FOILETON/ Ura (VI). Ultima cronică neagră din blocul blestemat

Autor: Cornel George Popa 02.12.2009
Miliţienii il opreau des pe Ion Ceauşescu, fie că se imbăta şi făcea scandal, fie că se bătea cu unii, fie că-l vedeau noaptea umblind ca strigoiul cu umbrela aceea sinistră după el şi, la somaţia: Buletinul!, de fiecare dată Ion Ceauşescu trăia adevărate orgasme. Băga mina uşurel in buzunarul de la spate al pantalonilor şi scotea grijuliu actul, depunindu-l ca pe-o floare in palmele organelor. Miliţienii deschideau buletinul şi ăia care nu-l cunoşteau inţepeneau: Ceauşescu... Ion... silabiseau ei cu voci deodată tremurinde şi imediat atacau: Nu vă supăraţi..., ori fiţi amabil..., ori dacă nu vă deranjează intrebarea (deveneau foarte politicoşi miliţienii cind ii citeau buletinul lui Ion Ceauşescu):. .. aveţi vreo legătură cuuu...?, iar aici ridicau ochii in sus, făceau un semn cu mina in spate, ori luau un aer solemn. Puţini indrăzneau să spună direct: cu... Tovarăşul...? sau cu... Familia?... Cei mai mulţi doar sugerau intrebarea prin fluturări elocvente de sprincene ori dregeri ale glasului, ca şi cum s-ar fi inecat sau le-ar fi rămas ceva in git.
Iar Ion Ceauşescu, şmecher, că de prost nu era prost, răspundea tot cu o intrebare: Are vreo importanţă? A, nu, ziceau miliţienii, vai, dar se poate?, intrebam şi noi aşa... Atunci Ion Ceauşescu işi lua un aer demn şi zicea apăsat: dacă am greşit, procedaţi după cum vă dictează conştiiţa şi legile ţării! Aici, toţi miliţienii care nu-l cunoşteau incă ii inapoiau grăbiţi buletinul, il indemnau ca data viitoare să fie mai atent şi dispăreau, topindu-se aidoma unor fantome albastre in ceaţă.
Unul singur, povestea Ion Ceauşescu, a fost cel mai pizdos. A luat buletinul, s-a uitat la el fără să clipească des, apoi a intrebat răguşit, pe un ton jos: Ai vreo legătură cu...? Nici el nu a dus pină la capăt intrebarea, dar ceva din intonaţie, privirea fixă, plus faptul că i s-a adresat la "pertu" l-au făcut pe Ion Ceauşescu să devină atent. A răspuns sincer: Nu, iar miliţianul i-a mărturisit: Dacă spuneai da, te băteam pină te căcai pe tine, fiindcă ştiam că minţi. Aşa, ai scăpat. Marş acasă şi să nu te mai prind data viitoare, că te bat, să moară mama, dublu...
Cariera de bătăuş a lui Ion Ceauşescu a debutat timpuriu, din clasa intii, cind, la şcoală, auzind cum il cheamă, copiii au inceput să strige piţigăiat, in cor, cu glasuri subţirele, bătind totdodată din palme: Ceauşescu P.C.R!, Ceauşescu P.C.R!, Ceauşescu P.C.R!, iar băiatul a caftit vreo ciţiva incă din prima zi. Părinţii au venit cu odraslele zgiriate de mină la uşa lui Ceauşescu Gheorghe, seniorul, plingindu-se. De ce, bă?, l-a intrebat scurt tatăl. Pentru că, a spus fiul. Ei, atunci i-ai bătut cu folos, a zis tatăl. Aşa să faci totdeauna dacă se mai intimplă. Si Ion Ceauşescu i-a ascultat sfatul.
Lui voiam noi să-i dedicăm poezia colectivă intitulată "Ţara mea", dar nu eram siguri că va aprecia intenţia şi nici frumuseţea artistică a versurilor. Trebuia să organizăm recitarea, să fim mai mulţi, destul de imprăştiaţi, unul să strige un vers, altul un vers, apoi s-o ştergem, in direcţii diferite, cu riscuri apreciabile... aşa c-am lăsat-o baltă. Părea cam greu de pus la punct toată chestia, iar Lulu, coordonatorul nostru şef, lipsea din motive obiective, fiind rănit, şi zăcea pe un pat de spital.
Lulu, după cum vă spuneam, n-a participat la cea de-a doua intimplare a săptăminii. Nici unul dintre noi n-a luat parte, din fericire, fiindcă de data asta sigur o mierleam.
Evenimentul s-a petrecut pe la cinci după-amiaza, in singura zi din lună cind a plouat. Nu prea mult, dar orişicit. Ploua puţin, stătea, apărea soarele. Iarăşi ploua puţin, iarăşi stătea, iarăşi apărea soarele. De pe la doisprezece, soarele n-a mai apărut, iar ploaia n-a stat.
In sfirşit! După atitea zile aproape ucigaşe, ploua. Ce nu ne convenea nouă era că ploua simbăta, cind, indiferenţi la soare ori la arşiţă, trăgeam cele mai tari meciuri din parcare. Pe motiv de accident aviatic, mulţi dintre noi umblau in bandaje, Lulu lipsea, fraţii Matran n-ar fi ieşit cu mingea... da' ceva-ceva tot reuşeam noi să fi făcut.
In fine.
Deci, ploua. Deci, stăteam in casă. Deci, ne plictiseam.
Bărbaţii, prin balcoane, doar in maiou şi pantaloni scurţi, fumau, bucurindu-se de aerul răcorit. Alţii jucau table. Alţii dormeau. Femeile făceau ce fac femeile.
Deodată s-a auzit o bubuitură năprasnică. Cei care fumau au scăpat ţigara din mină. Cei care jucau table au tresărit, răsturnind piesele. Cei care dormeau s-au trezit speriaţi. Femeile s-au oprit din treburile lor şi, de surpriză, au uitat că trebuie să ţipe. Noi, participanţii la accident, am avut un groaznic sentiment de "deja-vu". Iar?, ne intrebam. Se intimplă iar? Ce mama dracului, piloţii ăştia n-au şi ei un alt loc unde să se prăbuşească? Numai aici, mereu? Li s-a pus pata pe blocul nostru?
Dar explozia parcă nu venea din cer, ci de dedesubt. Am avut cu toţii senzaţia că sintem călare şi că animalul vrea să ne arunce din şa. Blocul a săltat din temelii pentru o secundă, apoi a revenit la normal şi ne-am dat seama: pericolul era sau fusese sub noi.
Imediat, unii au inceput să urle de spaimă şi s-au auzit tropăituri pe scări. Am rupt-o şi noi la fugă crezind că e vreun cutremur, ceva, sau că a explodat o conductă de gaze.
Aici era s-o nimerim. Nu o conductă de gaze explodase, ci o butelie. La subsolul imobilului. Si făcuse praf in jur. Praf şi pulbere, vreau să zic.
Blocul nostru era alimentat cu gaze. Nimeni nu avea butelie. Totuşi, la subsol, in nişte cămăruţe sinistre, se aciuaseră unii, vai de mama lor. Administratorul cel nou (că moş Anton murise), om bun la suflet, ştia de ei şi-i ingăduia să stea acolo, deşi n-aveau, săracii, nici de unele. Locuiau la subsol, fără electricitate şi apă, iar de lumină se bucurau atita vreme cit era soare afară, care pătrundea prin nişte ferestre zăbrelite, fără geamuri, ca de puşcărie.
Lor li se intimplase nenorocirea. Oamenii ii mai ajutau: care cu o haină, care cu o cratiţă, care cu apă şi aveau grijă să nu moară complet de foame.
Au murit, insă, de explozie. La un aragaz cu două ochiuri preparau şi ei ceva, cu o improvizaţie de butelie, butelia la un moment dat a explodat şi dracii i-a luat. I-au adunat pe bucăţi, firmitură cu firmitură, de pe unde i-au găsit.
Noi am ajuns cind scările de la subsol erau deja ticsite de oameni agitaţi care strigau: Loc, loc, faceţi loc să treacă! Si am văzut: din catacombele subsolului ieşeau doi oameni. Mergeau pe picioarele lor şi erau goi puşcă. Părul le era ars complet şi li se strinsese ghem pe lingă cap in şuviţe carbonizate. Aveau pielea maro-verzuie, plesnită in mai multe locuri, ca şi cum s-ar fi ingrăşat brusc, apoi ar fi slăbit, la fel de brusc, iar pielea, foarte solicitată, nu a rezistat. Cele mai mari tăieturi erau pe spate şi pe umeri. Năuci şi dezorientaţi, nici măcar nu ţipau. O femeie a aruncat pe ei două cearşafuri, fără ca vreunul să protesteze ori să mulţumească. De şoc (sau pentru că aveau buzele prea arse) nu scoteau nici un sunet. Păşeau prin culoarul de oameni ca două fantome timide, iar cind au ajuns afară, unul a căzut in genunchi. Atunci am văzut că şi tălpile erau groaznic de arse şi că aproape păşiseră pe oasele de la picioare. Un om s-a repezit să-l ridice, dar altul a ţipat: Nu pune mina! NU PUNE MINA! Lasă-l aşa, că e ars, boule, şi-i smulgi pielea! Arsul a rămas in genunchi citeva secunde, legănindu-se uşor inainte-inapoi, pe urmă s-a prăbuşit direct in cap. Nu-l puteţi lăsa aşa, striga o femeie, zguduită de imagine. FACEŢI CEVA! FACEŢI CEVA, OAMENI BUNI! Cucoană, sint arşi, explica unu': ii omori dacă pui mina pe ei!
Ala rămas in picioare se plimba de colo-colo prin mulţime cu cearşaful atirnindu-i pe umeri. Pinza i se lipise deja de spate, acolo unde avea tăieturile acelea, şi se murdărise. Oamenii se fereau din calea lui, dar il studiau cu lăcomie. Părul, mai ales, ii fascina. Unu' a pus degetul pe capul arsului plimbător şi o şuviţă carbonizată s-a desprins ca o frunză. Altcineva a injurat şi i-a tras una curiosului peste gură, cu dosul palmei. Curiosul a inceput să urle fiindcă ghiulul tipului ii spărsese buza. Nu mai ploua cu găleata, dar continua să picure moale. De la atiţia oameni, pe jos se făcuse o mocirlă ca-n codru. A venit o Salvare jerpelită şi arsul prăvălit a fost ridicat de sub braţe de către brancardieri şi urcat in maşină. Celălalt s-a urcat singur, fără nici un ajutor, deşi nu părea să ştie pe ce lume se află. La subsol n-am putut intra. Cică erau bucăţi din ceilalţi peste tot. Trei au murit pe loc. Ceilalţi doi, arşii de-afară, cică se aflau in altă incăpere, dormind. S-au trezit direct in iad, orbiţi de explozie şi flăcări, fără să-şi dea seama ce se-ntimplă. Probabil n-au inţeles nici după aceea. Să dormi, iar cind te trezeşti nimic din ceea ce ştii să nu mai fie ar innebuni orice om intreg la cap. Dar ca nici tu să nu mai fii cum te ştiai e horror. Pe bune.
Lulu spunea să-i cunoştea pe ăia de la subsol şi că le-a dus şi el, de mai multe ori, mincare. Uneori veneau să ceară apă şi mama lui Lulu ii lăsa.
Al doilea accident ne-a retrogradat penibil. Am ieşit din topul preferinţelor publicului. Dacă după primul căpătaseram o celebritate groaznică şi eram vedeta vedetelor, la al doilea s-au schimbat lucrurile. Blocul nostru, blocul cel mai bloc din cartier, de pe locul intii, a căzut pe ultimul şi puţin i-a trebuit să nu fie eliminat din prima ligă. Oamenii aproape ocoleau perimetrul lui şi se uitau la el chioriş. Ni s-a spus "blocul blestemat" şi aşa i-a rămas numele. Pină şi noi, după o vreme, ne ruşinam că stăm acolo. Cind eram intrebaţi, din intimplare, unde locuiam, spuneam cu jumătate de gură: la blocul acela... ştiţi... fără să mai precizăm care, dar oamenii inţelegeau imediat şi-şi făceau cruce, minunindu-se: Acolo? Vai de mine şi de mine! In "blocul blestemat"? Da, ziceam noi furioşi că trebuie să fim atit de jenaţi. Si nu vă e frică? Nu, ziceam noi, ne-am obişnuit. N-aş sta acolo nici să fiu plătit!, ziceau ei. Ridicam din umeri a inţelegere. Noi stăteam acolo gratis, ba părinţii noştri chiar scoteau bani din buzunat pentru intreţinere, lumină, curent şi celelalte.
Greşeala a fost, gindeam noi, că accidentele s-au petrecut prea aproape, ca timp, unul de celălalt. Iar explozia buteliei putea să aibă loc in altă parte. Să fi fost după noi, am fi donat explozia buteliei altui bloc mai sfrijit, mai banal, mai puţin celebru in cartier, să se bucure şi el săracu' de puţină glorie. Aşa, a fost un exces. Ne-am lăcomit. Ne-am intins mai mult decit era plapuma şi comunitatea, opinia publică a reacţionat. V-aţi luat-o in cap, băi, cred că şi-au zis ei. Vreţi să fiţi cei mai tari din parcare. Nu jucaţi cinstit. Nu-i lăsaţi şi pe alţii să ajungă in faţă. Asta e lipsă de fair-play. Iar arbitrul, care-o fi fost el, a fluierat: Penalty! Lovitura s-a executat, am luat gol şi-am pierdut meciul. După aia, nu ni s-a mai acordat şansa revanşei. Am rămas umiliţi, depunctaţi şi dezonoraţi pe vecie.
Nasol.
Din staruri de cinema am devenit cerşetori la colţul străzii. C-aşa-i in tenis, după cum spunea Caragiu intr-un cuplet senzaţional.
Am vrut prea mult sau cineva, acolo sus, a greşit butoanele. Ori a fost neatent. Dar noi eram doar nişte puşti şi credeam că viaţa de-abia de-acum incolo va incepe. Că ne aşteaptă aventuri teribile in viitor şi cariere strălucite. Nu ştiam că tot ce-a fost mai important in existenţele noastre deja s-a consumat ori se va consuma in vara aceea. Credeam că va fi o continuare. Că vom juca şi in partea a doua. Sau a treia. Dar n-a fost aşa. Am avut parte de un singur rol principal intr-un film de succes, apoi am intrat in anonimat. Nimeni nu ne-a mai oferit vreun rol, fie şi de dus tava intr-o secvenţă periferică. Am ieşit din liste. Nici unul n-a luat Oscar-ul. Ba mai trist: Lulu a murit de tuberculoză la 31 de ani. N-a prins şi el măcar Revoluţia, să vadă cum e fără Ceauşescu. Vasilică s-a sinucis la 34 de ani. N-a scos nici o carte de versuri. Claudiu e in puşcărie, pentru a treia oară. După Revoluţie, cel puţin, a stat mai mult după gratii decit afară. Zoli e homeless. N-are casă, n-are familie, n-are serviciu, n-are nimic. Doarme pe sub poduri şi bea de stinge. Puiu e şi el in puşcărie, pentru omor. S-a incăierat cu unu', i-a tras o bucată-n gură, ăla a căzut pe spate, s-a lovit de caldarim şi a murit. Puiu şi Claudiu se află in aceeaşi puşcărie. Chiar se văd uneori, insă Claudiu e numai pentru furt, n-a dat la nimeni in cap. Nelu a divorţat de nevastă-sa, plăteşte pensie alimentară celor doi copii, a stat pe la dezalcoolizare de mai multe ori şi locuieşte impreună cu frate-său, celălalt Vasilică, de la patru, după cum spuneam noi pentru a-i deosebi, tot divorţat, in vechiul apartament al părinţilor din "blocul blestemat". Păstorel s-a intors şi el in bloc după ce s-a despărţit de nevastă-sa. Bea zilnic, dar mult mai cumpătat: două sute de coniac, jap-jap, aproape din picioare, fără să fumeze, la măsuţa lui, suge apoi o cafea şi gata. E ceas Păstorel. La şase fix işi face apariţia, la şase şi jumătate deja e plecat. Niciodată mai mult, niciodată mai puţin. Locuieşte impreună cu Ileana, fosta fată in casă a familiei Alajbegovici. Ea ii face de mincare, ea ii spală şi-i calcă. Iar lumea spune că mai fac ei şi altele. Corneluş a plecat din ţară, după ce a stat mai mulţi ani prin diverse spitale psihiatrice. La fel, Conj, Iancu, Fănel, Carol de la scara A şi mulţi alţii. Ion Ceauşescu a murit. Fraţii Cioclea au dispărut naiba ştie unde. Gelu Boancă e om de afaceri. Singurul. Frumoasele surori Acutunoaie au imbătrinit şi arată ca dracu'. Umblă in rochii ieftine, sint incercănate, au slujbe mizerabile şi o groază de copii, nu se-nţeleg cu soţii. Şi aşa mai departe. Foarte departe.
Insă atunci nu ştiam toate acestea. Noi ne jucam. Eram nişte puşti bezmetici in vacanţa de vară, incă zburdind fericiţi prin parcarea blocului.
Pe urmă, tot in vara aceea, s-a sinucis Tudose, Burcă cel mic a murit călcat de-un autobuz, Cehan Elena, care deja murise, a inviat, surorile Acutunoaie au devenit femei, noi bărbaţi şi aşa mai departe.
A fost o vară foarte ciudată. Am intrat intr-un fel in ea şi am ieşit in alt fel cind s-a incheiat. Nimeni dintre cei care mai sint nu poate uita vara aceea. Dacă accidentul aviatic şi, hai să zicem, explozia buteliei au fost World Trade Center-ul nostru, restul n-are echivalent in istoria cunoscută a omenirii. Despre toate acestea, dar şi multe altele, imediat după o scurtă pauză publicitară. Nu părăsiţi micile dumneavoastră ecrane. Revenim in citeva secunde. Andreea, ai legătura.

Sfarsit (dar romanul continua)