SIMEZE / Poveste cu eternel retur la Cogealac

Cunoasteti povestea. Nenumitul "mal de ville" il impinge cateodata pe un artist - mai ales pe unul cu satu-n cap si tarina-n inima - sa renunte la placerile urbanului (si-asa, castigat din greu!). Si sa se retraga, precum face Aurel Gheorghiu-Cogealac, la o rascruce de vanturi (nu-i nicio gluma, vedeti proiectul parcului eolian de la fata acelui loc). Departe, la obarsie. Pe "axa lumii" lui personale. Care trece prin casa parinteasca, atacata pana atunci de uitare. La Cogealac, in Dobrogea. Unde vietuiesc sapte mii de oameni (multi dintre ei, armani farseroti). In vecinatatea vazduhului antic, parfumat cu rodii parguite, al cetatii Histria. Acolo, la jumatatea distantei dintre Mit si Amintire, in inima unui tinut magic. Unde, pe orice fel de vreme, colbul se transforma in cocoloase comestibile, timpul se sufoca intre funigeii de paie cazuti din stele, fix pe spinarea asinilor, iar, in locul lor, cerul se tiveste respectuos cu umbrele nascocite din legendele cu carduri cristaline de dropii.
Mai intai, insa Aurel Gheorghiu-Cogealac este un copil mare, cu ochii sinilii de-atata privire, spre indurare, in sus (unde, vorba lui Odysseas Elytis, "Doamne, cata risipire de albastru, ca sa nu Te vedem!"). Vorbeste putin, impiedicat probabil in manunchiuri de rationamente interioare nespuse. Nu are verbiozitatea spumoasa a bucuresteanului, nici predica retorizanta iesita din obositoare academii de spunere. Igienizeaza cuvintele, are o rusine teribila sa le trimita in lume nedichisite si, de aceea, prefera de cele mai multe ori sa le retina de la delegari. Si, cu toate acestea, Cogealac este un narator desavarsit. Cele mai frumoase povesti sunt imprimate in "fototeca de aur" a operei sale adunate. Acolo se naste mitologia personala a lui Aurel Gheorghiu. Sau "Lumea lui Cogealac".
Povesti pe care mai intai le destainuie in marturisiri. Despre copilaria unde fabulosul incarca orice ramura narativa, oricat de firava (de pilda, intamplarea cu furtul de fructe, organizat de tanci in curtea unui vecin, dar ratat, pentru ca stapanul se intoarce si-i prinde in exercitiul pradaciunii, insa ceilalti o iau la sanatoasa si-l lasa pe Aurel singur; iar, cand omul il scutura, incep sa cada din el felurite fructe, ca dintr-un copac fantastic incarcat de toate roadele posibile, iar omul - iata, aici, subliminarea hatroseniei ancestrale romanesti - in loc sa-l altoiasca, asa cum se cuvenea, izbucneste intr-un hohot de ras colosal!). Sau care fixeaza lapidar un portret al mamei neobosite: "Mama cocea paine si placinta la cuptorul de lut din curtea casei, iar noi ne strangeam pe langa ea, nerabdatori, veniti de la zbenguiala, obositi si plini de praf, ne strangeam cu totii: copii, caini si pisici.(...) Mama stia sa ne peticeasca bine, ca nimeni alta, intocmai ca pe niste saci de grau. Intr-un fel, si noi eram un fel de saci. Vaduva, cu cinci copii, dovedeste o discretie si o blandete pe care mi-e greu sa le descriu". Sau figura tragica a tatalui, care, imobilizat de boli langa soba data cu var, trage de vreme desenand cu un creion chimic pe foi de hartie cea mai frumoasa vaca din lume, aceea a vecinului Gogu, ori caii baltati ai lui mos Jurubita, carutasul (cu finalul cazut in derizoriu, sec si suveran: "A doua zi, gasesc desenele pline de ulei de gatit, mototolite si aruncate prin curte. Le folosise mama la impachetat mancarea. Coplesit de boli, tata a murit, in 1980. De atunci, am ramas cu totii pe capul mamei"!).
La 21 de ani, Cogealac isi ia desaga cu traume la spinare si se duce sa le imblanzeasca la oras. Bandajandu-le cu arta sa bizara. Cand "alambicata cu un umor neaos", in mintea unora, cand asaltata de o "virilitate flamando-germana" ce-i copleseste pe altii, mai necajiti; cand rafinata "pana la gratuitate", cand tesionata intr-o "perpetua oscilatie intre fantasma si ratiune", grefata pe "modele orientale cu rigurozitati cubiste". Artistul este ori plin de "haz si dramatism", ori un bun povestitor de basme si realitati personale, care intelepteste lumea (e un "filozof-taran"!) cu aerul sau de intelectual autodidact si de "meticulos mestesugar". Un critic zice despre el ca "acorda motivatie seductiilor ludicului", nu se da in laturi de la "incantatii orientale" si, in fine, ca deseneaza "ornamental" si "expresiv" (cum ar veni, constata autoironic artistul: "ceva intre carpete turcesti si caii lui Franz Marc..."!). In vreme ce altul descopera "neverosimile dezechilibre spatiale", apoi ca arta lui e cam "hieroglifica" si "pictografica", o "joaca grava" care evoca "minunatul si fantastul", cu trimiteri vagi la cubism si ca, colac peste pupaza, recurgand la o viziune "fabulastica socanta", autorul "dematerializeaza imaginile cu muzicalitatea coloritului". In concluzie, se pune diagnosticul: "tematica fantastica cu reminiscente surrealiste, folclorice si ultraabstracte" il ampinge pe Cogealac sa fie "autodidact", "frenetic, frust, naiv, nastrusnic, ambitios". Are, totusi, "umor" si "vocatie", "claritate si echilibru in compozitie si constructia plastica" si, nu in cele din urma, "dictie" (deci, povesteste si mai frumos atunci cand picteaza!). Si urmeaza reteta cu medicamente: prezent in muzee si colectii particulare din Romania, Elvetia, Franta, Marea Britanie, Germania, Belgia, Suedia, Norvegia, Statele Unite, Iran(!).
Si iata ca, dupa 20 de ani de scoala, stradanii, expozitii, faima, succese si umbre, acum, la 42 de ani, Aurel Gheorghiu isi ia bocceaua biografica si inchide bucla. "Cum asa?". "Asa...Ma intorc acasa!". Iese din garsoniera de la etajul sase a unui bloc de langa Piata Kogalniceanu, cu vecini incruntati, tacuti si ochii mari, o cladire cocheta inca, spatioasa, (fiind construita in '60, va dati seama cine sunt "inamovibilii" de acolo!). Si se intoarce spre sine. La Cogealac, la sorginte. Sa caute, poate le regaseste cumva, pierdutele coli albe ale copilariei, pe care tatal sau i-a desenat candva, cu creion chimic, vaca lui Gogu si caii lui Jurubita. Ori turta gustoasa din cuptorul de lut, faurita de mama sa. Cat priveste nenumaratele povesti pictate de Cogealac timp de doua decenii, ele au ramas randuite in cronici, in colectii si in muzee. In schimb, cele ce urmeaza sunt gata sa ne cotropeasca.
Acum un an, expozitia de la Institutul Cultural Roman se intitula "Lumea lui Cogealac". O lume cu oameni care traiesc nestramutati, intr-un singur loc. Era lumea pe care o indesase el in desaga si pe care si-a depanat-o singur, in timpul exilului sau de la oras, cu fiecare tablou pictat. De aceea, toate lucrarile sale ezita pragmatic si fara ostentatie intre un antropocentrism blajin si o monografie fantasta a asezarii de bastina. Si nu e singur.
stiti ce vrea sa faca, la Cogealac, Cogealac? Creatie. O tabara. Drept pentru care, a cumparat impreuna cu o prietena, regizor de film, un teren fabulos, cu peisaj lunar, la Gura Dobrogei, un catun al locului. Unde se lupta cu primaria sa capete libertatea de creatie. Pentru alti artisti. Pentru toti artistii din lume. Din "lumea lui Cogealac".
Exercitiu de real estate & life. Se ia garsoniera din centrul Bucurestilor si se muta, cu viata cu tot, in centrul Dobrogei. Schimb foarte avantajos.

amza_sebastian@yahoo.com

SEBASTIAN AMZA este pseudonimul de cronicar de arta al lui FLORIN TOMA, scriitor si jurnalist. Acesta este autor, printre altele, al volumelor "Peisaj cu fluturi noaptea" - nuvele (1986), "Mostenirea Familiei Bildungsroman" - roman (2005), "Trei nuvele sexemplare" (in curs de aparitie), al editiei "Petru Comarnescu - KALOKAGATHON" (ingrijita impreuna cu acad. Dan Grigorescu) (1986), al unor carti de interviuri, precum si colaborator al unor publicatii din tara si strainatate.