ROMAN SERIAL / De florile marului (I). Capodopera

- Maestre, incearca sa te grabesti!
- Bine, dar capodopera...
- Cauta numai sa termini! Si, la o adica, e capodopera ta sau a mea? se infurie nobilul.
- A inaltimii voastre, desigur! se inclina pictorul pana in podea.
- Asta-i! Deci zoreste! Ce dureaza atat?
- Stiti, prea-inalte, trebuie sa va studiez cat se poate de bine inainte!
- Cum?! Dar ce, de douazeci de ani incoace n-ai avut timp?
- Nu, stapane! M-am concentrat la ceilalti! explica pictorul aratand tavanul cu ambele maini.
Dintr-un capat in celalalt al salii jiltului, bolta arata ca un imens insectar in care erau prinse in culori chipuri barboase, chipuri mustacioase sau spane, obraji rumeni, pergamentosi, supti sau latareti-mongoloizi cu ochi mari, mici, rotunzi ori migdalati, cu expresii serene, agitate, razboinice, umile ori indiferente, fete de barbati, femei, copii, fie ei lefegii din garda personala, robi turci, targoveti, gradinari si porcari, slujnicarese prinse cu gaina in straita sau care nu stiusera ca drumul spre traiul indestulat de la castel trece prin iatacul nobilului, taranusi care scapasera gastele pe Dunare ori vitele in lanurile de grau, in sfarsit, erau acolo intr-un colt cateva capete intunecate de armasari pur-sange si o intreaga haita de caini de vanatoare cu boturile lor flocoase. Cu totii ii pozasera pictorului de-a lungul anilor, care mai curiosi, care absenti sau, in cazul animalelor, fara sa inteleaga. Oricum, de stiut nu a stiut nici unul ce urma dupa. Doar pictorul si nobilul, caruia de multe ori ii venea greu sa se hotarasca. Intr-o zi avea chef sa spanzure, in alta, sa inece. Pe unii ii tragea pe roata, pe altii ii baga in butoiul cu tepuse de fier batute in doage cu varful inauntru si impingea butia de-a rostogolul la vale. Copiii puteau fi omorati si cu mainile goale, la fel si femeile. Animalele se chinuiau mai putin. Caii primeau un topor in ceafa, cainii se alegeau cu gatul taiat. Mormantul era pentru toti acelasi: apele Dunarii, mai scazute sau mai umflate, limpezi, tulburi, cum veneau. Aveau mereu puterea sa duca totul cu ele si pesti care sa faramiteze totul inainte de urmatorul oras.
Placerea nobilului Paksy era sa se retraga in sala jiltului, sa se aseze si sa priveasca indelung deasupra. Isi imagina ore intregi ce ar fi avut, bunaoara, sa-si spuna spahiul prins in imprejurimile Lipovei si lefegiul spaniol prins in patul nevestei nobilului, daca, in loc de chipurile lor pictate, ar fi fost chiar ei, doua capete iesind din tavan ca din gulerul unei haine. Sau cum ar fi marait vajnicul Zoltan, dulaul care speriase vulpile din tot comitatul si de care chiar i-a parut rau sa-l omoare, la Ida, camerista care refuzase sa se intinda in patul stapanului odata cu cearsaful. La fel, cadea pe ganduri, oare ce chip sa aseze langa baiatul care-i pierduse un card de rate lesesti, cu cine sa stea de vorba preotul care-l sortise Iadului daca nu se satura de sange. Cu nimeni, in jurul popii va picta armasarii arabi. Nobilul Paksy se amuza in acest fel zile in sir, uitand de tot si de toate. Mai putin de pata rotunda si alba din mijlocul tavanului, acolo unde lasase loc pentru chipul lui, cand va fi sa fie. Se vedea stand acolo ca un soare in centrul propriului univers, radiind in toate ungherele razele vietii si mortii. Nobilul Paksy nu numai ca auzise de teoria lui Aristarh din Samos ci chiar o accepta, la fel ca sfatuitorul lui intim, medic si cititor in stele, tovaras al lui Copernic la Universitatea din Padova, unde polonezul ii aratase in taina manuscrisul "De revolutionibus orbium coelestium". Si era normal sa fie asa, corpurile ceresti sa orbiteze in jurul astrului stralucitor, precum supusii in jurul nobilului. Si cu totii in jurul regelui, un soare mult mai mare, stapan al tuturor universurilor. Dar aici, Aristarh si Copernic nu mai ziceau nimic, prilej ca nobilul Paksy sa adoarma in jilt.
Acum, insa, nu mai era vreme. Turcii asediau castelul deja de o saptamana, in zilele lui 1526. Aparatorii ramasesera ba fara apa, ba fara merinde, inainte ca butoaiele cu pulbere sa fie si ele intoarse cu fundul in sus, goale. Familia nobilului fugise la timp prin galeria de sub Dunare, iesind dincolo, spre Buda si Viena. Proiectilele grele ale bombardelor otomane prabusisera in urma tunelul trimitand un suvoi de apa iute ca o limba de sarpe sa inunde curtea castelului. Cale de scapare nu mai exista. Stapanul domeniului si al fortificatiei hotari ca nu mai avea altceva de facut decat sa se retraga cu batranul pictor in sala chipurilor fara corp. Se aseza sfarsit in jilt si se lasa la mana artistului.
- Gata, nobile Paksy! racni incantat pictorul.
- Gata, da! observa cel al carui chip lucea proaspat pe tavan in mijlocul celorlalte.
- Ei, ce ziceti? Multumit? se muta pictorul de pe un picior pe altul, studiindu-si cu dese aprobari din cap lucrarea.
- Da, e bine. Poti sa pleci! il concedie nobilul fluturand dosul palmei.
- Atat?! se schimonosi artistul.
- Iesi!... Stai asa! Inca ceva! Dupa ce... intelegi, ai grija sa faci asa fel sa nu-mi gaseasca trupul! Fii blestemat daca voi ajunge sfartecat de camile!
Pictorul se inclina si iesi repede.
Cand ramase singur in sala pustie, stapanul castelului isi scoase pumnalul si il infipse adanc in inima. Icni scurt, iar corpul i se lipi moale de tapiseria scaunului inalt.
In acea dupa-masa tarzie, cand lumina zilei aduna rand pe rand cearcanele inserarii, deasupra crenelurilor se iti, zvarcolindu-se in varful unei lanci, panza alba a capitularii. Solia otomana ceru imediat predarea castelului, armelor si a comandantului, viu sau mort. Asediatii obtineau in schimb dreptul sa plece liberi si nevatamati. Pictorul isi scarpina un pic barba. Peste un sfert de ora, ultimii mercenari paraseau castelul, in frunte cu el. Turcii insfacara lesul nobilului, il decapitara in curte si-i infipsera capul deasupra portii. Trupul il azvarlira in ingraditura porcilor, cei cativa ramatori ingrasati exclusiv pentru masa nobilului. Animalele devorara dintr-o suflare cadavrul si, ghiftuite, se trantira curand in namol sub iatagane.
Comandantul turc facu repede o recunoastere si nimeri, intre ruinele fortificatiei, in sala jiltului intacta, cu chipul nobilului Paksy ranjindu-i din mijlocul multimii de fete. Iesi tulburat si puse sa fie inconjurat convoiul aparatorilor viermuind nu departe in camp. Ii ajunse si el calare si-i cerceta atent. Gasi crustele de vopsea pe mainile pictorului si-i facu semn sa iasa din coloana. Il indemna sa vina cu el in timp ce restul oamenilor, cuprinsi de vinetelile fricii, primira incuviintarea sa porneasca mai departe.
A doua zi, castelul, umplut cu butoaie doldora de pulbere, fu aruncat in aer. Daramaturile se acoperira cu pamant in decurs de o luna, cu munca taranilor din imprejurimi adulmecati prin cotloane de padure de cainii lui Allah, ogarii neobositi cu boturile lungi despicand aerul pana la miezul subtire al mirosului de om.
Pictorul isi urma noul stapan, izbutind cateva gravuri ale Budei, Pestei si Vienei, devenite cu timpul celebre si atribuite unui artist anonim.

Va urma