CRONICA LITERARA / Proiectul Marino
A trecut aproape neobservata reeditarea Introducerii in critica literara* (1968) a lui Adrian Marino, chiar daca aceasta ramane placa turnanta a proiectelor pe care "criticul ideilor literare" le-a desfasurat in urmatoarele trei decenii si jumatate.
Ce-i drept, Introducerea reprezenta doar un compromis intre
"calinescianismul" care a marcat tineretea intelectuala a autorului
Vietii lui Alexandru Macedonski si ceea ce Marino aspira sa devina.
De altfel, sistemul de referinte si modul de punere (adeseori si de
rezolvare) a problemelor ii ramaneau profund indatorate fostului
sau profesor. E adevarat ca autorul cartii ii citeaza frecvent pe
Richards, Eliot, Wellek, Picon, Barthes, Doubrovsky si Eco; insa
platforma conceptuala a Introducerii o furnizeaza tot Sainte-Beuve,
Taine, de Sanctis, Brunetiere, France, Lemaitre, Faguet, Gourmont,
Croce, Thibaudet si, mai ales, Calinescu, de la care Adrian Marino
a imprumutat inclusiv strategia "lecturii inverse": "M-a preocupat
sa gasesc antecedentii unor idei critice moderne si sa «modernizez»
idei traditionale. Mai exact spus, sa fac lecturi actuale din
clasici si lecturi clasice din criticii moderni. Am proiectat deci
pe ecran clasic teoriile moderne si pe ecran modern teoriile
clasice, alternand perspectiva dupa necesitati." In plus,
identificarea criticii cu "creatia", descrierea ei ca
"rationalizare" si "conceptualizare a sensibilitatii", tentativa de
a reconcilia subiectivitatea si obiectivitatea, afirmarea
primatului "monografiei", dar mai ales susceptibilitatea fata de
metode il asezau pe autorul Introducerii in siajul maestrului
sau.
Cu toate acestea, intalnim in textul din 1968 o dubla delimitare.
Mai intai, una nu neaparat fata de Calinescu, dar cu certitudine
fata de calinescianismul mimetic, tendinta pe care Marino o
echivaleaza, in general, cu spiritul jurnalistic si, in particular,
cu cronica literara. Considerata "un gen ingrat, dificil, cu
servituti inevitabile, legate de insasi conditia sa specifica",
aceasta din urma e intampinata de autorul Introducerii cu zece
obiectii de principiu, care vor fi condensate apoi intr-o fraza
definitorie: "Cronicarul de vocatie «fixeaza», in cazul cel mai
bun, opinia zilei, dar o zi, stim bine, are numai douazeci si patru
de ore." Mai importanta e, insa, redefinirea unui concept drag lui
Calinescu: acela de "structura", pe care Marino nu il mai intelege
intr-o maniera organicista, ci intr-o acceptiune functionala, ca
ansamblu "compus" si, prin urmare, decompozabil (in substructura,
structura propriu-zisa si suprastructura - fiecare dintre acestea
cu elementele lor specifice).
De altfel, in aceste luari de pozitie se afla embrionul proiectului
critic al lui Adrian Marino, pe care fostul "calinescian" il va
dezvolta, cinci ani mai tarziu, in cunoscutul sau Dictionar de idei
literare (vol. I: A-G, 1973). O asemenea initiativa s-ar legitima,
pe de o parte, tocmai prin necesitatea de a combate diletantismul
care ar fi caracterizat campul literar al vremii, adica "o anume
precipitare, superficialitate, aproximatie si mai ales
pseudoeseismul dubios si compilativ, cultivat de unii cu mari aere
de distinctie intelectuala, in realitate inconsistent, nebulos si
improvizat". Pe de alta parte, aceasta stare de fapt ar trebui
corelata, dupa Marino, cu complexitatea crescanda a literaturii
contemporane, ca si cu tendintele de autonomizare a criticii in
raport cu obiectul sau. Or, in aceste circumstante, "critica
ideilor literare" devine nu doar "singura forma de critica
pertinenta si integral adecvata vocatiei teoretice si problematice
a literaturii moderne", dar si "o conditie de existenta a oricarei
critici «literare» posibile": "Critica ideilor literare fixeaza
repere, exploreaza, clasifica, face ordine in campul conceptual al
criticii literare, ii precizeaza cadrul teoretic, ii da orientarea
fundamentala. In concluzie, ea rectifica, explica si recomanda
toate criticile si conceptele-cheie."
Trecand, insa, peste aceste declaratii de principiu, fapt este ca
Dicţionarul din 1973 face ca ruptura lui Adrian Marino de fostul
sau profesor sa devina efectiva. Ea se va accentua pe masura
extinderii demersului de exegeza a "ideilor literare", care isi
fixeaza ca obiectiv degajarea "constantelor" conceptuale ce
subintind vocabularul criticii, iar ca "metoda" - abordarea din
unghi hermeneutic a textelor, menita sa circumscrie si sa
sistematizeze pluralitatea semnificatiilor. Mai mult, despartirea
de Calinescu nu se va produce doar in planul obiectului si al
metodei (unde "criticii de texte" ii va lua locul "critica de
idei", iar unicitatea ireductibila a Operei va fi demontata,
indexata si explicata prin interactiunea "structurilor"), ci si in
planul limbajului, unde "creatia", "sinteza", "gustul" si celelalte
vor fi substituite treptat de "sisteme", "modele" si
"invariante".
Rezultatul acestor operatii se va observa si in volumele deja
amintite, dar mai ales in Critica ideilor literare (1974), in
Hermeneutica ideii de literatura (1987) si in Biografia ideii de
literatura (6 vol., 1991-2000), care alcatuiesc o veritabila
enciclopedie a conceptului aferent si a determinatiilor sale
(literatura in societate, literatura in clasicism si baroc,
paraliteratura si antiliteratura etc.), unica in critica noastra si
fara prea multe precedente in cercetarea filologica internationala.
De altfel, acesta este si motivul pentru care "dictionarele" si
"enciclopediile" lui Adrian Marino, traduse in numeroase limbi, au
avut parte de o receptare favorabila in strainatate. La noi, insa,
ele au suscitat o serie de obiectii. Cea mai raspandita dintre
acestea a vizat lipsa de originalitate a proiectului, care ar fi
constituit o simpla (chiar daca imensa) compilatie. Ce-i drept, la
aceasta perceptie a contribuit indirect si autorul cartilor, poate
nu atat prin dispretul cu care i-a tratat pe "jurnalisti",
"eseisti" si "cronicari", cat mai cu seama prin faptul ca s-a
incapatanat sa-si considere volumele "teorii", "sisteme" si
"sinteze" (in sens tare). In definitiv, eroarea majora a lui Adrian
Marino a fost aceea ca a ramas captivul unei viziuni "meta" (la
moda in anii '70), perpetuand astfel iluzia ca teoria "orienteaza"
critica primara. Ceea ce e de doua ori eronat: pe de o parte,
pentru ca ea presupune existenta unei distinctii de esenta (si,
implicit, de autoritate) intre critica "de idei" si critica "de
texte" (cand, de fapt, aceasta diferenta e doar una de natura
institutionala); pe de alta parte, pentru ca ea ignora adevaratele
diferente institutionale dintre compartimentele criticii (diferente
care fac, de pilda, ca discursul unui cronicar sa nu fie identic cu
discursul unui teoretician).
Or, in lumina acestor precizari, proiectul lui Adrian Marino - care
ramane, spuneam, o enciclopedie si o istorie, nu o teorie a ideilor
literare - trebuie apreciat la justa lui valoare (chiar daca
aceasta nu coincide decat partial cu aceea pe care i-o preconizase
fondatorul sau): el nu numai ca a inaugurat in critica noastra un
nou camp de cercetare, dar, in interiorul acestui camp, criticul
"ideilor literare" a atins maxima originalitate pe care i-o
permiteau frontierele pe care el insusi si le-a trasat. Fireste ca,
in ultima instanta, atat frontierele, cat si metodele, scopurile si
utilitatea insasi a proiectului sunt chestionabile. Dar, una peste
alta, cert este ca, mutatis mutandis, Adrian Marino a jucat in
cultura romana din ultima jumatate de veac rolul unui René
Wellek.
*) Adrian Marino, Introducere in critica literara, editie ingrijita si postfata de Sorina Sorescu, Editura Aius, Craiova, 2007, 452 p.
ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979)
este lector la Facultatea de Litere şi Arte a Universitaţii "Lucian
Blaga" din Sibiu, cercetator la Institutul de Istorie şi Teorie
Literara "G. Calinescu" din Bucureşti, redactor la revistele
Cultura şi Euphorion. Este doctor in filologie - cu distincţia
Summa cum laude - al Universitaţii din Bucureşti (2007). A mai
colaborat la revistele Adevarul literar şi artistic, Bucureştiul
cultural, Cuvantul, Euresis, Romania literara, Vatra ş.a.,
totalizand peste 400 de studii şi articole publicate in periodice
şi in volume colective. Dintre criticii generaţiei sale, a obţinut
cel mai mare numar de voturi la anchetele BEST ("Bursa tinerilor
scriitori", organizata de Bucureştiul cultural in 2006) şi "Cei mai
buni 5 tineri scriitori ai momentului" (Colocviul Tinerilor
Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).