. Ideea a fost a lui Şerban şi l-am dat pe
spate cu vizita: nu se-aştepta. Da' cel mai tare a fost cind Şerban
a băgat mina intr-o pungă şi i-a dat o carte, chipurile, s-o
citească. Aproape am pufnit in ris: Lulu să citească? Hai, că era
bună! "Craii de Curtea-Veche" scria pe carte şi cit am răsfoit-o
noi aşa, acolo, de plictiseală, ca să ne treacă timpu', părea ceva
foarte neinteresant şi era scrisă ca dracu', intr-o limbă străină
nouă, deşi unele cuvinte le cunoşteam. Am zis c-o va citi Lulu cind
ne vom vedea noi ceafa, dar gestul ne-a impresionat: o carte! Doar
la serbarea de sfirşit de an mai primeau unii cărţi, sau cind era
ziua lor, da' să duci o caret unuia care e bolnav, zău că era cam
aiurea... Ce-i dăduse şi prin cap lui Şerban!
Lulu a făcut o mutră de parcă
l-ai fi stropit pe neaşteptate cu apă. A luat cartea-n mină ca pe-o
cărămidă fierbinte şi i-a citit titlul.
- Craii... de Curtea...
Veche...
- E foarte bună, să ştii, l-a
asigurat Şerban. Am citit-o şi eu...
Noi ne dădeam coate şi stringeam
din dinţi să nu ridem.
- ...de Mateiu... I...
Caragiale... a terminat Lulu de citit coperta.
- Mateiu I. Caragiale a fost
fiul lui Caragiale, a zis Şerban, ceea ce nouă ni s-a părut destul
de ciudat: păi sigur că unu' pe care-l cheamă Caragiale e fiul
altuia pe care-l cheamă tot Caragiale! Era la mintea cocoşului!
Aici Şerban a cam dat-o-n bară, am gindit noi, da' eram la spital
şi nu se făcea să-i atragem atenţia.
După ce Lulu a terminat de citit
coperta, cartea a circulat din mină-n mină. Obiectul ne intimida
oarecum. Ne-am uitat la desenul de pe copertă, am răsfoit-o şi am
făcut diverse comentarii.
- Are cam puţin dialog, a zis
unul.
- "Biblioteca şcolarului", a
spus altul. Editura... Minerva.
- E cu război? s-a interesat
Corneluş.
- Nu, a zis Şerban. E cu nişte
situaţii... de viaţă şi se petrece mai demult.
Situaţii... de viaţă? Se petrece
mai demult? Ce dracu' mai insemna şi asta? Ne-am uitat unii la
alţii şi am ridicat din umeri, iar din clipa aceea am ştiut că Lulu
nu va trece nici măcar de prima pagină.
Lulu era printre ultimii din
clasă, abia se tiriia la invăţătură. O dată fusese cit pe-aci să
rămină repetent, dar s-a duc cumnatu-său, pilotul, la şcoală, cu o
bucată de mistreţ şi nişte iepuri morţi şi a rezolvat, da' a zis că
a doua oară, dacă se mai intimplă, i-ar trebui un elefant sau o
panteră ca să indrepte lucrurile, că profesorii erau foarte
supăraţi pe Lulu.
- Pune şi tu mina pe carte, băi,
l-a indemnat el, c-o să rămii un prost şi-o să ridă toţi de
tine.
- Mă doare capul dacă citesc
prea mult, s-a scuzat Lulu.
- Atunci ia nişte pastile să-ţi
treacă. Du-te la doctor. Bagă-ţi picioarle in apă
rece.
Lulu il diviniza pe cumatu-său
şi se mindrea cu el. Nimeni in cartier nu mai avea o rudă care să
fie şi pilot de curse, şi vinător pe deasupra. Vinător-vinător, cu
puşcă adevărată! Ne-a arătat-o Lulu o dată in parcare şi am
innebunit cu toţii. Mooamă, cum era: cu două ţevi babane, lungă şi
grea, intr-un toc de piele groasă că abia puteai s-o ţii in mină.
Ne-am jucat toată după-amiaza cu ea imitindu-l pe John Wayne,
Winettou şi Old Shaterland. A fost meserie.
Numai că, după aceea, a luat
Lulu o bătaie tripă atit de la cumnatu-său, cit şi de la maică-sa
şi soră-sa, impreună, că două zile a stat ascuns in casă pină i-au
trecut vinătăile. Dar, ca şi Vasilică, a meritat. L-am iubit enorm
pe Lulu că a adus puşca aia. Ştia că va lua bătaie, insă nu i-a
păsat. Un erou de erou Lulu!
Chestia e că evenimentul al
doilea, cea de-a doua intimplare care a zguduit cartierul, l-a
prins pe Lulu tot in spital şi nu a putut participa deloc la el.
Ce-a aflat a fost din ce i-am povestit noi. Şi iar blocul nostru a
spart gura tirgului.
Păi, spuneţi şi voi: după ce-ţi
intră un avion in bucătărie, mai vine şi un terorist, exact in
acelaşi loc, să pună o bombă? Nu-i tare? Nu-i foarte tare?
Ba e.
Din gloria accidentului aviatic
blocul nostru putea trăi ani de zile. Dar, ca să ţi se spună
"blocul blestemat", mai trebuia să munceşti. Nu-i aşa
uşor.
Blocul nostru a muncit. Şi, la
nici o săptămină de la accident, s-a mai intimplat ceva. ceva
zguduitor, dacă inţelegeţi ce vreau să spun...
Trecuseră doar citeva zile de la
ciocnirea celor două planoare, dar spatele blocului, locul
propriu-zis unde s-a petrecut dezastrul, arăta mai bine ca-nainte.
Toate ferestrele sparte fuseseră schimbate sau inlocuite, o echipă
de pompieri ştersese zgirieturile de pe ziduri şi curăţase zona,
iar alţii, v-am zis, plantaseră flori.
Mai veneau oameni să se zgiiască
la blos, insă nu vedeau nimic. Se zvonea chiar că Primăria va
zugrăvi tot exteriorul, ceea ce-i făcea pe unii din vecini să fie
foarte invidioşi. Aproape le părea rău că accidentul s-a petrecut
aici şi nu la ei. Ăia de la Zet, cel puţin, mureau de
ciudă.
Tovarăşul Prim Secretar vorbise
cu noi de la egal la egal, plus că se aşezase intins pe spate sub
ochii noştri! Vasilică primise o diplomă. Bandajele albe de care
eram foarte mindri dovedeau limpede că sintem vedetele cartierului.
Trăiam clipe de glorie. Toţi ne mingiiau pe creştet, voiau amănunte
şi se minunau că mai sintem in viaţă. Am vrut să se fi scris ceva
şi in ziare, dar din păcate nu a apărut nimic. Parcă accidentul
nici n-ar fi avut loc.
In schimb, Vasilică stătea de
vreo două zile numai in casă şi scria. Ne anunţase, de sus, că e pe
jumătate scriitor, fiindcă insuşi tovarăşul Prim Secretar promisese
că il va ajuta cu publicarea.
Noi - parte din cauza rănilor,
parte din cauza celebrităţii - nu ne mai jucam aproape deloc. Toată
ziua povesteam ce s-a intimplat pină ne durea gura. Dădeam, cit ii
ziulica de lungă, interviuri peste interviuri curioşilor şi ne
simţeam foarte importanţi.
Singurul nemulţumit era Puiu
care avea ce avea cu Vasilică.
- Scrie dobitocul, bombănea el
cind nu-l vedea pe-afară. Stă inchis in casă şi scrie ca bou'! Te
pomeneşti că ăsta chiar scoate o carte şi nici nu se mai
sinucide.
- Foarte bine, zicea Nelu, să
scrie. Oricum, o să-i iasă un căcat.
- Un căcat pe băţ, completa
Claudiu.
- Da, da' oare ce scrie? se
intreba Corneluş.
- Versuri, n-ai auzit? răspundea
Zoli. Versuri de George Coşbuc!
- Nu, băi, zicea Corneluş. Că
Coşbuc nu-i place.
- Atunci scrie versuri de el şi
gata!
- Versuri de Vasilică de la doi!
a zis Luci şi am ris cu toţii.
- O, ţara mea, cu mufa
vineţie... a inceput Puiu.
- ... eu te ador ca un milog, a
continuat Nelu.
- ... din vremuri de război şi
vitejie... s-a trezit că recită şi Luci.
Iar la ultimul vers am avut
probleme. Toţi se gindeau şi nimeni nu găsise o replică pentru
"milog".
- Ce rimează cu milog, băi?
intrebă Puiu.
- Tractor! se repezi
Corneluş.
- Nţ, făcu Puiu. E cu o-r şi
trebuie o-g.
- Păi, nu există cuvinte care să
se termine in o-g...
- Sint, băi, trebuie să fie, se
indirji Nelu. Ah, băga-mi-aş, dacă era Silvia ori Mariana aici, o
rezolvam...
O-g, o-g, o-g, ziceam noi pe
diverse tonuri, căitindu-ne inspiraţie. Deodată, Puiu
răcni:
- Olog! Milog-olog!
Da, aşa era, se potrivea.
Şi-atunci am inceput:
- Din vremuri de război şi
vitejie, mă-ntorc acum ca un milog! zise Nelu.
- Nu, staţi aşa, am una şi mai
tare, zise Claudiu: din vremuri de război şi vitejie... am luat
una-n coaie şi am rămas olog!
Ha-ha, era bună asta! Dar
concursul se incingea.
- Din vremuri de război şi
vitejie... zise Luci, pierdut-am un picior şi am rămas
olog!
Ne-am simţit, dintr-odată,
foarte bucuroşi. Ei, drăcia dracului, da' nu era chiar aşa de greu
să faci versuri. Nouă ne ieşiseră o grămadă, ba mai aveam şi
variante. Şi nici nu ne luase cine ştie ce timp! Vasilică putea să
mai stea o tură: dacă voiam, şi noi eram poeţi. Doar că nu ne
interesa.
- Băi, se ingrijoră Puiu. Cum e
toată, de la inceput... că am uita primul vers...
- Păi, tu l-ai zis, ii aduse
aminte Nelu.
- Da, eu l-am zis, da' nu-l mai
ţin minte...
Aproape intrasem in panică:
pierdusem creaţia. Pină la urmă, Ovidiu, care nu participase la
concurs, a rostit-o cap-coadă.
O, ţara mea cu mufa
vineţie,
Eu te ador ca un
milog,
Din vremuri de război şi
vitejie,
Iar ultimul vers a fost declarat
ciştigător cel compus de Claudiu:
Am luat una-n coaie şi am
rămas olog.
Uraaa! Eram poeţi! Compuneam
poezii ca pe nimic, ţac-pac. Să ne pupe-n cur Vasilică. Il băteam
măr la creaţie cit ai zice peşte. Zoli s-a dus la el,
şontic-şontic, şi a scris-o frumos pe hirtie, apoi tot el i-a dat
şi titlul. A intitulat-o - iar noi am fost de acord -, "Ţara
mea".
Era o poezie numai bună de
strigat după Ion Ceauşescu, insă iţi trebuia ceva curaj ca s-o
faci.
Ion Ceauşescu se număra printre
duşmanii noştri declaraţi. Aştia de la Zet, in frunte cu Iancu, ne
călcau frecvent teritoriul, apăraţi de diverşi tilhari, mai mari
decit noi. Unul din ei, o namilă incruntată şi plin de tatuaje, era
Ion Ceauşescu. Toţi borfaşii din cartier aveau diverse porecle:
Tache sau Tăcănel, Tuţă Boxerul, Gelu Boancă, Cioclea şi aşa mai
departe, numai lui Ion Ceauşescu i se spunea pe numele complet: Ion
Ceauşescu. Tipu' stătuse la clasa de corecţie, făcuse şi vreo doi
ani de puşcărie şi umbla mereu, fie iarnă, fie vară, cu o umbrelă.
In toiul zilelor cele mai toride, noaptea tirziu, dimineaţa - nu-l
vedeai fără umbrelă şi ne spunsese careva de ce: umbrela putea fi
folosită ca o armă. Cu virful impungi, iar cu minerul tragi,
explica Ion Ceauşescu. Plus că poţi lovi direct cu ea. Iar Miliţia
n-are ce să-ţi spună: e o umbrelă, domnule, zici. E umbrela mea.
Dacă plouă? Nu vreau să mă ud. Nu-mi place să mă ud, explica,
şiret, Ion Ceauşescu. Era o umbrelă bătrinească, solidă, lungă şi
grea ca o bită. Dacă incercai s-o desfaci, nici n-ai fi avut cum:
mecanismul se stricase şi avea o groază de spiţe rupte, in urma
diverselor cafteli. Nu pleca nicăieri Ion Ceauşescu fără umbrela
aia.
Copiii ţipau după el cind il
vedeau beat, umblind pe mai multe cărări: Ceauşescu P.C.R!,
Ceauşescu P.C.R!, Ceauşescu P.C.R!, iar tipu' incerca să-i prindă,
insă după ciţiva paşi impleticiţi, pica in bot. Strigam după el
Ceauşescu P.C.R! ori cind era foarte beat, ori cind ne asiguram că
intre noi e o distanţă confortabilă şi n-ar fi reuşit să ne-ajungă
nici dacă lua taxiul.
Va urma