CRONICA LITERARA/ La Canal

Fără a generaliza, să spun că prefer din capul locului (deşi impactul lecturii rămâne decisiv) modestia unui om care a tot amânat, până la ultima vârstă, fixarea pe hârtie a unor dramatice episoade biografice - vanităţii imaturităţii scriitoriceşti, ce-şi stabileşte ca obiectiv suprem publicarea cu orice preţ. După Florin Constantin Pavlovici, debutant la 65 de ani cu Tortura pe inţelesul tuturor, Adrian Oprescu impinge şi mai mult in faţă momentul primei cărţi, publicând Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate* la borna 78.

Distanţa consistentă intre anii de inchisoare (1949-1951) şi anii de reproiecţie memorialistică a detenţiei il ajută pe autorul-personaj să vadă lucrurile in perspectivă şi intr-un mod stilistic necontaminat de febra răzbunării. Aversiunea faţă de figurile "de neuitat" ale gardienilor sceleraţi, informatorilor zeloşi, brigadierilor laşi din penitenciar şi de la Canal se resoarbe intr-o silă, aşa-zicând, sistemică. Accentul personal, implicarea individuală sunt diminuate, făcând posibilă executarea veritabilei radiografii.

Pe de altă parte, publicându-şi mărturia nu imediat după Revoluţia din 1989, ca majoritatea celor eliberaţi de frică şi scăpaţi de cenzură, ci după aproape două decenii, Adrian Oprescu se detaşează, spre meritul lui, de moda rememorărilor zguduitoare şi de nota previzibilă a unor amintiri in serie, autovictimizante şi autoeroizante. In anii '90, s-a ajuns la un exces depoziţional şi testimonial, la o supraofertă de existenţe văzute dintr-un unghi propriu şi livrate celorlalţi cu garanţia obiectivităţii depline. Din păcate, depoziţiile nu s-au suprapus, unele nici măcar nu s-au intersectat. Cam toţi au vrut să figureze in loja de onoare a caracterelor nepătate, acoperind cu un zgomot de fond mai degrabă eticist decât etic glasurile izolate şi parcă ruşinate ale adevăratelor victime...

Astfel că, oricât ar părea de ciudat, momentul debutului atipic al lui Adrian Oprescu nu este tardiv. Prin atât de lunga aşteptare, autorul scapă de zgura unui gen care s-a cerut pe piaţa românească de carte şi se adresează, totodată, unei generaţii ce vede regimul comunist numai din afară, din exterior. Această nouă generaţie de cititori nu a trăit comunismul, ceea ce implică, desigur, riscul necunoaşterii şi al idealizării. Dar nici nu se simte parte a tabloului istoric, element component al situaţiilor şi mecanismelor descrise. Un cititor foarte tânăr de azi, pe care comunismul cu lozincile lui şi anticomunismul cu clişeele sale il lasă rece, e posibil să traverseze mai bine epoca descrisă de Adrian Oprescu decât cei care au trăit-o efectiv şi decât autorul insuşi. Neinfluenţat de noxele ideologiei unice, ale Adevărului şi Dreptăţii cu majuscule simbolic-discursive, el ia din aerul prezentului o doză de relativism şi se lasă convins nu de exerciţii retorice pe o temă dată, ci numai de acele demonstraţii din aproape in aproape, "matematice", inatacabile.

Controlul documentar al unor astfel de mărturii fiind de obicei greu de făcut, onestitatea nefabulatorie a foştilor deţinuţi reprezintă condiţia indispensabilă. Atunci când există, ea nu oferă automat şi textura paginii, ceea ce dă culoare, substanţă şi semnificaţie episoadelor de inchisoare. Există victime reale, dar care nu au darul expresiei suferinţelor indurate, după cum există impostori ai suferinţei, cu talentul de a o inventa literar.

Fără plasticitatea şi umorul negru al lui Florin Constantin Pavlovici, Adrian Oprescu işi accesează aproape inginereşte anii de tinereţe "petrecuţi" după gratiile regimului popular. Are un concept şi o schiţă de lucru, un plan de la care nu se abate digresiv şi o cât se poate de logică impărţire a materialului biografic cu care operează. Intr-o compartimentare strictă şi intr-o expunere lineară, respectând succesiunea momentelor fără a le amesteca in apele memoriei afectiv-asociative, Vărul Alexandru... incepe cu Colţul meu de rai (amintiri din copilăria burgheză, lipsită de griji), continuă cu Căderea in infern (arestarea şi detenţia) şi se incheie printr-un Epilog postconcentraţionar. Finalul cărţii e la fel de exact, just şi clarificator ca inceputul ei. "Amintirile mele clare incep de la vârsta de cinci ani. De atunci nu am mai uitat nimic", ne avertizează autorul in prima frază, grăbindu-se să adauge, ca precizare introductivă: "Numai că, pe vremea aceea, totul era supradimensionat, totul părea imens" (p. 27). Pe ultima pagină, inchiderea este simetrică, inversă, dinspre optimismul tâmpiţel al tinereţii spre inţelepciunea septuagenarului care il reproiectează in contrast cu grozăviile traversate: "Si-am izbucnit in râs. Un râs sănătos. Eram singur cuc. M-am simţit dintr-o dată optimist şi fericit. Nu aveam nici un motiv să fiu aşa. Nici măcar unul. Nici o poartă din viaţa pe care o puteam zări in faţa mea nu era deschisă. Dar eram tânăr" (p. 363).

Acestea fiind reperele intre care se aşează cele trei secţiuni şi "poveştile adevărate" grupate (crono)logic, centrul de greutate şi de interes al cărţii se află in secţiunea mediană. Secvenţele din paradisul copilăriei sunt subţiri şi irelevante, documentar-literar, in raport cu cele ulterioare, din impuţiciunea fizică şi morală a inchisorii. Si totuşi, preistoria infantilă a acestei experienţe teribile are rolul ei in economia cărţii. Printre episoadele "copilului universal", cu şotiile şi spaimele lui, cu indrăznelile şi timidităţile vârstei, se intrevede mereu o anumită alcătuire familială şi socială, uneori prezentată direct. Stâlpii "vârtoşi" ai unei porţi de pe conacul de la Cezieni, casele făcute la inceputul secolului trecut şi vila executată de meşteri italieni, pivniţa incăpătoare şi acareturile in bună rânduială, camerele de patru metri inălţime, hota masivă de lemn şi căruţa, şareta, docarul, faetonul, trăsura, sania aşteptând cuminţi anotimpul şi condiţiile de utilizare, uşile solide şi bine incuiate de care micul protagonist şi vărul lui Alexandru, pedepsiţi, nu mai pot să treacă: totul arată o intocmire a averii, o cuprindere şi o firească aşezare a vieţii intr-o matcă.

Lucrurile se fac cum se cuvine, se stăpânesc cu grijă şi se dau mai departe, cu unele distorsiuni familiale (un unchi ce moşteneşte partea lui de avere nu se comportă ca un boier, ci ca un ins avid să o mărească), dar intr-o curgere lină şi amplă a existenţei comunitare. Un val de respect rural acompaniază trecerea bunicului - adevăratul spirit de boier - in trăsură, alături de nepotul incântat: "Traversam văioaga care ne ducea in sat şi intram pe uliţa principală. Lângă fiecare poartă erau bănci făcute din scânduri ţintuite pe patru ţăruşi infipţi in pământ. Fiind sărbătoare, pe bănci şedeau sătenii, in straie strămoşeşti, frumos colorate. Era obiceiul să stea «la taină», pentru că, in afară de horă pentru cei mai tineri, altă distracţie nu aveau. Pe măsură ce trăsura se apropia de ei, ii vedeam, de o parte şi de alta a uliţei, cum se ridicau in picioare. Era salutul lor. Bunicul ridica pălăria şi o balansa de sus in jos. Era răspunsul lui la salut, care se ţinea până se termina satul. Eu priveam inapoi la cei ce se aşezau iar la taină, după trecerea noastră. Ridicatul şi aşezatul sătenilor era ca un val ce străbătea satul şi ne insoţea prima parte a călătoriei" (pp. 57-58).

Senzaţia de trăinicie a lucrurilor, a aşezării şi a casei o poate avea numai memorialistul de azi, nu şi copilul din trecut. Tot acest supliment descriptiv şi valorizator, oferit prin rememorarea atentă a vieţii de familie şi a ritmului ei, este opera celui care, odată cu instalarea comunismului, a pierdut totul. Străbătând un acelaşi drum, la vârste diferite, el poate compara cele două realităţi (interbelică şi postcomunistă), constatând fotografic dezastrul istoriei: "Când străbăteai câmpurile, pe vremea copilăriei şi chiar a adolescenţei mele, peisajul era complet diferit de cel de astăzi. Cum adică, nu era acelaşi?, se vor intreba cei care il văd astăzi. Nu era acelaşi şes intins la nesfârşit? Ba da, ca intindere era acelaşi, dar arăta altfel. Si arăta altfel pentru că era ca o incăpere mobilată cu gust pe lângă o hală pustie şi cu geamurile sparte. Peste tot erau presăraţi copaci: meri şi peri pădureţi, nuci, ulmi, stejari, liziere de salcâmi, crânguri, haturile cu arbuşti şi tufe, vizuini de iepuri, cuiburi de prepeliţe şi potârnichi. Când munceau la câmp vara, ţăranii aveau locuri umbrite, unde să mănânce şi să tragă un pui de somn. Copacii, haturile, crângurile şi, in special, lizierele de salcâmi reţineau in troiene zăpada viscolită. Ea se topea incet primăvara şi intra in pământ. Dacă venea o ploaie torenţială, apa băltea pe terenuri, intre haturi, care jucau un rol important. Dispărea apoi fără să facă pagube, fiind inghiţită incet de pământ. Şi pe atunci verile erau secetoase in câmpie. Dar recoltele tot erau bune. Astăzi, copacii, crângurile, arbuştii au dispărut şi in locul lor, pe kilometri de suprafeţe necultivate, pe pârloage, au apărut pungile de plastic pe care vântul le bate de ici-colo de la un an la altul. De asta când, după şaizeci de ani, am refăcut drumul de la Caracal la Cezieni, nu am mai recunoscut nimic din peisajul pe care il străbăteam in copilărie, in trăsură, alături de bunicul imbrăcat in costum alb de buret" (pp. 60-61).

Dacă in descrierea raiului pierdut Adrian Oprescu este prea direcţionat-didactic, destul de previzibil, de la un punct incolo, in ceea ce-şi aminteşte, Căderea in infern ii prilejuieşte numeroase pagini remarcabile, intreţesute strâns cu episoadele dramatice lăsate in urmă. Dar, iată, nu de tot... Spaţiul deschis şi gospodăreşte amenajat, precum şi interiorul plin de surprize, dar securizant al casei bunicilor fac acum loc unui spaţiu comprimat, pus parcă in menghină, o dată cu vieţile cobailor disponibili. Sentimentul că nimic rău nu se poate intâmpla pe intinderea şi in atmosfera patriarhală a Cezienilor e inlocuit de spaima (intâi viscerală, apoi raţională) că absolut orice se poate face, in penitenciar sau la Canal, cu cei intemniţaţi din motive politice, cu motivaţii contextuale şi pretexte absurde, pe o aceeaşi platformă de supunere, infricoşare şi batjocorire a omului.

Tânărul student, săltat de la cursurile Academiei Comerciale in dimineaţa lui 15 octombrie 1949, işi va pierde, gradual, inocenţa. Procesul in sine merită urmărit in carte. Autorul implicat va admite la un moment dat că "ii injurasem tare şi fără rezerve", primind pentru aceasta de la "ei" doi ani de inchisoare. Numai că tot el, comparându-şi pedeapsa cu ale altora, care realmente nu făcuseră şi nu spuseseră nimic "duşmănos" la adresa regimului, va considera că a scăpat ieftin. Intrând astfel in logica strânsă de sistem deviat a socialismului de stat, protagonistul va avea strania senzaţie de alteritate a propriei "vinovăţii" şi a propriei persoane. Privindu-se din afară, cu obiectivitate, şi raportând cuantumul personal de suferinţă la cel pe care-l inregistrează in dreptul unor colegi de detenţie, el nu mai poate avea acea neagră jubilaţie a scufundării fostei victime in vechea ei durere.

Pe nici un segment al evocării experienţei lui carcerale, autorul-personaj nu se plânge live şi nu-şi plânge de milă, retrospectiv; nu se vaită şi nu-şi blesteamă zilele, soarta, ţara. Memorialistul are o abordare "tehnică" şi o accesare metodică a infernului prin care a trecut. Iar deţinutul din 1949-1951, studiat atent şi translat, cu tot cu comportamentul lui de atunci, in filele "poveştilor adevărate" publicate după şaizeci de ani, nu urmăreşte supravieţuirea cu orice condiţie, ci rezistenţa cu orice preţ.

Nuanţa este foarte importantă, in spectrul extrem al zilelor şi nopţilor de arest, iar apoi in anotimpurile petrecute printre politicii scheletici şi greii de drept comun. Scenele pe care Adrian Oprescu le conturează prin reconectare la intâmplările trăite sunt pe cât de bogate in detalii, pe atât de impregnate de semnificaţia pe care, incă din momentul iniţial, o iau. Studentul aruncat in inchisoare vede bine lucrurile şi faptele şi caută să le priceapă cât mai rapid, in conexiunile şi - mai important - in rădăcina lor. Nu se lasă orbit de suferinţa fizică şi nu poate fi deposedat de simţurile lui (inclusiv cel moral), de care continuă să se folosească pentru a inregistra inchisoarea, adică infernul, şi a o inţelege ca atare.

Inocenţa, echivalând cu increderea deplină in instituţii şi in oameni, in valori şi in principii, şi-o pierde in trepte; numai că treptele acestea sunt dese şi coborâtoare. Cu cât este pus in situaţii mai umilitoare, tratat ca un animal, ca un număr oarecare dintr-un şir, ca un zero, cu cât primeşte pedepse mai crude şi e torturat mai primitiv-rafinat, cu atât subiectul nostru şi obiectul "lor" va cuprinde mai bine, pe toate axele şi dimensiunile sale, democraţia populară in care se incăpăţânează să supravieţuiască.

Ca şi Tortura pe inţelesul tuturor, Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate recuperează şi reproiectează cvasicinematografic istoria exterminării deţinuţilor noştri politici şi, ca un apendice miraculos al acesteia, cazuri de rezistenţă izolată la oroarea cu program. Intr-o epocă a criminalilor ("era ticăloşilor", cu formula lui Marin Preda), in care "derbedeii" intruchipează Statul şi Puterea, iar elita ţării este tratată ca o clică putridă şi e decimată in inchisori, mutaţiile şi hibridizările morale, contaminările şi inversiunile au un efect mai pervers şi mai profund decât o teroare istorică exercitată transparent, fără un vocabular umanitarist care să o ambaleze. Tânărul şi, aparent, necoptul intelectual găseşte foarte aproape de el un reper, il vede pe un Ion Chiţu simplu, bun şi dârz, care rămâne aşa cu orice risc, chiar de va fi să ajungă "schelete" şi să dea ortul popii. După lungi sesiuni de... comunicări ştiinţifice, dialoguri in care-l instruieşte pe curiosul său tovarăş de suferinţă, "domnişorul" cu carte, eroul nostru, il recunoaşte pe Chiţu drept adevăratul erou, adevăratul model. Ii dedică, peste ani, un capitol in această carte; şi ii acordă, in prezentul dramatic al trăirii ei, o incredere nelimitată. O incredere pe care, vai!, o retrage multor intelectuali cu pretenţii de ieri şi de azi.

In mod semnificativ, scena care urmează, şi pe care o redau aproape integral, pentru fineţea psihologică a observaţiei şi acuitatea morală, vine după intâlnirea esenţială cu Ion Chiţu. După ce a dat noţiunii de curaj şi ideii fundamentale de bunătate infăţişarea concretă, aspectul câtuşi de puţin spectaculos al unui ţăran pe nume Chiţu, Oprescu se poate studia cu şi mai multă ascuţime, se poate evalua şi mai sever. Desprins ca o conştiinţă liberă şi interogativă de chiar gesturile pe care le face, de laşităţile şi complicităţile omeneşti, puzderie in condiţii de inchisoare, el se observă şi se penalizează intr-o memorabilă scenă a autojudecăţii: "Prima roabă a fost incărcată. Am luat-o şi am urcat cu ea prima pantă. Când am ajuns la cea de-a doua, care era mai povârnită, am simţit că nu mai pot să imping. La fiecare incercare, roaba venea inapoi peste mine. Singura soluţie era să o răstorn acolo unde mă aflam. Cum mă oprisem intr-un echilibru nu prea stabil, mi-am ridicat intr-o doară ochii in sus, spre capătul taluzului. Eram leoarcă. Dar când mi-am ridicat privirea, am transpirat şi mai tare, de data aceasta cu o sudoare rece. Proiectat in lumina soarelui, care-i amplifica şi totodată ii lichefia contururile, un tip de doi metri, blond, musculos şi cu mustăţi galice, mă scruta cu o privire de oţel. Era Muscalu, brigadier şi criminal. Avea in mână o bâtă. Misiunea lui era să-i frângă in două cu bâta pe cei ce răsturnau roaba unde nu trebuia, să-i pună să o reincarce şi s-o suie la locul cuvenit. Am făcut un efort disperat şi, simţind cum imi plesnesc venele pe tâmple, am reuşit să urnesc roaba şi s-o duc până sus. Nu ştiu de ce m-am pomenit că aşteptam din partea lui un semn de complicitate la isprava mea, ceva nedefinit, o incurajare poate, dacă nu chiar o fărâmă de admiraţie. Dar haidamacul privea de-acum in altă parte. Nu-l mai interesam. Şi deodată m-a cuprins ruşinea faţă de ce simţisem. Descoperisem la pândă in mine, in noi, dacă nu resursele pactizării cu cei care ne chinuiau, cel puţin disponibilitatea comunicării cu ei, dorinţa oarecum laşă de a-i domestici in folosul nostru şi de a le smulge bunăvoinţa. A fi in formă, mi-am zis, inseamnă şi altceva decât să te ţină fibra fizică. Cea mai expusă era, pare-se, fibra invizibilă a fiinţei noastre, cel mai uşor se topeau sau se atrofiau muşchii nevăzuţi ai sufletului" (pp. 232-234).

Practic, intreagă această pagină detaliază, din unghiul unei experienţe personale, o propoziţie de deschidere destul de enigmatică pentru cititorul postcomunist: "Săpam şanţul Canalului". Lectorul de ultimă generaţie nu prea ştie ce inseamnă Canalul, prinde cu dificultate sensul activităţii date (a săpa şanţul Canalului), iar in curând va avea probabil nedumeriri şi asupra verbului "a săpa". A săpa? A săpa şanţul Canalului? Când, unde, cum? De ce? What does it mean?

Departe de intenţia mea să fac un profil caricatural al tinerilor din anii 2000. Unii dintre ei ştiu deja, cu o uimitoare maturitate, tot ce trebuie şi nu trebuie să ştie. Dar oricât de inocenţi sau de ignoranţi, de opaci sau de insensibili ar fi alţii dintre ei la lecţiile de istorie recentă şi la dramele generaţiilor precedente, citind cartea lui Adrian Oprescu despre doi ani de inchisoare şi Canal, 1949-1951, Republica Populară Română, vor inţelege.

*) Adrian Oprescu, Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate, prefaţă de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 368 p.