MEMORII/ „Domnule, mie nu-mi plac glumele la masa!” striga Arghezi

"Peregrinari universitare europene" este o carte care uneste univesitatea româneasca de alte universitati europene (Berlin-Est, Viena, Padova, Paris IV - Sorbona si Udine) si prestatiile stiintifice cu oameni si evenimente din 1954 pâna astazi.

Autorul, Alexandru Niculescu (n. 1928, Craiova), este profesor emerit al Universitatii din Udine si, de cativa ani, profesor asociat al Universitatii din Bucuresti.

A fost profesor (titular) de lingvistica romanica la Universitatea din Bucuresti, Gastprofessor la Universitatea din Viena (1963-1965), Incaricato la Universitatea din Padova (1965-1971), professeur associe la Universitatea Paris IV - Sorbona (1980-1993) si, incepand din 1986, profesor ordinario de limba si literatura româna la Universitatea din Udine (Italia). Exilat in Franta (1985).

Lucrarile sale principale privesc evolutia si structura limbii române in comparatie cu celelalte limbi romanice - ceea ce lingvistii români denumesc locul (pozitia) limbii române printre limbile romanice. Alexandru Niculescu a preferat sa vorbeasca despre Individualitatea limbii române printre limbile romanice. Au aparut, sub acest titlu, patru volume (vol. I, II, 1965, 1978, Editura stiintifica, Bucuresti, vol. III, IV, 1999-2004, Editura Clusium, Cluj). O sinteza a cercetarilor sale a aparut, in Italia, la Verona (2006), sub titlul L'altra latinità.

Alexandru Niculescu a studiat, in lucrarile sale, si probleme ale istoriei crestinismului românesc. (Despre aceste aspecte ale activitatii sale v. Autobiografie stiintifica in revista Dacoromania (serie noua), 2008, Cluj.

Este casatorit cu profesoara Florica Dimitrescu si are un fiu, Adrian.

In curand, la Editura Logos ii va aparea un volum de memorii din care publicam cateva fragmente

Profesorul Iorgu Iordan, la a carui catedra ma gaseam, mi-a propus, in 1961, un stagiu de formare ca romanist in Occident. Maestrul dorea sa ma specializez in lingvistica romanica comparata (cunoscand eu destul de bine limbile italiana si franceza). Ca stiam franceza, ca orice Român du Danube, nu era de mirare; dar ca vorbeam italiana Iorgu Iordan stia din Italia, unde, impreuna cu Al. Rosetti, participasem la Congresul de lingvistica de la Florenta, din 1956. Eram, pe atunci, un tanar asistent pe care Iorgu Iordan il propusese a face parte din "delegatia" româneasca, pentru ca la congres se discutau probleme ale limbilor literare romanice, iar eu scrisesem, cum am mai amintit, un studiu despre "limba si stilul lui B. Delavrancea". Lucrarea mea cerceta mai mult aspectele stilistice. Or, la acel congres participau si mari specialisti in stilistica romanica (Leo Spitzer, B. Terracini, printre cei mai cunoscuti). In plus, alaturi de cei doi academicieni, luasem parte la intilniri stiintifice (la Milano, la profesoara Rosa Del Conte, la Napoli, la profesorul Th. Onciulescu) si, luand cuvantul, imi dovedisem si eu, "tanarul asistent", competenta lingvistica.

In 1957, Iorgu Iordan a reinfiintat, asa cum am mai aratat, Catedra de lingvistica romanica. Romanistica - stia bine eminentul romanist - solicita insa celor care o predau in Universitate o formatie culturala si lingvistica in cel putin doua limbi romanice, afara de limba româna. Pe care, de bine, de rau, socotea profesorul Iordan, eu o aveam! O perioada de studiu in Occident imi era deci necesara, pentru "specializare".

Iorgu Iordan voia sa ma trimita la studii superioare de romanistica - precum se formase si el - in Occident. La Paris sau la Viena. Prin 1961-1962, România, inca sub apasatoarea supraveghere sovietica, isi cauta un drum propagandistic propriu spre Vest. Si prima etapa in aceste nazuinte occidentale era Austria (de curand eliberata) cu capitala ei, Viena. Se intamplase in plus si alt eveniment favorabil: la cursurile de vara de la Sinaia, in anul 1961, participase profesorul C. Th. Gossen cu sotia sa, iar regretatul Boris Cazacu, directorul acestor cursuri, imi daduse sarcina de a ma ocupa in special de acestia, facand cu ei ore "suplimentare" de specialitate in problemele limbii române. Ceea ce imi atrasese aprecierile celor doi "elevi" deosebiti. C. Th. Gossen, un lingvist romanist cunoscut, era atunci profesor la Universitatea din Viena si director al Institutului de romanistica. Fusese elev al marelui Walter von Wartburg (maestrul care isi raspandise elevii in toata Europa - pana si in Berlin-Est!). Scrisese de curand o lucrare interesanta despre ceea ce se numea "la mise en relief" (germ. Hervorhebung) - adica despre procedeele stilistice de "reliefare" folosite in limba italiana. Lucrarea sa o citisem partial - ma pregateam chiar sa scriu o recenzie a cartii. Viena, deci, insemna, pentru mine, Gossen, si italiana, si stilistica (de fapt, in termenii lui Spitzer, stilistica limbii, nu stilistica literara). Parisul?… Era departe, era mare, prea mare pentru cuprinderea mea de studiu. Parisul era literatura si cultura lumii - in România, mai ales, totul era impregnat de valorile culturii si limbii franceze. Franta ma inhiba, precum o constructie giganta careia nu-i puteam aduce, prin straduintele mele intelectuale, contributii demne de interes. Eram - ma consideram - prea neinsemnat, prea provincial, prea lipsit de sensul maretiei franceze… La grandeur de la France! (De aceea preferasem - si in Facultate - italiana!)

(...) Imi aduc si acum aminte intrevederea cu profesorul Iordan, in toamna anului 1961. M-a primit in cabinetul sau de director al Institutului de Lingvistica. Iordan avea posibilitatea sa propuna - prin Ministerul Invatamantului - elevi de-ai sai ca lectori in strainatate. "Unde ai dori mata sa te duci?" - a sunat intrebarea lui. "La Paris sau la Viena?" Marturisesc ca am raspuns fara ezitare: "La Viena!". Profesorul Iorgu Iordan, care studiase in special in Germania, mi-a raspuns: "Asa ma gandeam si eu!". Adica "gand la gand, cu bucurie!". Era seara. Am plecat de la Institutul de Lingvistica, de pe Calea Victoriei, si, pe drum, spre casa, imi spuneam ca, prin Italia (de la Congresul din Florenta), viata mea se indrepta spre Austria, la Viena…

(...) In 1963, Pastele ortodox era despartit de cel catolic: al nostru, in aprilie, cel catolic, la sfarsitul lui aprilie - inceputul lui mai.

Intr-o buna zi de aprilie 1963, dimineata, devreme, am primit, telefonic, un mesaj de la Ministerul Invatamantului: "Veti pleca imediat cu tovarasul Iorgu Iordan, la postul de profesor la Viena"!

Bineinteles, am cerut un ragaz de o saptamana, am dat repede la tradus cateva capitole dintr-un curs de lingvistica romanica, am fotocopiat unele capitole din cartea binecunoscuta a lui E. Bourciez, Éléments de linguistique romane, mi-am cumparat cele de trebuinta tot intrebandu-ma ce s-o fi intamplat - si, pe la sfarsitul lunii, iata-ma in avion, cu profesorul Iorgu Iordan, zburand spre Viena.

Viena era primul oras eliberat - pasnic - de sub ocupatia militara ruseasca: se vedea clar aceasta bucurie in ochii fiecarui Austriac, mai ales ai celor cu care noi, Iordan si cu mine, intram in contact. Viena: lumea libera! Dar si Viena aceea care, dupa revolutia din Ungaria din 1956, cunoscuse - in profunzime - dramele luptelor pentru libertate ale poporului maghiar.

Nu prea intelegeam noi bine, atunci, in 1963, ce inseamna libertatea, nici care era, as spune, fascinatia acestui mare si cald oras, o adevarata metropola, cum scriam mai sus, in care, pentru noi, Românii, incepea Occidentul, "Vestul". Celelalte tari ale Europei Centrale erau inca sub cizmele comuniste ale Sovieticilor dar pareau totusi a fi mai aproape de Occident. "Orientul" incepea cu Ungurii si cu noi, Românii. Tara noastra, atunci, aproape ca nu exista pentru Austrieci. Ambasada "RPR" se straduia sa ne faca oarecum cunoscuti lumii austriece. Pe o strada de langa Burggarten exista chiar o biserica ortodoxa româneasca, infiintata cu multi ani in urma, in vremuri de pace, iar biserica era instalata, bizar, intr-un… apartament in care, intr-o parte a lui, locuia si preotul care oficia slujba! Pe vremea aceea cred ca era Moisescu, despre care se spunea ca era ofiter acoperit de securitate.

Iata-ne, deci, pe Iorgu Iordan si pe mine, ajunsi la Viena, in plina vacanta universitara de Pasti 1963. Ce puteam face? Sa ne plimbam prin Viena si, dupa ce se terminau zilele libere de vacanta, sa facem o vizita la Institut, insotiti de atasatul cultural al Ambasadei. Imi aduc aminte si azi de impresiile puternice pe care mi le lasau strazile si edificiile pe care le vedeam in calea noastra. Staats-Opern, Kärtner-strasse, Burghof si, mai ales, impunatorul Stephans Dom, catedrala Vienei (unde a trebuit sa ma ascund de profesorul meu pentru a ma reculege cateva clipe intr-o rugaciune). Imi dadeam, acum, seama de cele ce-mi spusese odata profesorul Constantin Daicoviciu din Cluj: "Viena este capitala noastra!". El era din Transilvania. Eu, in schimb, un "paysan du Danube", valah, abia acum descopeream Viena.

In sfarsit, la inceputul saptamanii urmatoare, am ajuns si la Romanisches Institut! Incepuse, oarecum, activitatea, biblioteca, secretariatul erau deschise, dar… profesorii nu se prezentasera inca la cursuri. In acest Institut semidesert am intrat noi, trei, cei "trei crai de la Rasarit": Iorgu Iordan, atasatul cultural si cu mine. Tinuta oficiala: pardesiu (lung!), cravata, palarie, drepti, rigizi, pentru ca eram, draga Doamne!, "oficiali"! Ne-a intampinat, parca il vad, un tanar asistent in camasa si pulover, care lucra in camera lui: Arnulf Stefenelli, specialist in studii clasice, devenit ulterior, in Germania, incepand din 1982, profesor de filologie romanica la Universitatea din Passau. Cu o calda naturalete, Stefenelli ne-a informat - pe coridor - ca profesorul Gossen este in Italia si ca nu se va intoarce decat in primele zile ale lunii urmatoare, prin mai… Pana atunci, nu pot (eu) incepe cursurile. Deci… repaus obligatoriu!

Ne desparteau de aceasta data multe zile. Iorgu Iordan ma instiinteaza ca el nu poate ramane pana atunci. Deci ramaneam singur la Viena! Marturisesc ca nu ma prea simteam bine: eram obisnuit a fi insotit, ca o garantie, de cineva mai mare si mai bun cunoscator al locurilor si al situatiei decat mine. Imi dadeam insa seama ca prezenta lui Iorgu Iordan era pur decorativa: greutatea noii functii de profesor "invitat" cadea in sarcina mea.

(...) In primavara lui 1965 - prin luna mai - poetul Tudor Arghezi a primit Premiul Herder (cu obligatia de a recomanda Fundatiei un tanar bursier). O inalta distinctie culturala, bine retribuita, pe care Fundatia Herder (dupa numele marelui Johann-Gottfried Herder, 1744-1803, care incurajase dezvoltarea literaturilor nationale), cu sediul in Germania, o distribuia, la Viena, unor valorosi reprezentanti ai culturii din tarile din Est. Tudor Arghezi era primul român premiat. Iar studenta la filologie (pe atunci) Mihaela Tonitza (mai tarziu casatorita cu talentatul actor care a fost regretatul Stefan Iordache) era prima bursiera Herder. Profesorul C. Th. Gossen il propusese pe Arghezi - la sugestia oficialitatilor din România -, pentru ca romanistul vienez fusese desemnat de consiliul Fundatiei spre a face propuneri de intelectuali valorosi "din Est" si a conduce atribuirea premiului.

Pe langa festivitatea oficiala care a avut loc la Universitate (Rector, consiliu universitar, profesori, ambasadorul României si personalul Ambasadei - alaturi de ei, studentii mei si cu mine), seara, a avut loc un banchet oferit de Ambasadorul României, la care am fost si eu invitat. Tudor Arghezi era insotit de familie: pe langa sotia sa, care nu-l scapa o clipa din ochi, erau cu el Barutu si - pare-mi-se - Mitura. Festinul se desfasura in bune conditii conviviale pana cand, in lipsa altor subiecte de conversatie (ce puteau spune niste bieti securisti-functionari de Ambasada unui mare poet, om de frunte al culturii românesti?), cineva din asistenta a inceput a spune "bancuri". Ca sa auzim cu totii vocea ragusita, dar manioasa, a poetului: "Domnule, mie nu-mi plac glumele la masa! Mai bine tacem!" Si o puternica tacere s-a asternut peste comeseni, fie din jena, fie din respect, fie, poate, pentru ca isi dadusera seama cat de departe erau, mental, de cel sarbatorit…

Eu insa dintr-o data am devenit indraznet! "Maestre, ati accepta sa va intalniti cu studentii de la Romanisches Institut al domnului Gossen (referinta obligatorie!) care studiaza limba si literatura româna?" "Bucuros!" i-a fost raspunsul.

In ziua urmatoare, mare tevatura in sala mare de curs a Institutului de Romanistica. Gossen, doamna Renate Gossen, alti profesori si toti studentii mei erau prezenti. Arghezi - si clanul sau familial - au sosit, punctualissim, primiti de Gossen si de mine. In sala de curs, eu am inceput sa fac o prezentare a Poetului si a poeziei sale - asemuindu-i poemele cu poezia lui Federico García Lorca: acelasi apel la straturi sociale populare, la limbajul colorat al vorbirii vulgare. Am incercat de asemenea sa stabilesc paralelisme cu poezia lui Baudelaire, cu reprezentarile ei repugnante transpuse in poem (La charogne - "bube, mucegaiuri si noroi"). Altfel spus, in fata romanistilor din Institut am cautat sa situez opera poetica a lui Tudor Arghezi in context european romanic. Studentul (pe atunci) Bruno Stachel a citit doua poeme ale celui sarbatorit, in limba româna si in traducere germana.

I-a placut Maestrului! (De ceilalti nu-mi pasa: ei luau act de similitudini poetice româno-romanice!) In franceza (Arghezi vorbea numai franceza) s-a intretinut cu studentii, cu profesorul Gossen si cu sotia sa etc. Reusisem sa "incropesc" in termen scurt o reuniune de literatura româneasca contemporana, la Universitatea din Viena. Unde altadata trecuse Mihai Eminescu, iata-l, acum pe Tudor Arghezi!

Profesorul Gossen, mai ales, era foarte satisfacut. Dar mie, atunci, mi-a incoltit un gand despre care voi povesti mai departe: as putea sa fac eu insumi o propunere de premiere!...