BESTSELLER INTERNATIONAL/ Hypermarketul fericirii

Aristotel: "Toti oamenii eminenti sunt condamnati la nefericire". La Rochefoucauld: "Niciodata nu suntem atat de fericiti sau de nefericiti pe cat credem". Barbey d'Aurevilly: "Placerea este fericirea nebunilor. Fericirea este placerea inteleptilor". Sau, in fine, Montesquieu: "Tristetea vine din singuratatea inimii". Lista definitiilor fericirii si nefericirii ar putea, doar ea, constitui o carte cat o caramida. Incercand sa faca o sinteza a felului in care oamenii, de-a lungul mileniilor, au inteles sa caute fericirea, istoricul Georges Minois (autor al mai multor volume cu subiecte bizare - Istoria infernurilor, 1991, Istoria sinuciderii, 1995, Istoria rasului si a deriziunii, 2000) a avut o noua idee editoriala... fericita. Cartea lui* s-a vandut in Franta, la sfarsitul anului trecut, ca painea calda: o dovada ca, in vremuri triste, pana si contemplarea fericirii altora poate constitui o sursa de fericire.

Cu 2700 de ani in urma, Hesiod ("Munci si zile"), evocand un trecut deja indepartat in care omenirea cunoscuse fericirea, numea acea perioada "Varsta de aur". El consemna, de fapt, un mit stravechi, care va deveni echivalentul secular al paradisului. In vreme ce acesta din urma va fi, insa, definitiv pierdut prin decret divin, nimic nu i-a impiedicat pe oameni sa reconstruiasca varsta de aur, adica sa incerce sa caute fericirea aici, pe Pamant. Aceasta goana perpetua a alternat exaltarea si descurajarea, pauzele si asalturile furioase, greselile si cainta. Tocmai aceasta urmarire a fericirii, niciodata infaptuita pe deplin, niciodata insa abandonata, incearca Minois s-o retraseze. Fiecare epoca a conceput varsta de aur in felul sau, inventandu-si profetii, specialistii si sarlatanii, incepand cu fericirea individuala a inteleptilor antici, stoici sau epicurieni, trecand prin utopiile Renasterii si ajungand la planurile de fericire colectiva ale ideologiilor secolului XX. Insa de fiecare data cand oamenii au crezut ca au atins fericirea, spune istoricul, inlauntrul lor sau la capatul lumii, varsta de aur s-a volatilizat, iar cautarea a fost luata de la capat.

Cum stau lucrurile astazi in Occident? S-a modificat ceva in aceasta goana? Ceea ce nu s-a schimbat, afirma Georges Minois, este faptul ca toata lumea vrea sa fie fericita, chiar daca nimeni nu a reusit sa defineasca fericirea. Mondializarea, care a largit enorm oferta hypermarketului fericirii, cu placeri pentru toate gusturile si cu o larga gama de preturi, a amplificat greutatea acestei "obligatii". Noutatea, deci, este ca aceasta dorinta de a afla fericirea s-a exacerbat, pana la a deveni un soi de obligatie morala pe care toata lumea sfarseste prin a o interioriza, sub presiunea unui mediu hedonist. De la Revolutia franceza incoace, fericirea sau, cel putin, cautarea fericirii reprezinta un drept, asa cum se afirma in preambului Declaratiei americane de independenta. In mod paradoxal, ca urmare a esecurilor de instaurare a fericirii inregistrate in ultimele secole, acest drept s-a transformat in obligatie. Fericirea a devenit un imperativ, deopotriva altruist si egoist: trebuie sa fiu fericit pentru mine, dar si pentru cei din jurul meu. Iar daca nu sunt, se cuvine sa ma tratez - de aceea exista antidepresivele si psihologii. "Incercati sa va gasiti o slujba si veti vedea ca nu o veti obtine daca nu sunteti fericit, optimist, surazator si plin de umor!"

Pentru omul de azi, care traieste o varsta de fier necrutatoare, traversand o criza profunda, varsta de aur este mai mult decat oricand un mit care indeamna la visare, facand sa prolifereze negustorii de fericire. Toate drumurile par insa sa fi fost explorate. Ar mai ramane, poate, calea deschisa de cercetarile genetice. Si atunci, "ca sa atingem fericirea, ar trebui oare sa schimbam omul?"