Bancile trebuie sa piarda cat mai mult din natura lor speculativa

Prapastia la marginea careia ajunsese sistemul financiar in SUA, in lumea avansata economic si nu numai, obliga la regandirea din temelii a reglementarilor si mecanismelor de supraveghere a pietelor financiare. Despre aceasta regandire am scris adesea in ultimii doi ani avand in vedere si dezbaterile pe care le-am avut in cadrul comitetului pe probleme economice si monetare al Parlamentului European.

In SUA reformele au conturat doua tabere. Ambele au puncte in comun precum limite la efectuarea de operatiuni pe datorie (leverage), mai multa transparenta, obligarea tranzactionarii derivativelor la case de schimb specializate, reglementarea operatiunilor tuturor entitatilor financiare care creeaza risc sistemic (inclusiv fonduri de risc si de investitii private - hedge funds si private equity funds), eliminarea (cat este posibil) a conflictelor de interese, reglementarea activitatii agentiilor de rating, modificari in remunerarea bancherilor, intarirea mecanismelor de supraveghere si accentuarea atentiei acordate riscurilor sistemice. Dar exista si diferente importante intre linia promovata de Paul Volcker (fost sef al Fed-ului cu mai bine de doua decenii in urma si sfatuitor al presedintelui Obama) si cea sustinuta de Lawrence Summers (fost sef al Trezoreriei si unul dintre principalii consilieri economici ai lui Obama). Volcker a fost dintre cei (intre care Lamfalussy, Roubini, Lyle Gramlich, Krugman, Buffett etc.) care au anticipat iminenta unui dezastru financiar pe fondul evolutiei sistemului financiar in ultimele doua decenii. El considera ca ar fi o eroare mare sa nu fie atacata chestiunea dimensiunii unor institutii financiare, care pot tine un sistem ostatic (asa-numita "too big to fail"). Aceasta s-a vazut din plin la caderea bancii de investitii Lehman Brothers ca si in ceea ce a motivat interventia de evitare a prabusirii companiei de asigurari AIG (care, in mod ironic, actionase ca un gigantic fond de risc...). Cand sefi de banci argumenteaza ca nu marimea conteaza, ci gradul de interconectare, ei au dreptate numai partial. Fiindca dimensiunea, in sine, este un factor ce favorizeaza legaturi catre toate azimuturile Nemaiamintind aici ca supramarimea unor institutii financiare stimuleaza concentrarea si accentueaza pozitii de monopol (adica extractia de rente). Volcker si altii ca el doresc ca bancile comerciale sa nu mai efectueze operatiuni de "proprietary trading", adica in cont propriu. Se urmareste astfel o reducere a operatiunilor considerate riscante pentru institutii financiare ce gazduiesc depozite. Si asa este firesc, intrucat aceasta criza teribila a demonstrat ca, adesea, bancile au uitat de obligatia lor fiduciara fata de clienti urmarind profituri proprii prin cai ultra riscante; ca au pus in pericol banii deponentilor si stabilitatea intregului sistem. De aceea, Volcker si cei care ii imbratiseaza opiniile considera ca se impune o reintoarcere la o legislatie de tip Glass Steagall (care a fost terminata de Congres in 1999).

Masurile anuntate de presedintele Obama la finele saptamanii trecute, care preiau teze de baza ale lui Paul Volcker, reprezinta un nou pas cheie in constructia unui nou sistem de reglementare si supraveghere a pietelor financiare. In acest context este de plasat si intentionata crestere a atributiilor Fed-ului privind supravegherea tuturor entitatilor ce desfasoara operatiuni financiare.

Vreau sa fac referiri la mult controversata taxa pe tranzactii financiare. Cand economistul american James Tobin a propus-o, cu decenii in urma, el a avut in vedere descurajarea tranzactiilor speculative pe piete valutare pentru a reduce voltatilitatea lor. Acum, ideea este imbratisata la Londra, Berlin, Paris, in institutii financiare internationale (FMI de pilda) cu scopul de a diminua volumul tranzactiilor financiare si de a obtine venituri care sa ajute statele sa intervina in caz de nevoie (pentru a face fata riscurilor sistemice).

Ar fi vorba despre o taxa care sa se aplice, deci, pe scara larga. Deoarece sunt tari (Australia, Elvetia, Grecia, Hong Kong, India etc.) care aplica taxe pe unele tranzactii cu obligatiuni, actiuni, contracte la termen. Recent Brazilia a impus taxe la intrarea capitalului speculativ. Exista un curent de gandire care sustine ca taxele pe tranzactii financiare ar fi contraindicate daca se urmareste colectarea de venituri fiscale (adica taxe Tobin, spre deosebire de taxe Pigou, care ar urmari corectarea unor externalitati negative produse de imperfectiuni ale pietelor). Acest rationament porneste de la vizualizarea intermedierii financiare ca productie intermediara (vezi studiul seminal al lui P. Diamond si J. Mirlees, "Optimal taxation and public production", American Economic Review, 61, 1971). Altfel spus, taxarea productiei intermediare (nu finale) ar introduce distorsiuni pe lantul de productie reducand eficienta ei.

Un astfel de rationament putea fi eventual acceptat cu decenii in urma, inainte de aparitia sectorului bancar secundar, al exploziei operatiunilor speculative, al functionarii de produse derivate care au capatat o existenta pentru sine, functionand parca numai in folosul emitentilor. Cine examineaza cresterea exponentiala a produselor de tip CDS (credit default swap) si CDO (collaterilised debt obligation), dintre care grosul revelandu-se a fi la antipozi ca grad de risc fata de evaluarile de categorie AAA (cum fusesera prezentate clientilor cumparatori), intelege denaturarea folosirii acestor produse - glisarea lor de la functia utilitara pentru client spre un mijloc pentru emitent de a incasa comisioane cat mai mari si numeroase. De aceea, cred ca perceperea multor instrumente derivative ca simpla intermediere financiara, este gresita in raport cu ceea ce s-a intamplat in ultimul deceniu. Opinia mea este ca multe din tranzactii au capatat o alura de redundanta masiva, fara utilitate pentru client (chiar frauda, in sensul mizarii pe naivitatea acestuia) amplificand totodata riscurile sistemice (vezi din nou cazul AIG).

Indraznesc sa afirm ca s-au dezvoltat la scara internationala, pe filiera acestor derivative, cvasi scheme Ponzi, care la un moment dat s-au prabusit. Cum poate fi altfel interpretata recomandarea (catre clienti) facuta de catre banci de investitii de cumparare a unor produse derivate, in timp ce aceleasi banci speculau mizand pe caderea cotatiilor acelorasi produse Si aceasta si explica surparea pietelor financiare, prabusirea pietei obligatiunilor in momentul in care s-a vazut ca "imparatul nu are straie". O concluzie: o taxa pe tranzactii financiare nu este lipsita de sens: fiindca este nevoie de incasari fiscale care sa permita interventii necesare (aceasta taxare s-ar aplica unor tranzactii care nu sunt numai productie intermediara); s-ar taxa o activitate care inseamna, acum, o alocare rea a resurselor. Cei care intemeiaza taxa pe tranzactii financiare pe explicatii de tip Pigou nu fac decat sa intareasca ideea ca taxarea tranzactiilor financiare are sens.

Sistemul financiar este de dorit sa piarda cat mai mult din natura sa speculativa; in SUA, in tari din Europa (Marea Britanie, de exemplu) el este acum supradimensionat si daca avem in vedere ponderea profiturilor in cele totale (in SUA sistemul financiar detine cca 40% din profiturile totale, desi ponderea in PIB este mult inferioara) se poate spune ca extrage o renta necuvenita. Aceasta nu numai ca a produs, de-a lungul timpului, o alocare distorsionata a resurselor, dar a si creat riscuri sistemice inacceptabile.

Tensiuni pe pietele financiare nu au cum sa nu se reproduca, dar a tolera practici si a admite reglementari care favorizeaza aparitia de crize majore este impotriva a chiar bunei functionari a pietelor si a interesului public.

Daniel Daianu este profesor de economie, fost europarlamentar si ministru de finante