ROMAN SERIAL/ 601 (IV). Inca nu…

Le explic că prin dans venerez entitatea divină a dansului si imi cinstesc darul picioarelor, le explic ce simt atunci când am bani in buzunar şi atunci când nu am. Par a mă inţelege când le zic că sărăcia mi s-a transmis genetic şi ca până la mine a ajuns in chip de boală. De aceea, simt o nevoie organică să cheltuiesc bani, pentru bucuria pe care o resimt atunci când in schimbul lor obţin ceva: o haină, o carte, un loc pentru un suc intr-o cafenea sau dreptul la a visa - atunci când imi iau bilet la Paris sau Veneţia. Simt că merg mai uşor, că păşesc mai bine atunci când am bani şi mă bucur de ei. Şi apoi, banii mi-au răscumpărat, oarecum, viaţa. Pentru că am avut bani, mi-am plătit tratamente, mi-am putut permite masaje. Si am o indatorire sfântă faţă de ei. Să-i inmulţesc, să-i cheltuiesc şi să mă bucur de ei.

Oglinda de lângă pat este martora acestui proces. Ea confirmă că nu sunt nebună.

Imi continui declaraţiile privind iubirea mea fără de capăt pentru bărbaţi.

Le zic că in iubirea mea fără măsură pentru bărbaţi există o raţiune divină. Am un temperament foarte pasional nu pentru că aş fi o femeie uşoară, ci pentru că Dumnezeu m-a inzestrat cu o foarte mare putere de a iubi. Poate că aveam nevoie să o am in mine, să o port şi să o impart, pentru că moştenisem genetic o foarte mare incăpătinare, rigiditate şi o raţionalitate desacralizantă. Astfel că, pentru a le balansa, pe cât de grele, dureroase şi multe erau acestea, pe atat de multă iubire era nevoie ca să mă menţin in echilibru.

Si Dumnezeu m-a inzestrat cu darul iubirii, pentru a le (contra)balansa.

Am iubit devotat de fiecare dată şi se crede că poţi iubi doar o singură dată, iar dacă iubeşti mai mult, este «curvie».

Nu a fost nici una la fel ca prima iubire, e adevărat… Si totuşi am iubit de multe ori şi de fiecare dată a fost ca niciodată şi eram absolut convinsă că iubesc pentru ultima oară.

Lucrurile mă ascultă şi nu mă intreabă nimic. E ca şi cum sentinţa ar fi fost dată şi este iremediabilă. Ele nu mi te vor mai da inapoi niciodată.

E linişte şi pustiu in casă. Si pe etaj. Vecinii din stânga sunt mai mereu plecaţi in Suedia. Vecina din dreapta stă la vecinul de la parter. Vecinii de sub apartamentul tău nu reuşesc să-l dea in chirie, pentru ca e prea sinistru şi cer mult.

Mă uit la ceas. Mai sunt doua ore până termini serviciul, dar mă răscoleşte o emoţie veche, la care nu m-am obişnuit inca să renunţ. De parcă din clipă in clipă ajungi acasă şi astepţi să-ţi sar in braţe.

Ma uit, din pragul uşii, in bucătărie. Refuz invitaţia la o cafea, pentru că ai putea să observi lucrurile mişcate de la locul lor. Ibricul incuviinţează bagarea mea de seama. Ii zambesc si ma intorc in dormitor.

Si aici, pe mouse, sunt sigură că nu s-a asezat praful intrat pe uşa balconului deschis. Se poate să-l fi presărat chiar tu, poate mă suspectezi de vizite la domiciliu. Am verificat emailul, iti ştiam parola şi apoi am presărat, la loc, pe mouse, praf, să nu rămână semne.

Privesc lucrurile aranjate şi pe cele impăştiate şi incerc să reconstitui imagini cu tine. La ce te gândeai in timp ce aranjai sau aruncai ceva; ce dispoziţie ai avut azi dimineaţă după cum ai lăsat ceaşca de cafea? Sau după cum ai stins ţigările in scrumieră?

Am fumat, totusi, o ţigară. Când am vrut să pun scrumiera la loc, nu mai ştiam dacă era aşezată mai pe colţul mesei sau mai spre colţul calculatorului (şi am zis să nu ating ceva, dar pot?) aşa că am pus-o pe masă la intâmplare.

Mă intreb dacă ai stat aşezat cu faţa sau cu spatele la geam când ţi-ai verificat poşta electronică de dimineaţă? După hainele de oraş sau de casă, lăsate in neregulă, incerc să-mi dau seama cum erai aseară. De unde venisesi şi dacă a apărut ceva nou in viaţa ta. Sau cineva. Ma intreb dacă te-ai casatorit sau dacă ai divorţat. Mă intreb dacă o fi adevărat ce a văzut ţiganca bătrină in cafeaua mea, că eşti căsătorit şi ai o fetiţă.

Pot dialoga cu lucrurile, ele mă ascultă, le ascult şi eu. Dar, deşi incerc să le accept, nu pot. Si le promit că vom fi, intr-o zi, din nou, impreună. Dar parcă nu vor să mă creadă.

Numai mirosul tău nu vrea să-mi vorbească. Mă intreb dacă, din ziua in care te voi iubi mai puţin, nu vei mai mirosi a bebeluş şi dacă o fi adevărat că oamenii buni nu miros deloc?

Poate când nu mă vei mai iubi, sau când nu te voi mai iubi eu, vei mirosi, provocator, a bărbat.

Dar de câte ori veneam pe la tine şi incă mai miroseau a bebeluş tricourile tale, mă liniştea, pentru că asta insemna că incă te mai iubeam. Mirosul venea ca o confirmare a sentimentelor mele. Dacă nu mai eram sigură de iubirea mea şi dacă incepeam să mă indoiesc că te iubesc la fel de mult sau dacă incepeam să mă tem că nu te mai iubesc la fel ca la inceput, ştiam că trebuie să miros ceva din lucrurile tale.

Incă mai obişnuiam să vorbesc cu voce tare, ştiind că nu ma aud vecinii. Pentru că incă nu se intorseseră din Suedia cei din stânga, pentru că incă se mai iubea vecina de la patru cu vecinul de la parter şi pentru că incă nu se inchiriase garsoniera de sub tine, pentru că incă nu voiau să lase din preţ bătrânii zgârciţi.

Incă mai citeam o carte sau desenam câte ceva. Incă nu renunţasem la vise - incă mai voiam sa fac design vestimentar, incă mai voiam să devin scriiitoare, incă voiam să-ţi arăt ce am mai desenat. Aşa că aveam mereu la mine mapa şi o arătam Absenţei tale, cu care mă imprietenisem foarte strâns şi care mi-a devenit o foarte bună prietenă. Poate chiar mai bună decât Existenţa ta.

Incă mă ruşinam de accentul meu slav. Am vorbit foarte mult rusa, am crescut cu limba rusă. Am copilărit ruseşte. Si tu stii asta. Spuneai ca limba rusă, samovarul şi culoarea roşie imi dau un plus de autenticitate. Un plus de istorie, atunci când imi piaptăn părul lung, blond şi ud, in baia plină de aburi.

Si chiar dacă intr-o zi voi incepe să uit limba rusă, imi va mai ramane, probabil, puţin accent. Il am in sânge. Si chiar dacă posed o română impecabilă, rusa va dăinui in continuare.

Incă eram huiduită că sunt moldoveancă şi incă nu inţelegeam că sunt frumoasă. Incă mă simţeam vinovată de tinereţea mea. De viaţa picioarelor mele. De viaţa dintre picioarele mele. De mersul meu nonşalant şi provocator. Incă nu ştiam că aveam să le pierd intr-o zi.

Incă nu ştiam că, pur şi simplu, neputinţa lor, a celorlalţi, e cea care naşte ura. Nu ştiam că trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am şi nu să imi servească prilej de păcat.

Incă nu mă temeam de consecinţe. Nu mă temeam că voi fi exclusă din societate. Pentru că incă nu mă integrasem. Si pentru că ştiam că nu se va intâmpla niciodată. Pentru că nu aveam să accept rigorile ei şi nu aveam să ii tolerez şovinismul.

Incă nu mă temeam că aş putea pierde. Incă nu cunoscusem sentimentul victoriei. Pentru că incă nu făcusem nimic.

Incă nu absolvisem o facultate, incă nu văzusem moartea cu ochii, incă nu făcusem actorie, incă nu făcusem meningită, incă nu avusesem scleroză multiplă.

Incă nu mersesm niciodată până la capătul lui 601. Incă nu ştiam câte aveau să depinda de acest traseu. Nu ştiam că toate aveau să fie, intr-un final, traseul.

Incă se fac bani pe chat şi incă se mai pleacă in Japonia. Incă este ilegal sa fii imoral. Incă este imoral să iubeşti liber.

Incă mă doare prejudecata, şi incă mi-e frică. Incă sunt urâtă şi dispreţuită ca o curvă. Şi incă nu sunt curvă.