FOILETON/ Ura (5). Intra in scena Ion Ceausescu

Autor: Cornel George Popa 26.11.2009
Puiu şi Vasilică işi dau miinile. Zoli trece de sus in jos palma peste miinile lor strinse şi disputa poate incepe. Cele două părţi semnaseră acordul. Soldaţii işi arătau puştile, tunurile stăteau gata să tragă, gloanţele zornăiau vesele.
Toţi eram numai ochi şi urechi.
- "Inalt spirit civic", incepe Vasilică rar, inseamnă că n-am fugit ca voi. Inseamnă că am rămas acolo şi nu m-am temut...
- Băi, n-ai fugit din cauză că te căcai pe tine de frică, urlă Puiu. Ai uitat că ţipai ca din gură de şarpe?
- Ţipam ca să vă avertizez, spuse Vasilică. Dar n-am fugit. N-am fost laş. am stat acolo pină la capăt şi am privit.
Două-trei secunde s-a lăsat o tăcere incordată. Era cam prea de tot: ăsta ne făcea laşi pe faţă, după ce nu păţise nimic, iar noi il ascultam.
- Ai pierdut, zise Puiu, hotărit. Nu asta inseamnă "spirit civic"!
- Ba da, spune Vasilică.
- Ba nu, spune Puiu.
- Să hotărască Zoli, zise atunci Vasilică. Nu eu, nu tu şi nici restul. Zoli e arbitrul, el să decidă.
Zoli avea piciorul drept bandajat pină la şold şi stătea sprijinit mai mult in celălalt. De emoţie, se lăsă tare pe piciorul rănit şi urlă de durere.
- Auuuuu!
- Nu asta te-am intrebat eu, spune pe un ton aproape ca-n filme Vasilică.
Din secunda aceea, "Nu asta te-am intrebat eu" deveni şlagărul verii. Am folosit expresia asta pină am tocit-o. Cum ridica unul o chestie, cum i se răspundea, cu o intonaţie de Al Capone inainte de a-şi ciurui adversarul: "Nu asta te-am intrebat eu!", iar in clipa următoare, ne tăvăleam pe jos de ris.
Aşa s-a intimplat şi acum: Zoli a urlat de durere, Vasilică i-a spus "Nu asta te-am intrebat eu" şi situaţia, in ciuda incordării de dinainte, ni s-a părut atit de comică, incit am izbucnit imediat in ris.
A fost prima expresie colectivă lansată de Vasilică in vara aceea, insă a devenit mai celebră decit toate celelalte ale lui Zoli la un loc. Nimeni n-a mai dat nimănui vreo castană fiindcă atmosfera se desumflase, plus că nici unul dintre noi nu a obţinut acasă, din partea părinţilor noştri, un răspuns mulţumitor şi precis. Aşa am inţeles că inalt ori scund ori mediu spirit civic inseamnă ce face unul şi nu face restul, cind sint mai mulţi la un loc. Si se intimplă ceva. Că dacă nu se intimplă nimic, nu iese nici spiritul civic de undeva. Stă ascuns in burta mamei lui, ca mormolocu-n glod, fără să scoată un sunet.
Cam complicat pentru mintea noastră de atunci, insă aşa am inţeles noi.
In fine.
Dintre toţi, cel mai grav a fost rănit Lulu. O bucată din cele două planoare il lovise-n şold şi a trebuit să stea vreo două săptămini in spital. L-am vizitat noi o dată, ba chiar i-am dus şi nişte bomboane, după cum am auzit că se face in astfel de ocazii, dar maică-sa a zis că n-are voie deocamdată dulciuri, aşa că le-am impărţit, la plecare, intre noi şi ne-am gindit că e destul de grav dacă n-are voie dulciuri.
A fost plăcut la spital: toţi auziseră de eveniment şi ne priveau ca pe nişte eroi intorşi vii dintr-o bătălie. Spre deosebire de ceilalţi bolnavi, Lulu stătea singur intr-un salonaş micuţ, ba avea, pe-o noptieră, şi-un televizor! Era meserie: putea să se uite toată ziua la televizor şi nu-i spunea nimeni nimic. Plus că acasă nimeni dintre noi n-avea propriul lui televizor in cameră la care să se poată uita oricind. Televizorul, de regulă, stătea in sufragerie şi cind era vreun serial, ceva, ori vreun film, toată familia se aduna acolo.
Şedea Lulu ca impăratu-n pat şi toată ziua nu făcea nimic. Ideea a fost a lui Şerban şi l-am dat pe spate cu vizita: nu se-aştepta. Da' cel mai tare a fost cind Şerban a băgat mina intr-o pungă şi i-a dat o carte, chipurile, s-o citească. Aproape am pufnit in ris: Lulu să citească? Hai, că era bună! "Craii de Curtea-Veche" scria pe carte şi cit am răsfoit-o noi aşa, acolo, de plictiseală, ca să ne treacă timpu', părea ceva foarte neinteresant şi era scrisă ca dracu', intr-o limbă străină nouă, deşi unele cuvinte le cunoşteam. Am zis c-o va citi Lulu cind ne vom vedea noi ceafa, dar gestul ne-a impresionat: o carte! Doar la serbarea de sfirşit de an mai primeau unii cărţi, sau cind era ziua lor, da' să duci o caret unuia care e bolnav, zău că era cam aiurea... Ce-i dăduse şi prin cap lui Şerban!
Lulu a făcut o mutră de parcă l-ai fi stropit pe neaşteptate cu apă. A luat cartea-n mină ca pe-o cărămidă fierbinte şi i-a citit titlul.
- Craii... de Curtea... Veche...
- E foarte bună, să ştii, l-a asigurat Şerban. Am citit-o şi eu...
Noi ne dădeam coate şi stringeam din dinţi să nu ridem.
- ...de Mateiu... I... Caragiale... a terminat Lulu de citit coperta.
- Mateiu I. Caragiale a fost fiul lui Caragiale, a zis Şerban, ceea ce nouă ni s-a părut destul de ciudat: păi sigur că unu' pe care-l cheamă Caragiale e fiul altuia pe care-l cheamă tot Caragiale! Era la mintea cocoşului! Aici Şerban a cam dat-o-n bară, am gindit noi, da' eram la spital şi nu se făcea să-i atragem atenţia.
După ce Lulu a terminat de citit coperta, cartea a circulat din mină-n mină. Obiectul ne intimida oarecum. Ne-am uitat la desenul de pe copertă, am răsfoit-o şi am făcut diverse comentarii.
- Are cam puţin dialog, a zis unul.
- "Biblioteca şcolarului", a spus altul. Editura... Minerva.
- E cu război? s-a interesat Corneluş.
- Nu, a zis Şerban. E cu nişte situaţii... de viaţă şi se petrece mai demult.
Situaţii... de viaţă? Se petrece mai demult? Ce dracu' mai insemna şi asta? Ne-am uitat unii la alţii şi am ridicat din umeri, iar din clipa aceea am ştiut că Lulu nu va trece nici măcar de prima pagină.
Lulu era printre ultimii din clasă, abia se tiriia la invăţătură. O dată fusese cit pe-aci să rămină repetent, dar s-a duc cumnatu-său, pilotul, la şcoală, cu o bucată de mistreţ şi nişte iepuri morţi şi a rezolvat, da' a zis că a doua oară, dacă se mai intimplă, i-ar trebui un elefant sau o panteră ca să indrepte lucrurile, că profesorii erau foarte supăraţi pe Lulu.
- Pune şi tu mina pe carte, băi, l-a indemnat el, c-o să rămii un prost şi-o să ridă toţi de tine.
- Mă doare capul dacă citesc prea mult, s-a scuzat Lulu.
- Atunci ia nişte pastile să-ţi treacă. Du-te la doctor. Bagă-ţi picioarle in apă rece.
Lulu il diviniza pe cumatu-său şi se mindrea cu el. Nimeni in cartier nu mai avea o rudă care să fie şi pilot de curse, şi vinător pe deasupra. Vinător-vinător, cu puşcă adevărată! Ne-a arătat-o Lulu o dată in parcare şi am innebunit cu toţii. Mooamă, cum era: cu două ţevi babane, lungă şi grea, intr-un toc de piele groasă că abia puteai s-o ţii in mină. Ne-am jucat toată după-amiaza cu ea imitindu-l pe John Wayne, Winettou şi Old Shaterland. A fost meserie.
Numai că, după aceea, a luat Lulu o bătaie tripă atit de la cumnatu-său, cit şi de la maică-sa şi soră-sa, impreună, că două zile a stat ascuns in casă pină i-au trecut vinătăile. Dar, ca şi Vasilică, a meritat. L-am iubit enorm pe Lulu că a adus puşca aia. Ştia că va lua bătaie, insă nu i-a păsat. Un erou de erou Lulu!
Chestia e că evenimentul al doilea, cea de-a doua intimplare care a zguduit cartierul, l-a prins pe Lulu tot in spital şi nu a putut participa deloc la el. Ce-a aflat a fost din ce i-am povestit noi. Şi iar blocul nostru a spart gura tirgului.
Păi, spuneţi şi voi: după ce-ţi intră un avion in bucătărie, mai vine şi un terorist, exact in acelaşi loc, să pună o bombă? Nu-i tare? Nu-i foarte tare? Ba e.
Din gloria accidentului aviatic blocul nostru putea trăi ani de zile. Dar, ca să ţi se spună "blocul blestemat", mai trebuia să munceşti. Nu-i aşa uşor.
Blocul nostru a muncit. Şi, la nici o săptămină de la accident, s-a mai intimplat ceva. ceva zguduitor, dacă inţelegeţi ce vreau să spun...
Trecuseră doar citeva zile de la ciocnirea celor două planoare, dar spatele blocului, locul propriu-zis unde s-a petrecut dezastrul, arăta mai bine ca-nainte. Toate ferestrele sparte fuseseră schimbate sau inlocuite, o echipă de pompieri ştersese zgirieturile de pe ziduri şi curăţase zona, iar alţii, v-am zis, plantaseră flori.
Mai veneau oameni să se zgiiască la blos, insă nu vedeau nimic. Se zvonea chiar că Primăria va zugrăvi tot exteriorul, ceea ce-i făcea pe unii din vecini să fie foarte invidioşi. Aproape le părea rău că accidentul s-a petrecut aici şi nu la ei. Ăia de la Zet, cel puţin, mureau de ciudă.
Tovarăşul Prim Secretar vorbise cu noi de la egal la egal, plus că se aşezase intins pe spate sub ochii noştri! Vasilică primise o diplomă. Bandajele albe de care eram foarte mindri dovedeau limpede că sintem vedetele cartierului. Trăiam clipe de glorie. Toţi ne mingiiau pe creştet, voiau amănunte şi se minunau că mai sintem in viaţă. Am vrut să se fi scris ceva şi in ziare, dar din păcate nu a apărut nimic. Parcă accidentul nici n-ar fi avut loc.
In schimb, Vasilică stătea de vreo două zile numai in casă şi scria. Ne anunţase, de sus, că e pe jumătate scriitor, fiindcă insuşi tovarăşul Prim Secretar promisese că il va ajuta cu publicarea.
Noi - parte din cauza rănilor, parte din cauza celebrităţii - nu ne mai jucam aproape deloc. Toată ziua povesteam ce s-a intimplat pină ne durea gura. Dădeam, cit ii ziulica de lungă, interviuri peste interviuri curioşilor şi ne simţeam foarte importanţi.
Singurul nemulţumit era Puiu care avea ce avea cu Vasilică.
- Scrie dobitocul, bombănea el cind nu-l vedea pe-afară. Stă inchis in casă şi scrie ca bou'! Te pomeneşti că ăsta chiar scoate o carte şi nici nu se mai sinucide.
- Foarte bine, zicea Nelu, să scrie. Oricum, o să-i iasă un căcat.
- Un căcat pe băţ, completa Claudiu.
- Da, da' oare ce scrie? se intreba Corneluş.
- Versuri, n-ai auzit? răspundea Zoli. Versuri de George Coşbuc!
- Nu, băi, zicea Corneluş. Că Coşbuc nu-i place.
- Atunci scrie versuri de el şi gata!
- Versuri de Vasilică de la doi! a zis Luci şi am ris cu toţii.
- O, ţara mea, cu mufa vineţie... a inceput Puiu.
- ... eu te ador ca un milog, a continuat Nelu.
- ... din vremuri de război şi vitejie... s-a trezit că recită şi Luci.
Iar la ultimul vers am avut probleme. Toţi se gindeau şi nimeni nu găsise o replică pentru "milog".
- Ce rimează cu milog, băi? intrebă Puiu.
- Tractor! se repezi Corneluş.
- Nţ, făcu Puiu. E cu o-r şi trebuie o-g.
- Păi, nu există cuvinte care să se termine in o-g...
- Sint, băi, trebuie să fie, se indirji Nelu. Ah, băga-mi-aş, dacă era Silvia ori Mariana aici, o rezolvam...
O-g, o-g, o-g, ziceam noi pe diverse tonuri, căitindu-ne inspiraţie. Deodată, Puiu răcni:
- Olog! Milog-olog!
Da, aşa era, se potrivea. Şi-atunci am inceput:
- Din vremuri de război şi vitejie, mă-ntorc acum ca un milog! zise Nelu.
- Nu, staţi aşa, am una şi mai tare, zise Claudiu: din vremuri de război şi vitejie... am luat una-n coaie şi am rămas olog!
Ha-ha, era bună asta! Dar concursul se incingea.
- Din vremuri de război şi vitejie... zise Luci, pierdut-am un picior şi am rămas olog!
Ne-am simţit, dintr-odată, foarte bucuroşi. Ei, drăcia dracului, da' nu era chiar aşa de greu să faci versuri. Nouă ne ieşiseră o grămadă, ba mai aveam şi variante. Şi nici nu ne luase cine ştie ce timp! Vasilică putea să mai stea o tură: dacă voiam, şi noi eram poeţi. Doar că nu ne interesa.
- Băi, se ingrijoră Puiu. Cum e toată, de la inceput... că am uita primul vers...
- Păi, tu l-ai zis, ii aduse aminte Nelu.
- Da, eu l-am zis, da' nu-l mai ţin minte...
Aproape intrasem in panică: pierdusem creaţia. Pină la urmă, Ovidiu, care nu participase la concurs, a rostit-o cap-coadă.
O, ţara mea cu mufa vineţie,
Eu te ador ca un milog,
Din vremuri de război şi vitejie,
Iar ultimul vers a fost declarat ciştigător cel compus de Claudiu:
Am luat una-n coaie şi am rămas olog.
Uraaa! Eram poeţi! Compuneam poezii ca pe nimic, ţac-pac. Să ne pupe-n cur Vasilică. Il băteam măr la creaţie cit ai zice peşte. Zoli s-a dus la el, şontic-şontic, şi a scris-o frumos pe hirtie, apoi tot el i-a dat şi titlul. A intitulat-o - iar noi am fost de acord -, "Ţara mea".
Era o poezie numai bună de strigat după Ion Ceauşescu, insă iţi trebuia ceva curaj ca s-o faci.
Ion Ceauşescu se număra printre duşmanii noştri declaraţi. Aştia de la Zet, in frunte cu Iancu, ne călcau frecvent teritoriul, apăraţi de diverşi tilhari, mai mari decit noi. Unul din ei, o namilă incruntată şi plin de tatuaje, era Ion Ceauşescu. Toţi borfaşii din cartier aveau diverse porecle: Tache sau Tăcănel, Tuţă Boxerul, Gelu Boancă, Cioclea şi aşa mai departe, numai lui Ion Ceauşescu i se spunea pe numele complet: Ion Ceauşescu. Tipu' stătuse la clasa de corecţie, făcuse şi vreo doi ani de puşcărie şi umbla mereu, fie iarnă, fie vară, cu o umbrelă. In toiul zilelor cele mai toride, noaptea tirziu, dimineaţa - nu-l vedeai fără umbrelă şi ne spunsese careva de ce: umbrela putea fi folosită ca o armă. Cu virful impungi, iar cu minerul tragi, explica Ion Ceauşescu. Plus că poţi lovi direct cu ea. Iar Miliţia n-are ce să-ţi spună: e o umbrelă, domnule, zici. E umbrela mea. Dacă plouă? Nu vreau să mă ud. Nu-mi place să mă ud, explica, şiret, Ion Ceauşescu. Era o umbrelă bătrinească, solidă, lungă şi grea ca o bită. Dacă incercai s-o desfaci, nici n-ai fi avut cum: mecanismul se stricase şi avea o groază de spiţe rupte, in urma diverselor cafteli. Nu pleca nicăieri Ion Ceauşescu fără umbrela aia.
Copiii ţipau după el cind il vedeau beat, umblind pe mai multe cărări: Ceauşescu P.C.R!, Ceauşescu P.C.R!, Ceauşescu P.C.R!, iar tipu' incerca să-i prindă, insă după ciţiva paşi impleticiţi, pica in bot. Strigam după el Ceauşescu P.C.R! ori cind era foarte beat, ori cind ne asiguram că intre noi e o distanţă confortabilă şi n-ar fi reuşit să ne-ajungă nici dacă lua taxiul.

Va urma