AVANPREMIERA/ Eu l-am omorât pe Kennedy

Autor: Manuel Vazquez Montalban 20.01.2010

Impresii, observatii si memorii ale unei garzi de corp

Manuel Vázquez Montalbán (Barcelona, 1939 - Bangkok, 2003), scriitor si jurnalist spaniol, a publicat zeci de volume de poezie, romane si eseuri. De-a lungul carierei, a primit numeroase premii: Planeta, International de Littérature Polici're, Nacional de Literatura, Nacional de la Crítica, Literar European, Bunche al Criticii din R.F. Germana, Ciudad de Barcelona, Recalmare, Raymond Chandler, Nacional de las Letras Españolas, Grinzane-Cavour.

Seria romanelor al caror protagonist este detectivul Pepe Carvalho, fost politist, fost marxist si gurmand inrait, l-a transformat intr-unul dintre cei mai cititi scriitori ai Spaniei si cel mai bine vândut pe plan international.

In "Eu l-am ucis pe Kennedy" asistam la nasterea celebrului detectiv Pepe Carvalho ca personaj literar. Fost militant al Partidului Comunist, pleaca in State ca lector de spaniola la o universitate din Mid-West, apoi se angajeaza traducator intr-o agentie de spionaj a Statului, primeste câteva insarcinari speciale si apoi devine agent al CIA. Astfel ajunge bodyguard al popularului presedinte Kennedy si este angajat sa-l asasineze. O face, n-o face? Tot ce stim este ca recunoaste ca a acceptat plata. Pepe Carvahlo este un escroc sentimental hâtru si sarcastic, un psiholog cu etica ambigua, un expert in arta culinara cu slabicune pentru o prostituata fermecatoare pe nume Charo.

Personajele istorice din acest roman sunt intentionat falsificate si exista doar in fotografii si imagini apartinând culturii de masa. Relatiile dintre ele nu sunt nici umane, nici reale.

De toate exagerarile deformatoare sunt raspunzatori programatorii.

Clasa de mijloc a cazut in dizgratie,

S-a dus Mireya, si Margot a mierlit;

Baiatul, insa, las fara gratie

Si aristocrat oarecum zapacit,

A plâns ale raului pricini perverse,

Pe când tot cartierul Florida de Sus

In cor intona sentimente diverse.

(Bailarin,

tangou de Riel y Linyera)

Complicitatea europeista a Jacquelinei imi gâdila orgoliul.

- Palatul celor sapte Galaxii nu e comparabil nici chiar cu Micul Trianon.

Se auzea pâna-n prima galaxie cum se hlizea si cum plescaia apa Monseniorul Cushing. La rastimpuri, umbra câte unui copilas in fundul gol trecea in goana prin dreptul jaluzelelor. Jacqueline rasfoia o carte de Avedon si Baldwin. Bautura albastra isi clipocea bulbucii in doua pahare inalte, iar frunzele de menta incepeau sa se macereze. Am strâns din ochi, ca sa simt mai bine contactul sexual al mâncarimii din gât. Bulbucii mi-au râcâit chiar si durerea. Am inceput sa asud. Sub minunata plastifiere a tenului machiat, Jacqueline nu asuda. Mi-am lasat privirile sa lunece peste peretele neintrerupt al incaperii circulare si mi-am adus aminte o betie de mult uitata.

-Ai un dolar? Imi imprumuti un dolar?

M-am grabit sa duc mâna la portofel, precipitându-ma in exces. Hohotul Jacquelinei mi-a paralizat oferta.

- Minunat. Nu mi-ai inselat asteptarile. Dumneata esti un adevarat cavaler spaniol.

A continuat sa priveasca relaxat cartea, si imediat mi-a pus-o deschisa sub ochi.

- Atroce, nu?

Am consimtit si s-a aratat satisfacuta.

Nu voiam sa-mi scot sacoul, sa nu-mi vada pistolul de la subsuoara. si nu din cauza lui, nici a senzatiei ordinar violente, pe care i-ar fi putut-o trezi, ci din pricina bretelei urâte care prindea tocul armei, amintind de macabrul corset al unui invalid. Dar mi-era cald. Si poate ca era chiar cald. M-am ridicat, dând sa ma apropii cu disimulata pofta de a privi prin jaluzea. Pe gazon, familia Kennedy mânca sand- viciuri. Asfintea. Sub umbrele cenusii, undele piscinei isi regaseau linistea artificioasa. Un servitor negru aduna frunze moarte plutitoare. Robert Kennedy facea lumânarea, iar cei doi fii mai mari il imitau. Am privit, am avut indoieli, iar am privit. Cocotat printre crengile unui castan de India, John Fitzgerald Kennedy fuma dintr-o pipa nespus de lunga. Umbra unui nor a precipitat amurgul. S-au intunecat pielea trupurilor, pielea lumii. Alde Kennedy si-au distilat brusc albeata danturii colective. Vocea Jacquelinei mi-a ajuns la urechi ca a unei tovarasii a carei nevoie incepeam de-acum sa o simt.

- Crezi ca sistemul nostru de securitate nu reuseste sa-l detecteze pe Carvalho?

- Nu-i cunoasteti pe spanioli.

- O, ba da. Cunosc unul sau doi. Un angrosist din Detroit si un bucatar din Adlai. Nu le vad nimic neobisnuit. Pe moment, nu sunt invizibili.

- Sunt periculosi si incapatânati, ca evreii.

Jacqueline si-a sigilat cu degetul buzele mele pe-ale ei, privind cu neincredere colturile inexistente ale incaperii circulare.

- Te rog sa taci.

Murmurul comun al violoncelului ajungea pâna la noi. Infailibil: sase si jumatate dupa-amiaza, ora Washingtonului. Jacqueline s-a pus in miscare si eu am urmat-o.

A apasat pe un buton si arcul a dat deoparte rafturile. Am deschis usa liftului si, aproape instantaneu, Jacqueline si cu mine am ajuns in a saptea galaxie. Salonul avea un kilometru patrat si era tapetat intr-o nuanta incolora. Plutea in el un podium dat cu lac negru, iar deasupra: Pau Casals. Interpreta sardana de la sase si treizeci, ora Washingtonului. Sardana Sfântului Martí del Canig". Câteva doamne despuiate treceau in sir dintr-un colt intr-altul al podiumului, ca niste pastai gânditoare pe deasupra vidului incolor. Profitând de intreruperi, de parca ar fi cautat un mic divertisment, maestrul le atingea cu arcusul ba pe spate, ba in locul ca ceara unde coapsele rabufneau din strânsoarea flexiunii. Apoi, isi continua interpretarea bogata in frumoase mieunaturi, presupunând ca ele pot fi frumoase. Incaperea era in stare de imponderabilitate, iar perna pe care mi-a aruncat-o Jacqueline mi-a ajuns cu mare intârziere in mâna.

M-am asezat in aer, pe perna. Am cascat gura, si am primit valatuci de gaz ai fericirii, patent Westinghouse. Era filtrat prin niste orificii romboidale, care atârnau si ele de presupusul infinit. Avea un iz usor de gingerale.

Pe Jacqueline o fericeste total orice conversatie estimativa cu privire la Palatul celor sapte Galaxii. In turul complex si complet, ea il prezinta cu entuziasmul confesional al oricarei proaspete mirese, care-ti arata, fara sa se opreasca, cei saptezeci de metri patrati ai apartamentului ei cu chirie redusa. De asta data, vom strabate zece mii de metri patrati aproape pe nesimtite; o banda rulanta face din noi vizitatori privilegiati, care nu fac nici un efort.

Defazarea lingvistica a Jacquelinei e evidenta, când afirma ca e tare nostim un menhir inalt de patru metri, din cel mai curat otel lins de soare, in care s-a intrupat, luând forma unei stele imperiale, toata genealogia Kennedy. Sau când striga, cu studiata semiisterie: "Ce emotionant! Ce emotionant!", la intrarea in reteaua de tevi colectoare

transplantata, cocleala cu cocleala, sobolan cu sobolan, din decorurile hollywoodiene ale versiunii technicolore a Fantomei de la opera.

(...)

Lady Bird pune pisici moarte in bazinul closetului meu. Stiu ca spune lucruri neplacute despre relatiile mele cu Jacqueline. Azi am incercat sa limpezesc bârfele cu presedintele, dar Kennedy nu m-a lasat sa sfârsesc. A convocat intreaga curte, pe Jacqueline, lady Bird si modesta-mi persoana. Fara sa ne dea nici o explicatie, ne-a luat capetele in mâini, Jacquelinei si mie, si ne-a sarutat pe frunte cu o puritate de episcop orb, schiop si ciung.

Nancy Flower are pielea de irlandeza, parul castaniu-roscat de irlandeza, caldurici de fata celta cu tendinte menoragice, mâini subtiri si reci, glezne cam groase si un fundulet cu lacomie rotund. A vrut sa se faca actrita de teatru, dar isi pierdea aplombul, de cum pasea pe scena. In timpul piesei Menajeria de sticla, de Tennessee Williams, dat de o trupa de amatori, a gafat atât de lamentabil, ca n-a mai revenit niciodata pe scena. Juca rolul Laurei, nespus de incântatoarea si fragila sora-fiica. La inceputul scenei a doua din actul al doilea, când sa intre prin stânga, evident, gata sa lesine, cu buzele tremurânde, cu privirile holbate si fixe, inainteaza din câtiva pasi siguri spre masa si spune:

- O, mama... imi pare tare rau.

(Se clatina. Tom o prinde si o conduce spre sofaua-pat din salon.)

Nancy era constienta ca jucase scena foarte prost si nu i-a dat prin minte altceva decât sa bâlbâie o scuza catre public: sunt inca tânara. De atunci, nu stiu prea bine cu ce s-a mai ocupat. Dar trebuie sa fi calatorit mult, caci cunoaste geografii nebanuite: de exemplu, a vizitat in diferite ocazii tari din lagarul socialist si a avut un logodnic turc, cu care nu a ajuns sa se culce niciodata.

S-a petrecut ceva insolit in analele celei de-a treia generatii de calculatoare analogice. O noapte intreaga, computerele au functionat necontrolate, plecând de la o pista informativa: genealogia familiei Kennedy. Concluziile tinerelor calculatoare sunt foarte interesante. Dupa câte se pare, exista, anterior trunchiului comun al i-e (indo-europenei), un embrion lingvistic originar: kenedeseta, limba unui coltisor din Prusia, de unde se trag rasele nobile. Vocabula kenedet vrea sa spuna "cuvânt", si din ea provine numele de Kennedy. Kenedetii au fost casta conducatoare a poporului Kenedem: preoti, sefi de trib, acrobati si misses Univers. O ramura a kenedetilor a participat la apararea Troiei, iar Virgiliu a comis o celebra infidelitate istorica, impiedicând, multe veacuri la rând, filtrarea adevarului. Stabul troian care s-a iubit cu Didona, regina Cartaginei, nu a fost Enea, ci Kenea, un kenedet autentic. Enea a primit de la zei misiunea de a fonda Roma; asa zice Virgiliu, dar nu trebuie uitat ca el era, practic, un scriitor in slujba lui Octavian August. Cel mai probabil e, dupa calculatoarele de a treia generatie, ca misiunea divina a fost mult mai ambigua si ca Virgiliu a profitat de imprejurari, ca sa-si traga apa la moara.

In schimb, prospera tot mai mult teza sustinuta de unii istorici irlandezi, dupa care Kenea nu s-a oprit la Roma, ci a mers mai departe pe drumul Mediteranei, in cautarea tinuturilor chihlimbarului, unde ajunsesera fenicienii, a caror ruta de taina o cunostea Didona. Enea sau Kenea si-a facut plinul cu apa si combustibil in Atlantida si a luat-o spre nord. In cele din urma, a ajuns extenuat pe coastele Irlandei. Acolo, stirpea keneana continua prin descendenti. Dupa ce irlandezii au ridicat limba, in vederea pronuntarii lui n din Kenea, oboseala palatala (cunoscuta din plin de cititorii nostri) i-a facut sa-i caute un sprijin. Fiind deja sus, in loc sa se lase neutralizata, pentru ca a sa iasa fara obstacole, ea a profitat de calatorie si s-a sprijinit pe dintii superiori: d. Initial, fonetica a ramas mai mult sau mai putin legata de sonorizarea istorica. Astfel, Kenea a devenit Keneda. Dar,

impunându-se terminatia in y, ajungem la numele istoric modern: Kennedy. Rezulta ca misiunea zeilor pentru Kenea nu trebuia interpretata ca una incredintata lui, ci descendentilor sai. Chestiunea e clara când descoperim ca, in secolul VI al erei crestine, câtiva Kennedy s-au raliat expeditiilor vikinge in Mediterana. Un Keneda s-a stabilit la Genova, iar urmasii lui au montat un negot cu porumbei calatori. Oamenii le-au spus "Columbi" (porumbei) si, cu vremea, au transformat porecla in nume. De aceea nu s-a stiut niciodata pâna acum ca un Keneda a fost impropriu numit Cristofor Columb, iar altul a instaurat in Statele Unite monarhia catolica, sociala si reprezentativa.

Din volumul in curs de aparitie la Editura ART. Traducere din limba spaniola si note de Ileana Scipione.