De ce nu mai vor bancile austriece RMO
Autor:
Iulian Ernst
21.01.2010
Pana nu de mult, munca
bancherilor in Romania semana mai degraba cu cea a unor functionari
la stat: fixau preturile (dobanzile), termenii contractuali,
imparteau banii iar la sfarsitul lunii socoteau profitul pe care-l
stiau oricum dinainte.
In final, bancile anuntau
castiguri record si la sfarsit de an isi imparteau bonusurile.
Statul, la randul sau, anunta pierderi uneori de asemenea record --
dar aceasta era singura diferenta caci de impartit, tot bonusuri se
imparteau la sfarsit de an.
Povestea pare insa sa se schimbe
atat pentru bancheri cat si pentru bugetari. Indiscutabil, e nevoie
atat de birocratie (suntem doar membru al Comunitatii Europene),
cat si de sistemul bancar.
Dar daca era de asteptat ca guvernul sa
nu stie cum sa se descurce cu aparatul bugetar dezlanat, ineficient
si invechit, surprinzator este ca nici bancile - care se presupun a
fi entitati private, dinamice, situatia nu sta cu totul
diferit.
In definitiv, acestea din urma
asteapta nu scaderea dobanzii de politica monetara inainte de a
debloca creditarea -- ci ele asteapta revenirea afacerilor sigure
si cu profit "double digit" garantat in orice moneda ar fi ele
exprimat. Asteptarile lor sunt alimentate de doua decenii in care
profitul nu a avut nimic de-a face cu riscul in aceasta parte a
lumii.
Vestea proasta pentru ele (aici
admit un oarecare optimism) e ca asemenea anomalii ale pietii nu
vor mai aparea prea curand nici in Romania, nici in lume in general
- cel putin pentru o vreme. Si incet incet, atat investitorii dar
si finantatorii lor (banci, bursa, fonduri de investitii) vor
trebui sa re-invete un principiu de baza, predat fiecarui student
in anul intai insa prea usor uitat de CFO, CEO, CFA si alti
finantisti in ultima vreme - si anume ca profitul trebuie sa fie
proportional cu riscul. Orice deviatie de la acest principiu poate
fi doar temporara.
Dar in momentul de fata bancile nu par a intelege prea bine rolul provizioanelor sau mai probabil se comporta in acest sens. Fireste, sistemul de provizionare se poate ajusta in asa fel incat sa reflecte cu fidelitate sanatatea reala a activelor unei banci. Insa in esenta acestea tot pierderi generate de creditele anterioare inseamna. E adevarat, pe medie si in mod statistic - insa pierderi reale, care ar fi trebuit sa fie luate in calcul si constientizate la momentul acordarii creditului. In prezent, bancile se comporta ca si cand ele ar fi crezut cu naivitate ca toate creditele sunt cu risc zero (dobanda reala ridicata de creditare avea cu totul alte explicatii, de la rezerve minime obligatorii la costul finantarii, iar profiturile record erau numai rezultatul maiestriei manageriale si a know-how-ului occidental). Gresit, creditele erau si vor ramane o afacere cu oarece riscuri. Riscuri asumate, calculate, rationale - in definitiv cu asta se ocupa bancile, nu? Ori tocmai acesta este obstacolul pe care finantatorii din statele emergente trebuie sa-l depaseasca: si anume sa-si asume, sa calculeze si sa fie constienti de riscurile afacerilor (intr-un cuvant sa fie finantatori nu rentieri). Si aceasta nu (numai) pe baza ratingurilor emise de agentiile de rating, ci pe baza propriilor analize fundamentale si mai putin tehnice.
Recent, printre opiniile exprimate de bancile din regiune se numara si aceea ca modelul e incadrare a debitorilor in categorii de risc ar trebui schimbat in sensul relaxarii lui. Numai atunci va fi deblocat creditul, spun bancherii. In aceasi oridine de idei, bancile straine ce opereaza pe piata locala se plang de lipsa cererii pe piata crditului. Fireste, asa este daca vorbim de credite mari eventual garantate (implicit) prin comenzi de la stat catre debitor. Dar altfel, cererea pentru finantare incepe sa se intareasca pe fondul ieftinirii activelor - este numai sarcina bancilor sa se aplece catre credite mai mici si sa admita ca nu toate imprumuturile au risc zero. Dar nu avem semnale care sa confirme asemenea asteptari.
In momentul in care banca nationala se lupta, macar declarativ, cu speculantii valutari - banci straine care atenteaza la stabilitatea economiei nationale pentru niste meschine de profituri, pare interesanta declaratia CFO-ului Erste Group Manfred Wimmer care spune, pe scurt si daca nu i-or fi fost trunchiat comentariul, ca supraveghetorii pietelor din regiune (e vorba de bancile nationale din Europa de Est) ar trebui s-o lase mai moale cu rezervele minime obligatorii si alte restrictii si in schimb ar trebui sa permita grupurilor financiare din regiune (in majoritate austriece) sa "reactioneze suficient de repede daca apar probleme pe o piata.
Dar in momentul de fata bancile nu par a intelege prea bine rolul provizioanelor sau mai probabil se comporta in acest sens. Fireste, sistemul de provizionare se poate ajusta in asa fel incat sa reflecte cu fidelitate sanatatea reala a activelor unei banci. Insa in esenta acestea tot pierderi generate de creditele anterioare inseamna. E adevarat, pe medie si in mod statistic - insa pierderi reale, care ar fi trebuit sa fie luate in calcul si constientizate la momentul acordarii creditului. In prezent, bancile se comporta ca si cand ele ar fi crezut cu naivitate ca toate creditele sunt cu risc zero (dobanda reala ridicata de creditare avea cu totul alte explicatii, de la rezerve minime obligatorii la costul finantarii, iar profiturile record erau numai rezultatul maiestriei manageriale si a know-how-ului occidental). Gresit, creditele erau si vor ramane o afacere cu oarece riscuri. Riscuri asumate, calculate, rationale - in definitiv cu asta se ocupa bancile, nu? Ori tocmai acesta este obstacolul pe care finantatorii din statele emergente trebuie sa-l depaseasca: si anume sa-si asume, sa calculeze si sa fie constienti de riscurile afacerilor (intr-un cuvant sa fie finantatori nu rentieri). Si aceasta nu (numai) pe baza ratingurilor emise de agentiile de rating, ci pe baza propriilor analize fundamentale si mai putin tehnice.
Recent, printre opiniile exprimate de bancile din regiune se numara si aceea ca modelul e incadrare a debitorilor in categorii de risc ar trebui schimbat in sensul relaxarii lui. Numai atunci va fi deblocat creditul, spun bancherii. In aceasi oridine de idei, bancile straine ce opereaza pe piata locala se plang de lipsa cererii pe piata crditului. Fireste, asa este daca vorbim de credite mari eventual garantate (implicit) prin comenzi de la stat catre debitor. Dar altfel, cererea pentru finantare incepe sa se intareasca pe fondul ieftinirii activelor - este numai sarcina bancilor sa se aplece catre credite mai mici si sa admita ca nu toate imprumuturile au risc zero. Dar nu avem semnale care sa confirme asemenea asteptari.
In momentul in care banca nationala se lupta, macar declarativ, cu speculantii valutari - banci straine care atenteaza la stabilitatea economiei nationale pentru niste meschine de profituri, pare interesanta declaratia CFO-ului Erste Group Manfred Wimmer care spune, pe scurt si daca nu i-or fi fost trunchiat comentariul, ca supraveghetorii pietelor din regiune (e vorba de bancile nationale din Europa de Est) ar trebui s-o lase mai moale cu rezervele minime obligatorii si alte restrictii si in schimb ar trebui sa permita grupurilor financiare din regiune (in majoritate austriece) sa "reactioneze suficient de repede daca apar probleme pe o piata.
" Pare neclar in ce sens ar
trebui bancile "sa se miste repede" - expresia ne duce cu gandul la
pietele asiatice. "Trebuie sa ne permita sa ne miscam repede si cu
capitalul, si cu lichiditatile intre piete, dupa necesitati,"
explica Wimmer. Am fi inclinati sa deducem de aici ca grupurile
bancare din regiune (bune), spre deosebire de cele din centrul
sistemului financiar mondial (rele) care au generat ultima bula
speculativa, sunt un fel de pompieri care vor sa actioneze in
folosul comunitatii, stabilitatii si intelegerii intre
popoare.
Fara indoiala ca nici unui
manager de banca nu-i surade perspectiva unei crize de curs de
schimb (in afara situatiei in care il surprinde cu oarece pozitii
short deschise), insa de aici si pana la a construi un profil
psihologic diferit pntru institutiile financiare e cale lunga;
bancile inca pastreaza in misiunea lor la loc de cinste maximizarea
profitului - pe termen lung, mediu sau scurt, cu respectarea eticii
desigur, in cadrul unei responsabilitati sociale, cu sponsorizari
si manifestari de tot felul insa pana la urma tot maximizarea
profitului se numeste.
Ceea ce este bine, mai ales daca
acestea au si un comportament rational (in sens strict economic).
Deci bancile ar fi bine sa fie strict banci si nu NGOuri.
Dar predominanta targetului de profit o admite chiar CFO-ului Erste Group Manfred Wimmer atunci cand explica de fapt care ar fi principiile dupa care ar fi redistribuite resursele bancii - si anume subsidiarele cu marje mari vor obtine alocari de capital mai mari. Mai precis, acuma ca marjele au scazut pe piata romaneasca (de exemplu), nu prea se mai merita sa crediteze clientii locali la dobanzi mai mici de vreme ce se gasesc clienti gata sa plateasca mai mult in Ucraina - daca acolo lucrurile merg bine.
Dar predominanta targetului de profit o admite chiar CFO-ului Erste Group Manfred Wimmer atunci cand explica de fapt care ar fi principiile dupa care ar fi redistribuite resursele bancii - si anume subsidiarele cu marje mari vor obtine alocari de capital mai mari. Mai precis, acuma ca marjele au scazut pe piata romaneasca (de exemplu), nu prea se mai merita sa crediteze clientii locali la dobanzi mai mici de vreme ce se gasesc clienti gata sa plateasca mai mult in Ucraina - daca acolo lucrurile merg bine.
Ceea ce este foarte corect si
concordant cu ceea ce trebuie sa ne asteptam de la o banca
rationala. Evident, cu o nota in ceea ce priveste riscul atasat
randamentului - nota care capata greutate in perspectiva ponderii
tot maimari a creditelor neperformante ("cu buletinul" - varianta
subprime locala) pe piata romaneasca. Dar acest lucru (fluiditatea
resurselor) nu este cu nimic impiedicat nici de rezervele minime
obligatorii, nici de cerintele de adecvare a capitalului care
momentan ambele se afla pentru motive precise deasupra standardelor
internationale de siguranta. Este impiedicat de acordul intre
bancile straine, banca nationala si "puterile garante" (FMI, EU) si
de fapt cel mai probabil Wimmer chiar la asta se refera. Dar
rezerve obligatorii mult mai mari nu au impiedicat bancile straine
austriece sau de aiurea sa verse banii in cantitati remarcabile in
anii trecuti atata vreme cat clientii romani erau gata sa plateasca
orice pret pentru un credit.
Iulian Ernst, analist in departamentul research al furnizorului de informatie financiara ISI Emerging Markets
Iulian Ernst, analist in departamentul research al furnizorului de informatie financiara ISI Emerging Markets