REPORTAJ/ Ciocnirea culturilor (II). “1984” vs “Big Brother”
Autor:
Stan Constantin
27.01.2010
Inainte de a intinde mâna spre
cafeaua de dimineaţă, pipăim locul unde am lăsat telecomanda
aseară. Noi, românii, suntem ceva mai modeşti şi cei mai mulţi avem
un singur aparat, pus, de obicei, in sufragerie, pentru uzul
intregii familii. De aici, un nou simbol al puterii: priviţi, când
sunteţi in vizită la nişte amici, cine ţine telecomanda şi veţi şti
sigur cine conduce familia.
In consecinţă, apare şi o nouă
sursă de conflict - meciul bărbatului sau filmul nevestei, amândouă
contra MTV sau oricărui alt program care difuzează muzică pentru
cel mic? Dacă nu am ajuns incă să ne instalăm televizoare şi in
bucătărie, este din pricina faptului ca mulţi români sunt trăitori
la bloc, iar acolo abia de incape gospodina, care, pentru a avea
loc, trebuie să facă felurile de mâncare pe rând, cratiţele
excluzând mixerul, iar toate impreună excluzând tava in care se
pregăteşte friptura.
Dar, pas cu pas, in camera adolescenţilor şi
chiar şi a copiilor apare un televizor, marcând decisiv ruptura
dintre generaţii: alte programe nu inseamnă numai alte preferinţe
ci şi alte mentalităţi, alte valori, alte tipare comportamentale.
Televizorul ne marchează viaţa, dar ne-o şi conduce. Nu prin ceea
ce aflăm, ci prin ceea ce vedem. Avem un vag control asupra
mesajului pe care ni-l dorim exprimat şi nici un fel de control
asupra multiplelor mesaje subliminale transmise şi receptate. Mai
ales ele presează asupra noastră pentru că selecţia şi descifrarea
sunt strâns legate de universul cunoscut, de aspiraţii şi, nu in
ultimul rind, de fondul cultural. Puţini au capacitatea de a fi
atenţi la mai multe lucruri deodată. Atenţia distributivă se educă
şi a privi la televizor nu este un dat natural, in firea omului,
astfel incât unii rămân pironiţi pe decolteul prezentatoarei, alţii
cu ei pe fundalul emisiunii unde mai mereu se petrece ceva,
sesizând intr-un târziu ca nu au ascultat ce s-a spus până-atunci
sau le-au rămas in minte cuvinte ori numai sintagme. Astfel, ceea
ce se doreşte a fi o construcţie coerentă a realităţii este o
dezordine a ei atât in informaţii, cât şi in valori: când trei
jurnale de ştiri incep principalul program informativ cu nunta lui
"Iri şi Monica" in detrimentul războiului din Liban nu este doar o
glumă proastă, ci si o răsturnare a valorii de informaţie a
ştirilor şi, totodata, o invitaţie implicită spre derizoriu,
superfluu, mizerabilism. Jurnalismul care cultivă senzaţionalul
trebuie să respecte un principiu de fier: el este ca o lupă,
măreşte monstruos detaliul unui eveniment, dar nu deformează. In
nenumărate cazuri asistăm la o deformare monstruoasă a
evenimentului pentru a-l face senzaţional: Irinel nu este nici
prinţul de Monaco, nici Larry Flint, nici măcar cel mai bogat om al
României, după cum Monica nu este Miss Univers sau nu ştiu ce
fotomodel celebru. Mai mult, viaţa lor nu are nimic spectaculos, ba
chiar cei doi işi poartă izmenele in public, plătind de multe ori
apariţiile in media, aşa incât n-au descoperit jurnaliştii secretul
secolului pe gaura cheii de la baie. Evenimentul era la fel de
banal ca o conferinţă de presă in care nu s-a spus nimic
nou.
Insist asupra acestor detalii
pentru că, vom vedea, ele au un corespondent, aproape simetric, in
literatura, in cultura nou-veniţilor. Realitatea ficţională este şi
ea, ca şi cea mediatică, incoerentă şi aleatorie, inlocuind "cutia
cu maimuţe" cu ego-ul: centrare pe imagine (in acest caz, pe
propria imagine), mărirea monstruoasă a banalului spre a-l vinde ca
senzaţional, discurs "populist" pentru a nu crea complexe culturale
şi a atrage pe cei mulţi, apelare la accesorii care să oprească
atenţia pe produs - acestea insemnând fie atât de vechiul truc al
scandalului literar cu orice preţ, fie exhibarea in public -
curajul se limitează la site-uri sau bloguri, adică tot la imagine
ca şi televizorul, adică tot sub protecţia unui ecran.
Televizorul e popular şi
populist, excluzând conceptual-cheie al artei moderne,
originalitatea: orice a avut succes undeva il poate avea oriunde,
astfel incât televiziunile au devenit, intr-o bună măsură, un fel
de reţea "McDonalds". Nu numai conceptul şi decorul sunt luate in
franciză, ci şi oamenii, astfel incât nu numai Andreea Marin ori
Virgil Ianţu, dar chiar şi actorii din sitcom-uri şi publicul care
râde când i se arată pancarta "Hohote" sunt clone ale unui original
prefabricat prin Spania sau America. Cine vrea să stabilească
diferenţe intre cultura cărţii şi cultura televizorului are la
indemână comparaţia dintre George Orwell - "1984" - şi spectacolul
de televiziune "Big Brother". De la terifianta spionare a
intimităţii inclusiv mentale la exhibarea intimităţii, de la
pedeapsa de a indrăzni să gândeşti liber in propria-ţi casă la
recompensa de a te lăsa spionat drumul este lung, iar la capătul
lui spectacolul este derizoriu. Cei care nu citiseră "1984" - şi
erau foarte mulţi privitori care habar n-veau de unde vine acest
"format", ca şi cei care n-au trăit sau nu conştientizează ce
inseamnă teroarea de a nu fi liber nici macar in intimitatea
gândurilor tale au inţeles lumea pe dos: cei care nu se lasă
cercetaţi minut cu minut, cei care, aşa cum se spune, nu se imbracă
cu chiloţii la vedere sunt laşii, conformiştii, blamabilii pentru
că, iată, cei care te spionează te călesc, te fac om liber de
prejudecăţi şi la sfârşit iţi mai dau şi cincizeci de mii de euro
premiu, plus că te fac o vedetă cu drept de a da autografe, de a nu
sta la cozi, de a avea in preferinţele culinare fructele de mare şi
de a-ţi fi căpătat toate acestea pentru că ţi-ai tras-o in direct
cu un tip pe care-l cunoscuseşi la debutul emisiunii.
Ca şi la experimentaliştii
noştri de ocazie nu mă deranjează la televizor miza pusă pe
spectacol, ci obsesia de a spectaculariza orice şi mai ales de a
vulgariza ceea ce nu-i aparţine. Aşa cum un cineva rescrie
"Antigona" in limbajul băieţilor de cartier, tot astfel televizorul
nu se mulţumeşte cu a-şi crea propriul spectacol ci maculează idei
ce nu-i aparţin. Antigona in limbaj de mahala nu mai este Antigona,
iar dacă cineva vrea să vorbească despre ce este destin, lipsă de
măsură, confruntare tragică a omului de azi din spatele blocurilor
să facă bine şi să-şi scrie singurel opera. Inţelegerea limbajului
ca un tramvai pe şine, aşadar ca pe un vehicul care transportă de-a
valma pe oricine este primitivă şi vulgarizatoare. Limbajul este
gândirea! Există o gândire care a proiectat limbajul tragediei
numite Antigona, după cum există o gândire care se exprimă eficient
şi exact in limbajul crezut de unii drept natural, firesc. Intre
"Hai cară-te că te prinde babacu' c-ai fript-o pe gagică" şi "Mergi
in calea-ţi ce Zeus ţi-o alese" nu este doar o diferenţă de limbaj
cum se crede indeobşte ci una de viziune, de inţelegere a lumii.
Cele două versuri pe care le-am imaginat nu au nimic comun. In
fond, o determinantă a kitsch-ului este tocmai inlocuirea
materialului original şi originar cu inlocuitori, de obicei
ieftini, seriabili, industrializaţi. Limbajul comun este un astfel
de produs de serie, realizat cu inlocuitori: importuri din filme,
aproximaţii lexicale, şabloane, locuri comune, gramatică
aproximativă. Translarea lui fără o intenţionalitate bine strunită
şi dovedită creează kitsh-urile care ne invadează pe televizor:
manele, sit-com-uri, talk-show-uri. Televizorul nu propune o
alternativă culturală, ci un surogat cultural cu grave concesii in
numele audienţei. In măsura in care putem vorbi de funcţia
formatoare a artei - şi eu cred că putem vorbi fără a cădea in
inţelegerea ingustă a acestei funcţii, o inţelegere mecanicistă:
aceeaşi cauză dând mereu acelaşi efect -, atunci mă intreb ce
orizonturi pot stârni greşelile de limbă din textele manelelor,
improvizaţiile erotico-sexuale din şlagărele de pe post,
vulgarităţile din diversele "războaie" ale vedetelor puse la cale
de o televiziune care propagă prostul gust apelând altfel la teme
şi subiecte majore, dar pe care le aduce la stadiul de mahalagisme.
Este vorba de un orizont extrem de limitat care formează un public
imens, atâta vreme cât cerectările dovedesc că aproape 90 la sută
dintre români se culturalizează prin şi la televizor.
Dincolo de aceste tare
televizoristice -care işi arată nefastele consecinţe atunci când
sunt cercetate valorile românilor, vă mai amintiţi că primii scoşi
din aceste valori au fost scriitorii, vă mai amintiţi că in primii
100 români ai tuturor timpurilor apar 6-7 fotbalişti, din care vreo
doi nu au depăşit 5 clase? -, mai planează o consecinţă gravă ce se
stabilizează intr-o mentalitate românească - dispreţul publicului
larg faţă de cultură, faţă de şcoală, faţă de lucrarea
intelectuală. Nici Ceauşescu şi al său aparat propagandistic nu au
fost mai eficienţi in discreditarea intelectualilor aşa cum o face
televizorul in acest moment. Din păcate, acestei proaste
indeletniciri s-au asociat mulţi oameni tineri - in special
scriitori, pentru că, de exemplu, artiştii plastici se ţin departe
de o vulgarizare a artei lor sau de declaraţii populiste, prin
programe ce postulează apropierea artei de omul de pe stradă, ce
işi doresc o notorietate de vedetă teve, uită sau nu ştiu să
delimiteze arta de stradă, cuvântul de imaginea proastă de pe micul
ecran.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu
Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de
Duminica".
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.