ROMAN SERIAL/ De florile mărului (V). O intâmplare la anul 1915

Autor: Alexandru Potcoava 27.01.2010
Odată ce ultima oră se incheie, Rezso Halle işi strânse cărţile, le aranjă in taşca de piele, işi indesă chipiul de şcolar pe cap şi se ingrămădi pe culoarul de ieşire. Abia aştepta să ajungă in parcul de vizavi, să-şi aprindă o ţigară şi, dacă se adună destui, să incingă o partidă de football pe iarbă. Asta era plăcerea lor, să lovească mingea de colo-colo pe pajiştea amenajată cândva de un comandant al cetăţii Timişoara, generalul Scudier, al cărui bust trona in mijlocul parcului. De acolo s-a uitat generalul la lume până la Unirea cu Regatul Român, când revoluţionarii l-au dat jos de pe soclu şi au pus in loc un ceas public bun de speriat copiii acasă. Faptul că pe locul parcului fusese inainte de amenajarea lui vechiul cimitir al cetăţii nu inspăimânta decât bătrânele slabe de inger. Cei aproape zece mii de morţi fuseseră luaţi respectuos la lopată, adunaţi in saci de cartofi şi conduşi, cu un lung convoi de căruţe, in partea cealaltă a oraşului, in cimitirul de pe Calea Aradului. In timp vor ajunge să-şi mute aici patul somnului de veci tot soiul de răposaţi, intre care şi o amantă a lui Beethoven, soţie a unui alt comandant al cetăţii de pe Bega, depusă iniţial in cripta mânăstirii franciscane.
Deocamdată, insă, mustăciosul general Scudier, turnat in bronz, sta pe piedestalul lui şi-i aştepta pe băieţii de la gimnaziul călugărilor piaristi să apară cu mingea. Rezső Halle dădu să iasă pe poarta şcolii când din urmă il ajunse o voce. Se opri şi se intoarse. In capătul scărilor il văzu pe profesorul de matematică făcându-i un semn larg cu mâinile. Se intâlniră in hol.
- Domnişorule Rudolf! Imi pare bine că te-am mai prins! zâmbi bătrânul dascăl, cu chelia lui strălucitoare ca un astru, compensată de barba stufoasă şi indelung cănită.
- Bună ziua, domnule profesor! se inclină Rezső.
- Domnişorule Rudolf, te ştiu băiat priceput şi de aceea m-am gândit să te rog ceva. Dacă poţi şi ai timp.
- Sigur că da! uită de ţigară şi de football viitorul contabil.
- Ştii... ce mai... s-a ars un bec!
- Un bec...
- Da, e o situaţie neplăcută.
- Neplăcută, da, inţeleg.
- Şi, tocmai acum, instalatorul nostru bun la toate a trebuit să plece acasă, că i-a născut nevasta.
- Asta-i desigur foarte bine pentru domnul Imre!
- Bine, da. Şi a lăsat cheile de la magazie in cancelarie. Le-am ridicat eu şi, dacă eşti aşa amabil, vino cu mine să luăm... să rezolvăm cu...
- Nicio problemă, haideţi!
Coborâră scările spre beci, cotiră pe nişte coridoare intortocheate şi obscure şi ajunseră la uşa magaziei. Profesorul deschise şi făcu lumină apoi cotrobăi printr-un dulap metalic de unde scoase un bec. Il privi cu ochi cercetător, ca pe un ou proaspăt şi decise că e bun. Rezső işi trecu braţul prin scara de lemn, şi-o aşeză in cumpănire pe umăr şi ieşi. Profesorul inchise comutatorul, invârti cheia in uşă, verifică şi porni pe hol, cu elevul după el. Işi făcu in sinea lui o scurtă recapitulaţie a zilei şi constată, mulţumit, că totul a decurs conform aşteptărilor. Planurile de lecţie, pe care le intocmise cu mai bine de treizeci de ani inainte, pe când numai ce intrase tânăr profesor, şi de atunci le respectase intocmai, fără mari modificări, fuseseră şi acum urmate punct cu punct. Iar aceste planuri de lecţie se inscriau desigur in planurile mai cuprinzătoare ale zilei. Aceleaşi şi ele de trei decenii şi bifate cu un elan mereu nou, de maşinărie robustă, bine unsă. E adevărat că mulţi şuşoteau, chiar şi in prezenţa lui, ce neruşinaţi!, că mecanismul acesta de orologiu se oprise brusc, ca izbit de un zid, la moartea soţiei şi, dacă totuşi repornise după un timp, rotiţele nu-şi mai găsiseră ritmul, dar ce, parcă avea el carne de stat să-i asculte? Când erau atâtea de făcut? Cum, de exemplu, şi acum! sună profesorul de două ori la uşă. Fata in casă deschise geamlâcul şi privi afară. Odată cu asta ţâşni in casa scărilor şi un damf aromat de supă de găină cu knudli. Bătrânul dascăl făcu ochii mari de mulţumire şi se indesă peste prag. Uşa se inchise cu zgomot greu. Elevul sprijini scara de podea şi se rezemă de balustradă. Prin geamul lăsat crăpat auzi vocea servitoarei:
- Şi băiatul de afară?
- Ce băiat? foşni haina agăţată in cuier.
- Cel cu scara.
Uşa se deschise cu o mişcare rapidă.
- Domnişorule Rudolf, dar ce mai faci tu aici?
- Păi... becul! ridică elevul din umeri.
- Aha... becul, desigur... se scărpină bătrânul in barbă.
- Spuneaţi că trebuie schimbat unul.
- Ei, da, sigur! Şi ce, nu l-am... se uimi profesorul şi aruncă un ochi in antreu. Becul aştepta acolo, pe gheridon, unde-l lăsase când dezbrăcase paltonul. Mda, se pare că nu... Eh, să lăsăm asta acum. Hai inăuntru cu scara, pune-o intr-un colţ şi vino să şedem la masă.
Elev şi dascăl se aşezară faţă in faţă şi in curând supa cu cercuri mari de grăsime licărea galbenă in farfurii, cu insuliţele albe şi pufoase ale găluştelor alcătuind două arhipelaguri incă necartografiate.
- Poftă bună! apucă profesorul lingura de coadă.
- Mahlzeit! ură băiatul aruncând o ploaie măruntă de frunze proaspete de mărar in peisajul farfuriei.
- Nu te-am intrebat dacă doreşti un schnaps inainte, probabil nu obişnuieşti. Incă.
- Mulţumesc, nu doresc! zâmbi tânărul abţinându-se.
Apoi se lăsă tăcerea, intreruptă doar de clinchetul lingurilor de argint scufundate in supă, ciocnite uşor de marginea porţelanului pentru a scurge orice surplus ce ar fi putut ajunge pe faţa de masă şi duse in cele din urmă la gură.
Rudolf Halle urmări uimit ritmul uniform al profesorului de matematică, coatele lipite perfect de corp, mâna ce descria cu lingura acelaşi triunghi de fiecare dată, intre buze, supă, marginea farfuriei şi iarăşi buzele care sorbeau totul fără zgomot şi aproape fără plăcere. Elevul rămase cu lingura la gură, captivat de cel ce performa in faţa lui cu chipul aplecat in farfurie ca intr-o rugăciune din care ochii nu se ridică niciodată, doar mâna bate nişte mătănii, prea exacte pentru a le bănui curentate de vreun fior divin. Bătrânul era atât de concentrat la ritualul domestic al prânzitului incât devenea autist la realitatea din jur. Rezső se hotări să ducă şi el la bun sfârşit primul act al mesei. Urmară al doilea şi al treilea, in aceeaşi atmosferă de banchet tăcut şi suficient al inţelepţilor. Faţa dascălului se mai destinse când işi scoase şervetul nepătat de la gât.
- Să ne fie de bine! rosti bătrânul inghiţindu-şi un râgâit.
- Mulţumesc pentru masă! işi retrase şi Rezső pătratul de pânză din gulerul cămăşii.
- A! Şi cu becul acela... Am să te rog să-i spui domnului Imre mâine dimineaţă să treacă pe la mine să ia şi scara. Te ocupi tu de asta, bine?
- Desigur, domnule profesor! Nu vă faceţi griji!
- Bine atunci!
Dascălul se ridică greoi de la masă, strânse mâna elevului in semn de rămas bun şi trase intr-o parte perdeaua geamului din salon. Privi afară, de la inălţimea camerei, turlele oraşului. Le numără incă o dată in gând. Nu-i ieşea una. Reluă numărătoarea, de data asta ajutându-se şi de un deget cu care le punctă pe sticla geamului. Da, una lipsea. Incă o dată. Două la Dom, două la biserica sârbească, una la mizericordieni. Şi intre ele parcă mai era una. Exact, cea de la franciscani. Unde era? Nu mai era. Demolaseră mânăstirea in urmă cu şapte ani. La un an după moartea Tereziei. Uitase. Uitase şi de asta şi de bec şi de mai ce? Se intoarse in loc. Elevul nu se mişcase de la masă. Il privea lung, in tăcere.
- Ei, hai, du-te şi tu acasă, or fi ingrijoraţi ai tăi.
Băiatul se sculă şi se indreptă spre cuier. Se imbrăcă repede şi ieşi.
- Să-ţi aduci aminte să spui domnului Imre de bec! ridică vocea dascălul cu mâna pâlnie la gură.
- Da, da! confirmă elevul de pe trepte.
Bătrânul se intoarse spre geam, il deschise şi se aruncă in aerul zilei.

Băiatul ieşi in stradă şi văzu o roată de oameni căscând ochii şi vociferând in faţa casei. Trecu pe lângă ea şi grăbi paşii spre tramvai. Elevilor nu le era permis să ia parte la adunări publice fără acceptul profesorilor.