ECOURI/ Dati foc viei!
Autor:
John Chrysostom Medaille
09.12.2009
Profesorul John Chrysostom Medaille este autorul unei
antologii intitulate "A Treia Forta: Economia libertatii -
Renasterea Romaniei profunde", aparuta la Editura Logos si din care
Ziarul de duminica a publicat cateva fragmente. Aflat in Romania
pentru lansarea si promovarea cartii, profesorul John Medaille a
inceput sa scrie, la intoarcerea in SUA, o serie de articole pe
marginea evenimentelor amintite. Iata-l pe primul dintre
ele.
Tocmai m-am intors din una dintre cele mai remarcabile
calatorii pe care le-am facut in viata mea, o sedere de zece zile
in România, unde m-am aflat cu scopul de a promova o antologie de
texte pe teme de economie distributista si locala: "Economia
libertatii: Renasterea României profunde".
Fiecare zi petrecuta in
aceasta tara a insemnat pentru mine o noua aventura; voi scrie pe
larg despre toate lucrurile fascinante care s-au petrecut si despre
minunatii oameni pe care i-am intâlnit. Cred insa ca lucrul cel mai
potrivit este sa incep aceasta poveste cu sfârsitul, intrucât
ultima zi din calatoria mea a fost cea care le-a luminat pe toate
celelalte: ultima zi a dat inteles intregii mele calatorii si a
vadit pentru ce luptam, atât in cadrul acestei calatorii cat si la
"The Distributist Review".
Impreuna cu dr. Ovidiu Hurduzeu, cel care a ingrijit impreuna
cu mine antologia, cu editorul ei, Alexandru Ciolan si fiul sau
Andy, ne-am intors cu masina de la Iasi, din nordul tarii - unde am
avut o dezbatere cu un economist din mainstream si un adept al
scolii austriece. Despre aceasta dezbatere voi scrie mai mult cu
alta ocazie. Intrucât cartea se refera la "România profunda",
colegii mei mi-au oferit ocazia sa vad aceasta Românie care
cuprinde 46% din populatie. In drum spre Iasi, am mers pe soselele
principale, dar la intoarcere am luat-o pe drumurile laturalnice,
de-a lungul râului Prut, care formeaza granita cu Basarabia, care,
desi nu este, se numeste in prezent Moldova. Basarabenii si românii
vorbesc aceeasi limba si impartasesc in mare parte aceeasi
istorie.
Am strabatut un tarâm cu dealuri molcome, presarat de sate si
gospodarii taranesti. Am trecut pe lânga nenumarate carute trase de
cai, bisericute ortodoxe si troite. Destinatia noastra era un sat,
pe nume Oancea, unde rudele lui Alexandru au o gospodarie. Ne-am
oprit in Oancea pentru a lua masa si a face un tur al satului. Am
fost oaspetii familiei Gorovei: mamaie Florica, fiica si ginerele
ei, Dorina si Gheorghe, si fiul si nora lor, Mihai si Domnica
(aceasta din urma, fiica lui Alexandru Ciolan). Cu o mândrie de
inteles, familia Gorovei ne-a aratat gospodaria. Casa batrâneasca
este o constructie din chirpici, din lut si paie. "Lut" ne poate
trimite cu gândul la ceva vremelnic, de fapt, cladirea are cel
putin 100 de ani si este la fel de solida ca betonul. A
supravietuit chiar unui atac cu katiuse rusesti. Acoperisul din
stuf trebuie totusi sa fie inlocuit la fiecare 40 sau 50 de ani.
Casa este folosita acum pentru adapostirea butoaielor cu vin de
productie proprie, care sta la fermentat in pivnita. "Noua" casa
(veche, cred, de vreo 50 de ani) este incalzita de doua sobe, una
dintre ele din teracota cu modele decorative. Gheorghe, un om
priceput la toate, si-a tras electricitate in toata casa si tocmai
a terminat de construit, cu mâinile lui, baia care inlocuieste
closetul din fundul curtii. Curtea din fata casei are o bolta de
vita de vie si capsuni. In spatele casei sunt doua poieti de gaini.
A mai fost si un cotet, dar gazdele mele nu mai cresc porc. Mai
este si o magazie in care se pastreaza teascul, butoaiele de stejar
si alte echipamente pentru fabricarea vinului.
Masa a inceput cu palinca, o tarie obtinuta din prune pe care
românii o beau inainte de masa, dar si cu multe alte ocazii. Ceea
ce ni s-a servit era triplu distilat, tare dar bun. Ca aperitiv,
oua umplute si salam, urmate repede de o ciorba cu perisoare si
cartofi, acrita cu bors care, spre deosebire de borsul rusesc, este
un produs de fermentatie, din tarâte. Dreasa cu smântâna, avea un
gust excelent. Si, desigur, nu a lipsit vinul din productie
proprie.
Dupa aceste prime feluri, ne-am dus sa vizitam satul, in timp
ce Gheorghe prajea la gratar friptura de pui, nu pe carbune, ci pe
coceni de porumb, tot din productia proprie. Am fost si in biserica
ortodoxa, recent renovata, cu iconografia ei complexa deasupra
careia trona Hristos Pantocrator. Am mai vazut un monument inchinat
regelui Carol I, care le-a dat pamânt taranilor. Carta de
improprietarire este reprodusa in arama la baza monumentului,
garantia libertatii taranilor, adica, a proprietatii asupra
pamânturilor lor. Desigur, comunistii au distrus monumentul si a
trebuit sa fie reconstruit. Am dat si un tur al viilor, al caror
sol mi s-a parut la fel de moale precum untul.
Când ne-am intors, friptura de pui era gata. Carne din propria
gospodarie, nu numai proaspata dar si de o alta varietate decât cea
americana; noi crestem un fel de Dolly Parton aviar, o pasare cu
piept urias a carei carne n-are nici un gust. Puiul acesta insa,
gatit cu maiestrie, si servit cu castraveti murati (de casa, se
intelege) a fost cea mai buna friptura de pui pe care am mâncat-o
vreodata. Friptura a fost insotita de vinul rosu al casei din care
merita sa bei mai mult de un pahar, ceea ce, desigur, am si facut.
Poate chiar mult mai mult decât un pahar. Dupa care a urmat un
desert: gogosi, clatite si o cafea turceasca tare. In vreme ce ne
bucuram de toate acestea, Gheorghe frigea un crap de Prut, pregatit
in maniera New Orleans. Pentru prima data in viata am incheiat masa
cu peste in chip de ultim fel de mâncare.
In timp ce mâncam (si-am tot mâncat), camera rasuna de
râsetele noastre. N-ar fi oare grozav ca Phillip Blond, Stefano
Zamagni si câtiva dintre baietii si fetele de la Front Porch
Republic sa fie in jurul mesei, sa bea palinca, luându-i peste
picior pe corporatisti? Astfel Conspiratia Distributista
Internationala ar putea porni cu dreptul.
Mamaie Florica sta intr-un colt si ne privea. Nu pricepea ce
spunem, dar in mod sigur ne intelegea râsetele si bucuria; zâmbetul
demn nu i-a pierit de pe buze. La 87 de ani, este dreapta ca bradul
si mai merge toamna in vie la cules de struguri. Ne-a aratat
belsugul gospodariei sale si are toate motivele sa fie mândra de
avutul ei. Gospodaria i-a fost primejduita in aproape fiecare din
cei 87 de ani ai vietii sale. A fost martora caderii regatului,
ascensiunii si decaderii taranistilor, ajungerii la putere a
Ubermensch-ului nemtesc. Acesta din urma avea sa cedeze locul
Omului Sovietic, care este acum inlocuit de capitalistul
cosmopolit, o alta creatie abstracta pe cale sa piara, ca si
celelalte doua. Dintre toti acesti invadatori, niciunul, nici macar
comunistii, nu a facut atâta rau vietii satului ca noii globalisti,
cu Internationala lor fredonata in clinchet de arginti, acompaniati
de corul treimii pagâne a Organizatiei Mondiale a Comertului,
Bancii Mondiale si Uniunii Europene.
Aceste gospodarii, eficiente si având tot ce le trebuie, ar
trebui sa fie prospere, dar nu sunt. Guvernul postcomunist a fost
nevoit sa desfiinteze gospodariile colective si sa dea oamenilor
inapoi pamântul. Nu le-a dat insa si uneltele cu care sa-l lucreze;
ba chiar a inchis fabrica de tractoare. Taranii României nu le-au
stârnit niciodata entuziasmul neocomunistilor, iar economia rurala
au numit-o "capitalism de bazar", ceea ce mie nu-mi suna deloc rau.
Noii stapâni, ca si cei vechi, au vazut viitorul României in
industrializare. Nu-i un lucru lipsit de noima tinând seama ca
România este o tara cu resurse minerale bogate si cu o forta de
munca bine pregatita. Dar chiar si asa, tot au vândut industria
strainilor. Iata un exemplu bizar de "privatizare": au vândut
compania nationala de telefoane statului grec. Nu le-a trecut
niciun moment prin minte s-o vânda lucratorilor români din
telefonie.
Mai mult de jumatate din gospodariile taranesti sunt nevoite
sa-si rotunjeasca veniturile de pe urma muncii la oras, din ce in
ce mai greu de gasit. Generatia tânara are mari indoieli ca ar mai
putea sa faca lucrul acesta. "Da foc viei; nu pot sa mai am grija
de ea", i-a spus fiul tatalui sau. Iar satele cu ulite desfundate
si privata in fundul curtii nu-i prea mai atrag pe tineri. Nici pe
mine, de altfel, dar remediul este simplu si nu costa mult. Ironia
situatiei consta in faptul ca produsele agricole suplimenteaza
veniturile inadecvate obtinute de sectoarele urbane, o mare parte a
populatiei având rude la tara. taranii trebuie sa munceasca la oras
pentru a suplimenta veniturile obtinute in gospodariile lor de la
tara, iar gospodariile taranesti rotunjesc pe gratis veniturile
zonelor urbane. De ce oare astfel de locuri prospere se gasesc
intr-o conditie atât de precara?
Nu pretind ca sunt un expert in agricultura româneasca, stiu
insa ca tara cunoaste mari deficite comerciale in sectorul
alimentar (ca si in oricare alt sector). Este o situatie lipsita de
noima intrucât tara are câmpii fertile si o taranime priceputa. Nu
gospodariile taranesti sunt ineficiente, ci sistemul capitalismului
financiar, care nu pricepe nici ce inseamna finante, nici capital.
Cu un mic capital, aceste gospodarii taranesti si satele pot fi
aduse la standarde moderne, cu ulite pietruite si apa curenta.
Gospodariile taranesti ar trebui sa fie capabile sa genereze ele
insele un astfel de capital, daca ar beneficia de un sistem adecvat
de finantare. Din pacate, "finantare" inseamna astazi ceva cu totul
diferit; nu inseamna, asa cum s-ar cuveni, capitalizarea unor
investitii productive in schimbul unei parti din produsul obtinut;
inseamna doar finantarea unor scheme speculative si a risipei
facute de stat in schimbul unei parti din ceea ce este jefuit. Un
sistem cooperatist de productie si desfacere, de exemplu, ar
imbunatati atât productivitatea, cât si puterea de pe piata a
gospodariilor taranesti iar acest lucru n-ar avea nevoie decât de
foarte mici investitii in comparatie cu aranjamentele pe scara
larga, deseori falimentare, ale globalistilor.
Ceausescu, ultimul presedinte comunist al României, si-a
infometat poporul ca sa plateasca datoriile, iar noul regim
"democratic" a preluat conducerea fara a datora un banut nimanui.
Acum românii au o datorie comparabila cu cea a americanilor si inca
se mai ploconesc in fata Bruxelles-ului pentru a obtine mai multi
euro care-i vor saraci si mai mult, asa cum se intâmpla de obicei
cu datoriile care nu sunt investite in mod corespunzator. Aceste
imprumuturi si subventii vor face România si mai dependenta de
stapânii ei de la Bruxelles.
Sunt recunoscator pentru ocazia pe care am avut-o sa vad si sa
ma bucur de "România profunda". Imi voi aminti mult timp de
bucatele si de familia din satul Oancea. Ele vor fi o neincetata
aducere aminte a scopului pentru care luptam: dreptul de a ne
bucura de roadele propriei munci când aceasta munca, desfasurata pe
ogor, in fabrica, mina sau atelier, pune in valoare resursele
detinute in proprietate. Si nu cred ca trivializez daca afirm ca
luptam pentru a ne bucura de o masa decenta ca parte a vietii
noastre de zi cu zi, o masa alaturi de prieteni si rude. Nu este,
poate, placere mai mare in viata.
(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)