IASII LUI CRETU/ Exodul moldovenilor
Autor:
Cretu Bogdan
03.02.2010
Pe Dumitru Crudu l-am cunoscut, o buna bucata de
vreme, in ipostaza, intru totul onorabila, de poet. Mai mult decât
atât, mare parte din insurgenta autorilor douamiisti i se
datoreaza, caci manifestul fracturismului, pe care il semneaza in
1999 impreuna cu Marius Ianus, reprezinta punctul de pornire al
acestei noi directii din poezia contemporana.
Dar, fire discreta, modesta,
scriitorul basarabean a preferat sa se exprime doar prin inermediul
cartilor sale, astfel incât o meritata vizibilitate a capatat abia
dupa ce numele sau a inceput sa circule printre cele ale
dramaturgilor tineri, nu foarte multi.
Si când am scris o monografie
despre Matei Visniec m-am intrebat ce anume ii face pe anumiti
scriitori impusi intr-un anumit gen (poezia, de regula) sa renunte
la manifestarile directe ale sensibilitatii lor si sa-si
concentreze eforturile catre teatru. Raspunsul, oricât de
conventional ar fi, este ca teatrul raspunde unei nevoi din ce in
ce mai acute de a privi si catre lumea in care traim, de a o asuma
artistic sub forma unor radiografii-spectacol. Marturiile lui
Visniec sunt numeroase in aceasta privinta; Dumitru Crudu nu se
lasa nici el mai prejos, notând, intr-un laconic preambul al piesei
sale Oameni ai nimanui (Editura Cartier, 2007): "Nu am
inventat aproape nimic, doar am dezvoltat unele fascicule de viata.
Eu nu am nascocit aceste lucruri, ele sunt niste produse ale
realitatii noastre. Toate personajele din piesa mea au drept
prototipuri oameni concreti, care s-au nascut in Republica
Moldova". Prin urmare, drama aceasta tinde sa se apropie cât mai
mult de reportaj, inscriindu-se in linia teatrului vérité,
cu intarsii poetice subtile. Dumitru Crudu este un dramaturg pentru
care conteaza in primul rând mesajul, nu etalarea unei palete de
procedee tehnice care sa-l inscrie printre virtuozii sterili ai
genului.
Conventiile cele
mai obisnuite ale discursului dramatic sunt puse in joc pentru a da
nastere unor cazuri tipice, care exemplifica elocvent conditia
exilatului. Cele trei personaje ale dramei, Alexandru, Silvia si
Maria aduc in prim-plan aceeasi problema majora a individului silit
de circumstantele din tara de bastina (Republica Moldova, in acest
caz, dar lucrurile sunt valabile pentru orice tara din estul
Europei care a cunoscut, dupa caderea blocului socialist, exodul
tinerilor catre Occidentul promitator) sa isi caute norocul in alta
parte. Acest trist fenomen social, cu care ne confruntam de ani
buni, este constientizat de personaje, care nu au insa libertatea
de a alege: in tara nu mai e de trait, in Italia nu reusesc sa isi
afle rostul decât cu pretul unor compromisuri greu de
rascumparat.
Acest statut este observat nu in
liniile sale genrale, ci particularizat, surprins in datele sale
concrete. Inainte de pelcare, Alexandru este cel care tine
publicului un fel de prelegere demonstrativa, punctând verdicte
corecte si aparent cinice: "Sunt atâtea localitati in care au ramas
doar batrânii. In curând, am putea ajunge o tara fara locuitori.
Toti stiu lucrul asta, dar toti se evapora de aici, inclusiv eu".
Abia dupa debarcarea in Italia, vazuta ca un soi de no man' s
land, aflam cu stupoare ca nu neaparat setea de câstig rapid
l-a gonit acolo, ci disperarea: sufera de o boala incurabila,
nevasta e betiva, iar copilul nu are din ce trai, asa ca s-a decis
sa-si sacrifice ultimele zile si ultimele puteri pentru a mai
prinde cât de cât cheag. Imediat ce capata o slujba, ca ingrijitor
al unui batrân nebun, el este numit in didascalii, de fiecare data
când rosteste câte o replica: "barbatul care schioapata un pic si
este palid la fata". Redundanta devine un artificiu care nu face
decât sa marcheze dramatismul situatiei sale, pus in pagina de el
insusi: victima a nazurilor unui batrân care se va dovedi un
farseur in cele din urma, Alexandru incearca sa sfârseasca demn:
"Eu aveam doua variante: sa fiu un bolovan in casa pentru familia
mea sau sa incerc sa plec si sa-mi spal singur farfuriile
murdare".
Celelalte personaje confirma
exact acelasi statut de victima a unei lumi anapoda: acasa nu au ce
mânca, nu au servicii, aici trebuie sa faca mari sacrificii penru
a-si mentine slujba injositoare: Silvia se prostitueaza, cu acordul
consortului Vitalie, Maria spala picioarele unei batrâne, in timp
ce sotul ii moare acasa, iar copilul e luat in grija de o matusa
s.a.m.d. Dumitru Crudu nu ocoleste melodramticul, pentru ca ar
insemna sa falsifice lucrurile. Or, conform manifestului
fracturist, aplicat fidel si in teatrul sau, fictiunea nu face
decât sa sublinieze, la modul autenticist, trumele
realului.
Riscul unei astfel de formule ar
fi acela al conventionalitatii rigide, al previzibilitatii facile.
Numai ca autorul ocoleste tezismul tocmai prin stratificarea atenta
a acestor drame total verosimile: celor ale exilatilor, ale
dezradacinatilor, le raspund dramele celor ingrijiti: Marco,
batrânul nebun supravegheat de Alexandru, joaca de ani buni acest
joc doar pentru a mai zgândari compasiunea fiului, pentru a nu
sfârsi intr-un azil, signora Elisa, batrâna din grija Mariei, nu
face decât sa-si ostoiasca marea durere cauzata de indiferenta
fiicei ei etc. etc. Ia astfel nastere un permanent dialog al
victimelor, care nu reusesc sa se impotriveasca unui sistem absurd,
care nu mai pretuieste omul, ci se scutura de el când devine inutil
sau il trateaza butal atunci când acesta nu are nici o
protectie.
Devine astfel limpede ca titlul
piesei pune degetul pe rana: cei care pleaca sunt dezradacinati,
numai ca nu e nevoie sa te rupi de tara de bastina pentru a deveni
un om al nimanui. Lumea e plina de victime, iar acest lucru
aproape ca nici nu mai impresioneaza pe nimeni. Poate doar pe
ziaristii vânatori de senzational si pe dramaturgi, cum constata
Alexandru, care isi constientizeaza statutul de "caz special",
numai bun sa inflameze inspiratia unora mai sensibili la bolile
veacului, printre care indiferenta este cea mai grava: "Despre mine
au vorbit deja toate ziarele din Moldova. A scris Timpul,
dar si alte ziare. Gheorghe Bitca a scris despre mine cum am plecat
ca sa-mi port singur de grija atunci când am aflat ca orele imi
sunt numarate. Dumitru Crudu a scris o piesa despre mine. Cât de
iuti mai sunt dramaturgii si zaristii astia!"
E asta o consolare? Desigur ca
nu, dar e un semnal de alarma. Dumitru Crudu incearca sa
sensibilizeze o lume din ce in ce mai impasibila la raul din jur.
Tocmai din aceasta cauza piesa sa este una extrem de directa,
simpla, dar nu simplista, in ceea ce priveste procedeele. Autorul
basarabean a câstigat un pariu nu atât estetic, cât unul etic,
moral.
BOGDAN CRETU (nascut la 21
ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de
Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea
"Al.I. Cuza" din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna
cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii
critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul
pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru
debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Visniec - un
optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iasi",
nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romania
literara"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana
contemporana (Premiul pentru critica al revistei "Ateneu"),
Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar,
eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste
culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc.
Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor
din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si
Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in "Ziarul de
Iasi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iasi,
din 2006.