Cand leul sfideaza „legea gravitatiei” si urca in loc sa cada

Un lucru e cert: cursul leu-euro, pe termen scurt, il stabileste piata, tinand seama de realitatile din acest moment: cata valuta e ceruta, cata valuta e oferita la schimb contra lei. Ambii indicatori exprima realitatea de zi cu zi. Alti indicatori, cum ar fi deficitul balantei de plati, rata inflatiei, politica salariala, eficienta, productivitatea, PIB-ul si asa mai departe, exprima cauze ce produc efecte pe termen lung. Din toti acesti factori se intrupeaza vantul ce sufla in panzele cursului valutar. Determinand atat directia de mers, cat si nivelul pana la care urca sau coboara. Sau momentul in care se produce o miscare sau alta. Daca decizia pietei ar fi convenabila tuturor jucatorilor, piata si-ar pierde unul dintre principalii factori de stimulare a eficientei: concurenta. Cumparatorii si vanzatorii de valuta vor fi competitivi numai in masura in care sunt atenti la semnalele pietei, le interpreteaza corect si dezvolta un management performant.

E normal sa fie lasata piata sa lucreze. BNR nu are drept tinte nici dobanda, nici cursul de schimb, care sunt stabilite in conditii de piata. Unica tinta a BNR continua sa fie calmarea inflatiei. Dar are, in plus, doua obiective fundamentale: stabilitatea financiara si stabilitatea economica. Motiv pentru care se uita cu ambii ochi la inflatie, dar cu un ochi la cursul de schimb.

De multe ori, BNR a atras depozite cu dobanzi mari, in care bancile comerciale si-au facut plasamente sigure si profitabile. Avand un scop: calmarea exploziei inflationiste, in conditiile in care surplusul de lei din sistemul bancar nu era absorbit in afaceri profitabile, in economia reala, ci se ducea in preturi. Necazul a fost ca bancile comerciale s-au obisnuit astfel sa intoarca spatele economiei reale si sa-si plaseze banii la BNR. Asa ca, ori de cate ori a fost posibil, Banca Nationala a schimbat tactica: a redus dobanda de politica monetara pentru a determina bancile comerciale sa-si asume un rol activ si sa-si intoarca privirile catre economia reala, unde sa-si caute plasamente mai bune. O face si acum, in conditii specifice: piata valutara are viata, dinamism, stabilitate si, prin urmare, e in stare sa ia temperatura exacta a momentului vietii noastre economice prin rata de schimb leu-euro. Faptul ca, in acest moment, cursul floteaza in jur de 4,2 lei pentru 1 euro inseamna ca acesta este punctul in care se impaca, pe piata, oferta de valuta cu cererea de valuta. Ce s-ar intampla, insa, daca acest punct "de impacare" ar urca pana unde si-ar dori cei ce prevad cursuri de 4,7 sau 5 lei pentru 1 euro? Sau invers: de 3,9 sau 3,6 lei pentru 1 euro? In aparenta, companiile exportatoare ar fi favorizate. Pe termen foarte scurt, ele vor reusi sa faca fata unor cheltuieli suplimentare. In realitate, insa, pe masura ce va trece timpul, se va vedea ca lucrurile nu stau tocmai asa. Inflatia calma le va pune in incurcatura si isi vor pierde o importanta "subventie". Deja nu mai este un secret ca timp de 20 ani inflatia a luat bani din buzunarele populatiei, pe care i-a transferat, prin mecanismele ce-i sunt specifice, in conturile intreprinderilor nerentabile. Acum a devenit un lux nerentabil continuarea acestui joc. Un euro supraevaluat ar reaprinde focul preturilor galopante. Mai departe, inflatia ar determina un nou nivel al cursului. Si mai inalt. In replica, piata monetara ar raspunde cu dobanzi mari. Avem nevoie de o astfel de cursa?

Multi dintre cei care au pierdut iluzia subventiei prin curs, ce le dadea senzatia ca sunt rentabili, in timp ce ei risipeau resurse, nu si-au revenit inca si nu se impaca cu leul tare. Din acest motiv - pentru ca s-a facut mult caz in jurul acestui subiect - societatea noastra, in general, a capatat o sensibilitate accentuata fata de urcarea cursului de schimb al leului. Desi cursul nu-i decat oglinda: aici se vede cine pierde si cine castiga. Vrem sa vedem cat suntem de competitivi? Vom lasa piata libera, ca sa spuna adevarul. Vrem sa aflam o minciuna, vom strangula piata si vom obtine un curs "frumos". Pretul minciunii ar fi insa enorm: recesiune si saracie.

Nu este exclus ca leul, in confruntarea cu euro, sa ne mai dea ceva dureri de cap. Acum insa, la adapostul calmului, cred ca merita sa discutam - fara nervi! - despre un mai bun racord intre moneda si economie. Plecand de la nevoia unei combinatii optime de patru politici: monetara, fiscala, salariala si de restructurare. Caci Romania nu mai are timp de pierdut. Tara noastra are o singura sansa: sa-si comprime timpul dezvoltarii.

Daca bancile, care acum nu stiu ce sa faca cu excesul de lei din piata, vor incepe sa crediteze economia, acest scop chiar va fi atins.

Continuarea miercurea viitoare