ROMAN SERIAL/ De florile mărului (V). O intâmplare la anul 1915
Autor:
Alexandru Potcoava
27.01.2010
Odată ce ultima oră se incheie,
Rezso Halle işi strânse cărţile, le aranjă in taşca de piele, işi
indesă chipiul de şcolar pe cap şi se ingrămădi pe culoarul de
ieşire. Abia aştepta să ajungă in parcul de vizavi, să-şi aprindă o
ţigară şi, dacă se adună destui, să incingă o partidă de football
pe iarbă. Asta era plăcerea lor, să lovească mingea de colo-colo pe
pajiştea amenajată cândva de un comandant al cetăţii Timişoara,
generalul Scudier, al cărui bust trona in mijlocul parcului. De
acolo s-a uitat generalul la lume până la Unirea cu Regatul Român,
când revoluţionarii l-au dat jos de pe soclu şi au pus in loc un
ceas public bun de speriat copiii acasă. Faptul că pe locul
parcului fusese inainte de amenajarea lui vechiul cimitir al
cetăţii nu inspăimânta decât bătrânele slabe de inger.
Cei aproape
zece mii de morţi fuseseră luaţi respectuos la lopată, adunaţi in
saci de cartofi şi conduşi, cu un lung convoi de căruţe, in partea
cealaltă a oraşului, in cimitirul de pe Calea Aradului. In timp vor
ajunge să-şi mute aici patul somnului de veci tot soiul de
răposaţi, intre care şi o amantă a lui Beethoven, soţie a unui alt
comandant al cetăţii de pe Bega, depusă iniţial in cripta
mânăstirii franciscane.
Deocamdată, insă, mustăciosul
general Scudier, turnat in bronz, sta pe piedestalul lui şi-i
aştepta pe băieţii de la gimnaziul călugărilor piaristi să apară cu
mingea. Rezső Halle dădu să iasă pe poarta şcolii când din urmă il
ajunse o voce. Se opri şi se intoarse. In capătul scărilor il văzu
pe profesorul de matematică făcându-i un semn larg cu mâinile. Se
intâlniră in hol.
- Domnişorule Rudolf! Imi pare
bine că te-am mai prins! zâmbi bătrânul dascăl, cu chelia lui
strălucitoare ca un astru, compensată de barba stufoasă şi indelung
cănită.
- Bună ziua, domnule profesor!
se inclină Rezső.
- Domnişorule Rudolf, te ştiu
băiat priceput şi de aceea m-am gândit să te rog ceva. Dacă poţi şi
ai timp.
- Sigur că da! uită de ţigară şi
de football viitorul contabil.
- Ştii... ce mai... s-a ars un
bec!
- Un bec...
- Da, e o situaţie
neplăcută.
- Neplăcută, da,
inţeleg.
- Şi, tocmai acum, instalatorul
nostru bun la toate a trebuit să plece acasă, că i-a născut
nevasta.
- Asta-i desigur foarte bine
pentru domnul Imre!
- Bine, da. Şi a lăsat cheile de
la magazie in cancelarie. Le-am ridicat eu şi, dacă eşti aşa
amabil, vino cu mine să luăm... să rezolvăm cu...
- Nicio problemă,
haideţi!
Coborâră scările spre beci,
cotiră pe nişte coridoare intortocheate şi obscure şi ajunseră la
uşa magaziei. Profesorul deschise şi făcu lumină apoi cotrobăi
printr-un dulap metalic de unde scoase un bec. Il privi cu ochi
cercetător, ca pe un ou proaspăt şi decise că e bun. Rezső işi
trecu braţul prin scara de lemn, şi-o aşeză in cumpănire pe umăr şi
ieşi. Profesorul inchise comutatorul, invârti cheia in uşă,
verifică şi porni pe hol, cu elevul după el. Işi făcu in sinea lui
o scurtă recapitulaţie a zilei şi constată, mulţumit, că totul a
decurs conform aşteptărilor. Planurile de lecţie, pe care le
intocmise cu mai bine de treizeci de ani inainte, pe când numai ce
intrase tânăr profesor, şi de atunci le respectase intocmai, fără
mari modificări, fuseseră şi acum urmate punct cu punct. Iar aceste
planuri de lecţie se inscriau desigur in planurile mai
cuprinzătoare ale zilei. Aceleaşi şi ele de trei decenii şi bifate
cu un elan mereu nou, de maşinărie robustă, bine unsă. E adevărat
că mulţi şuşoteau, chiar şi in prezenţa lui, ce neruşinaţi!, că
mecanismul acesta de orologiu se oprise brusc, ca izbit de un zid,
la moartea soţiei şi, dacă totuşi repornise după un timp, rotiţele
nu-şi mai găsiseră ritmul, dar ce, parcă avea el carne de stat să-i
asculte? Când erau atâtea de făcut? Cum, de exemplu, şi acum! sună
profesorul de două ori la uşă. Fata in casă deschise geamlâcul şi
privi afară. Odată cu asta ţâşni in casa scărilor şi un damf aromat
de supă de găină cu knudli. Bătrânul dascăl făcu ochii mari de
mulţumire şi se indesă peste prag. Uşa se inchise cu zgomot greu.
Elevul sprijini scara de podea şi se rezemă de balustradă. Prin
geamul lăsat crăpat auzi vocea servitoarei:
- Şi băiatul de
afară?
- Ce băiat? foşni haina agăţată
in cuier.
- Cel cu scara.
Uşa se deschise cu o mişcare
rapidă.
- Domnişorule Rudolf, dar ce mai
faci tu aici?
- Păi... becul! ridică elevul
din umeri.
- Aha... becul, desigur... se
scărpină bătrânul in barbă.
- Spuneaţi că trebuie schimbat
unul.
- Ei, da, sigur! Şi ce, nu
l-am... se uimi profesorul şi aruncă un ochi in antreu. Becul
aştepta acolo, pe gheridon, unde-l lăsase când dezbrăcase paltonul.
Mda, se pare că nu... Eh, să lăsăm asta acum. Hai inăuntru cu
scara, pune-o intr-un colţ şi vino să şedem la masă.
Elev şi dascăl se aşezară faţă
in faţă şi in curând supa cu cercuri mari de grăsime licărea
galbenă in farfurii, cu insuliţele albe şi pufoase ale găluştelor
alcătuind două arhipelaguri incă necartografiate.
- Poftă bună! apucă profesorul
lingura de coadă.
- Mahlzeit! ură băiatul aruncând
o ploaie măruntă de frunze proaspete de mărar in peisajul
farfuriei.
- Nu te-am intrebat dacă doreşti
un schnaps inainte, probabil nu obişnuieşti. Incă.
- Mulţumesc, nu doresc! zâmbi
tânărul abţinându-se.
Apoi se lăsă tăcerea, intreruptă
doar de clinchetul lingurilor de argint scufundate in supă,
ciocnite uşor de marginea porţelanului pentru a scurge orice
surplus ce ar fi putut ajunge pe faţa de masă şi duse in cele din
urmă la gură.
Rudolf Halle urmări uimit ritmul
uniform al profesorului de matematică, coatele lipite perfect de
corp, mâna ce descria cu lingura acelaşi triunghi de fiecare dată,
intre buze, supă, marginea farfuriei şi iarăşi buzele care sorbeau
totul fără zgomot şi aproape fără plăcere. Elevul rămase cu lingura
la gură, captivat de cel ce performa in faţa lui cu chipul aplecat
in farfurie ca intr-o rugăciune din care ochii nu se ridică
niciodată, doar mâna bate nişte mătănii, prea exacte pentru a le
bănui curentate de vreun fior divin. Bătrânul era atât de
concentrat la ritualul domestic al prânzitului incât devenea autist
la realitatea din jur. Rezső se hotări să ducă şi el la bun sfârşit
primul act al mesei. Urmară al doilea şi al treilea, in aceeaşi
atmosferă de banchet tăcut şi suficient al inţelepţilor. Faţa
dascălului se mai destinse când işi scoase şervetul nepătat de la
gât.
- Să ne fie de bine! rosti
bătrânul inghiţindu-şi un râgâit.
- Mulţumesc pentru masă! işi
retrase şi Rezső pătratul de pânză din gulerul
cămăşii.
- A! Şi cu becul acela... Am să
te rog să-i spui domnului Imre mâine dimineaţă să treacă pe la mine
să ia şi scara. Te ocupi tu de asta, bine?
- Desigur, domnule profesor! Nu
vă faceţi griji!
- Bine atunci!
Dascălul se ridică greoi de la
masă, strânse mâna elevului in semn de rămas bun şi trase intr-o
parte perdeaua geamului din salon. Privi afară, de la inălţimea
camerei, turlele oraşului. Le numără incă o dată in gând. Nu-i
ieşea una. Reluă numărătoarea, de data asta ajutându-se şi de un
deget cu care le punctă pe sticla geamului. Da, una lipsea. Incă o
dată. Două la Dom, două la biserica sârbească, una la
mizericordieni. Şi intre ele parcă mai era una. Exact, cea de la
franciscani. Unde era? Nu mai era. Demolaseră mânăstirea in urmă cu
şapte ani. La un an după moartea Tereziei. Uitase. Uitase şi de
asta şi de bec şi de mai ce? Se intoarse in loc. Elevul nu se
mişcase de la masă. Il privea lung, in tăcere.
- Ei, hai, du-te şi tu acasă, or
fi ingrijoraţi ai tăi.
Băiatul se sculă şi se indreptă
spre cuier. Se imbrăcă repede şi ieşi.
- Să-ţi aduci aminte să spui
domnului Imre de bec! ridică vocea dascălul cu mâna pâlnie la
gură.
- Da, da! confirmă elevul de pe
trepte.
Bătrânul se intoarse spre geam,
il deschise şi se aruncă in aerul zilei.
Băiatul ieşi in stradă şi văzu o roată de oameni căscând ochii şi vociferând in faţa casei. Trecu pe lângă ea şi grăbi paşii spre tramvai. Elevilor nu le era permis să ia parte la adunări publice fără acceptul profesorilor.