AMINTIRI DIN PARADIS/ La pescuit. Cu Augustin Fratila (1953-2010)

Autor: Dan Silviu Boerescu 20.01.2010

Mi-a luat o jumatate de ora sa-i gasesc cartile, rascolind abia jumatate de metru de biblioteca…

In aceasta duminica de ianuarie (17.01.2010), mi s-au intamplat multe lucruri stranii. Dupa ce am gasit cu greu cele doua volume de poezie ("Gramatica mortii", 1995; "El-Roi", 1997 - sunt mandru ca la aparitia acesteia am contribuit si eu), i-am cautat cele doua CD-uri pe care le aveam: "Mai sunt pentru ca el ma este" si "Asa am trait" (ambele, 2005). La fel ca in cazul cartilor, am scormonit amarnic intr-un maldar de plastice urlatoare, pentru a da de ele sub niste compilatii de discoteca absolut aberante. In fine, am vrut sa le ascult, dar CD-urile au refuzat sa porneasca. Am incercat sa-l ascult pe Gusti pe YouTube, dar primul cantec era… mut. Primul site pe care am intrat, gazduind blogul lui Horia Garbea, s-a blocat dupa ce am citit comunicatul despre Gusti…

Cu marii mei prieteni, am fost macar o data la pescuit. Cu Gusti, am fost de multe zeci de ori, in unele sezoane aproape in fiecare weekend. Am fost, la inceput, cu un faimos Trabant, apoi, de cele mai multe ori, cu un Cielo. De obicei, mergeam in lacurile din Baragan, dar am ajuns si in Delta (nu am cum sa uit teribila traversare, noaptea, a unei Dunari care ni se parea ostila, intr-o barca, destul de amarata, de lipovean si inca de lipovean octogenar, convins ca mujdeiul trebuie frecat crancen cu manerul de lemn al cutitului, pana cand devine o maioneza iute incalificabila, dar la fel de convins ca Andreea Marin era cea mai frumoasa femeie din lume). Am fost impreuna la pescuit, de regula, vara, dar ni s-a intamplat sa dam si la copca, inainte de Craciun. De departe, o experienta fabuloasa a fost cea de la Strachina, prin 1997. Aranjasem, prin intermediul bancherului Gigi Carniciu (ulterior, zice-se, incarcerat, dar ce om de isprava!), o partida in lacul de langa Tandarei. Eu, impreuna cu Horia Garbea si cu inseparabilul amic comun (al meu si al lui Gusti) Dorin Maran, ajunsesem de cu seara. Era trecut de miezul noptii, iar noi stateam la taclale, la o masa exagerata, chiar pe malul baltii. Nea Gigi avea grija sa ne trimita, cam la 3-4 ore, inca un portbagaj de mancare si bautura, crapelnita era in toi (desi noi mimam si pescuitul, lansetele fiind fixate chiar pe terasa unde chefuiam; ba chiar bambinele se agitau cand si cand, obligandu-ne sa mulinam spre mal cate un caras inconstient, noctambul). Gusti, care avusese ceva treaba la Editura ALL, urma sa vina pe la 10-11 seara, dar nu mai raspundea la telefon si-l daduseram pierdut. Pe la 1 noaptea, mobilul a bazait, totusi, nervos. Gusti ma anunta ca traverseaza Tandareii si ma soma sa-i explic cum se ajunge la balta. Intreprinderea era sortita esecului din start: itinerarul era intortocheat, prin lanuri de porumb si mai era si o bezna cumplita. Totusi, minune, dupa vreo 20 de minute, Gusti a nimerit cu masina exact langa masa noastra! A fost singurul pescuit de noapte la care am rezistat pan' la ziua. A doua zi, spre seara, nea Gigi a venit cu inca un portbagaj: trei saci cu crapoaice doldora de icre, somptuosi crapi-oglinda, somotei hiperbolici, carasi de palmares. A fost o partida chiar reusita! Gusti statea pe atunci la Dristor si mi-a povestit ce ochi au facut vecinii de bloc cand l-au reperat tarand sacul lui de peste.

Alta data, pe la apusul Conventiei Democrate, in vara lui '99, ne-am dus la Ileana, trimisi de seful culturii calaresene, poetul Michi Draghici, la primarul liberal Hari Parsoiu. Evident, am trezit gospodarul la 5 dimineata, cat sa aflam ca, oricum, balta era gratis, fara paznici. De bucurie, Gusti a uitat farurile aprinse, iar la amiaza bateria masinii era dusa. Norocul nostru a fost ca am gasit un tractorist ungur din Satu Mare (localnicii erau ocupati cu alte alea), care ne-a tras pana la sosea. (N-am uitat povestea, nici balta, iar peste ani mi-am luat pamant si mi-am facut casa acolo: in 2007, cred, Gusti a sadit un pom in curtea mea). Tot Michi, care ne-a facilitat multe alte partide, ne-a trimis odata la Ciocanesti, unde pescuitul a degenerat intr-o masa vanatoreasca, exceland in iepuri, porumbei si purcelusi de lapte (acestia, vanati prin curtile fostului CAP). Altadata, Michi (si el ajuns, mai de demult, pe plaiurile vesnice ale pescuitului) ni l-a prezentat pe Ioan Nesu, distins prozator de Slobozia si sef al ocolului silvic de la Jegalia. L-am vizitat la canton cu Gusti si cu Dorin Maran, am petrecut o noapte intreaga cu diverse vietati grasune la protap, dar si cu o inenarabila tuica de caise, amestecata cu coniac din colectia privata a lui nea Nesu (cel care, mai apoi, ne-a introdus la nea Gigi, omul cu Strachina). A doua zi, hai la peste! Dorin devenise subit indisponibil, in urma odiosului carcalete, si a ramas sa boleasca in masina, renuntand la orice farama de demnitate sportiva. Eu dadeam la caras palmas, care musca intr-un ritm infernal. Nu apucam sa alimentez cu rame, asa ca, in spatele meu, nea Nesu era dispus strategic cu cutia plina cu pretioasele viermuitoare. Eu scoateam forfacul cu 2-3 carasi, aruncam lanseta in spate, nea Nesu debarasa, apoi potrivea ramele, mi-o inapoia si anunta solemn, cu deferenta cuvenita criticului dictator: "-Incarcat, dom' Boerescu, lansati!". Un asemenea ciclu dura 2-3 minute, apoi se va fi repetat implacabil pe durata a 3-4 ore. Pe dig, facea legea un soare ucigator. Nea Nesu era in costum verde, cu o basmaluta innodata cochet peste chelie. La un moment dat, ma intorc spre Gusti. Acesta stransese sculele si fuma tacticos. "-Ce faci, de ce nu pescuiesti? Nu vezi in ce hal trage?" "-Pai," zice el,"e mult mai misto spectacolul pe care-l dai tu cu domnul Nesu…".

Altadata, pe Valea Argovei, dupa ce ne amagisem o zi intreaga cu carasi banali din seria 4-5 la kil, pe la 5 dupa-amiaza ne retrageam abatuti. Cand, deodata, in dreptul bazinului 2 - "interzis" (un fel de crescatorie) - vedem un ciortan magnific plesnind apa ostentativ, chiar in mijlocul baltii, la stalpul-reper unde se furaja pestele. Ca doi vechi complici, ne-am inteles instantaneu, din priviri! Gusti a lasat motorul sa mearga, am scos fiecare cate o lanseta, am pus viermusii cei mai grasi in ace, am aruncat amandoi liniile de o parte si de alta a stalpului din mijlocul iazului si, dupa un minut, amandoi mulinam, icnind dar razbunand ghinionul intregului sezon. Am facut asta de trei ori, apoi am aruncat pestii in portbagaj depotriva cu lansetele nedemontate si am tulit-o original. Abia la sosea, peste vreo 10 km, am scos primele vorbe…

Daca e sa aleg, insa, partida istorica de pescuit cu Gusti, aceasta s-a petrecut intr-o comuna din Calarasi, tot gratie lui Michi Draghici. Era prin vara lui 1998. Eu lucram cu jumatate de norma la Muzeul Literaturii Romane, aveam program lejer. Gusti tragea din greu la editura. Asa ca, vineri dimineata, m-am urcat singur in tren la Gara Obor, ramanand sa facem jonctiunea dupa-amiaza, la locul faptei. La Calarasi, in gara, Michi ma astepta cu Dacia de la Cultura (condusa de acel Petrica cu care avea sa intre sub un TIR la Tamadau, intr-o dimineata cetoasa de decembrie, in 2000). Aveau un aer ciudat, prevestitor a nu se stie ce. M-au luat pe sus si m-au dus la o carciuma care parea parasita. Inauntru, intuneric total. Intram, ne asezam la o masa oarecare, scaunul subred da se prabuseasca sub mine, cand, deodata … lumini feerice, forfota de ospatari, larma de muzicanti: lautarii veniti din neant ma intampinau cu Marsul Gloriei din opera Aida. Michi, mandru tare: "-Ieri, i-am angajat la Inspectorat!". In fine, dupa dejunul fastuos de rigoare, cu muzici, masticatie, deglutitie excipiens q.s., hai la pescuit. O luam spre o comuna oarecare (sa fi fost Ulmu? dracu' mai stie!). Aici, descindem la primarie, unde vicele Nicu Birjaru ne invita la chiolhan intr-o camera mai din spate, nu inainte de a lasa vorba gardianului sa ni-l aduca si pe Gusti, cand va fi venit. Gardianul, in circumstantele vitrege locale (mobilul nu avea acoperire, iar afara se pornise o ploaie torentiala), devenea un element cheie al comunicarii. Peste o ora-doua, Gusti, insa, uita de Birjaru si intreaba de domnu' vice …Gardianu. Gardianul substantiv comun, confuz de la natura, se confuzeaza si mai tare, dand un raspuns acoperitor dar neajutator: "-Nu e, domn'e, nici un viceprimar Gardianu! E Nicu Birjaru, care sta pe prima ulita la stanga, in fund". Birjaru statea, ce-i drept, in fund, dar nu in fundul ulitei, ci la cativa metri (si cateva ziduri) mai incolo, cu noi la chef. Printre rafalele de ploaie, patinand cu Cieloul - impozant, pe atunci - de la ALL pe sleaurile de noroi, pilotul, poetul, cantautorul, editorul si pescarul Augustin Fratila se departeaza de noi, o ia pe ulita predestinata, ajunge la poarta casei Birjaru, unde este intampinat calduros de mama si de soata viceprimarului (care-l confundau cu un angrosist de grane de la Bucuresti, ce urma sa cumpere recolta de paioase), fiind poftit la o alta masa, poate chiar mai imbelsugata ca a noastra (la nici o suta de metri sau o eternitate departare). Atata doar ca amicul Gusti nu se poate abtine si intreaba: "-Dar domnu' Birjaru unde e, ca aveam intalnire cu el?". La care, nevasta gospodarului lanseaza implacabil: "- Ei, unde sa fie? La masa cu niste tampiti de scriitori!". Latrau caii, latrau caii, / Cand veneau, ahei, ahaii… (Nichita Stanescu - Augustin Fratila, "Oratie de nunta")