FILOSOFIE/ Fichte si Doctrina Stiintei Absolute

Pentru filosoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814), lumea este eul. Dincolo de limitele eului nu exista nimic. Fiecare subiect isi creeaza propriile sale legi ale cunoasterii. Totul se afla in constiinta, eul fiind punctul de plecare a oricarei reflexiuni filosofice.

Chiar si ceea ce pare deosebit de noi nu este de fapt decat o reprezentare a noastra. Doar imposibilitatea de a confunda ceea ce este in afara noastra cu eul ne-a facut sa detasam lumea de propria noastra constiinta. Din punct de vedere metafizic, tot ceea ce dorim sau trebuie sa credem este real. Imensa hipertrofie a eului, care il face pe om sa se simta univers si divinitate - idee, mai bine zis afect comun mai multor romantici -, este direct sau indirect debitoare filosofiei lui Fichte. Acesta spusese: "Lumea prezenta este pentru om numai expresia legii datoriei. Daca inlocuieste aceasta lege cu o alta, apare alta lume; caci in alt chip nu exista lume pentru nici o fiinta rationala".

Doctrina stiintei se face astfel vestitoarea unei filosofii prime, este o stiinta noua, fundamentala, care are sarcina de a inlocui vechea metafizica. Aceasta stiinta trebuie sa indeplineasca o conditie de universalitate pentru care ar trebui mai intai sa fie dedusa dintr-un unic principiu.

Pentru ca temeiul oricarei stiinte este dincolo de stiinta insasi, temeiul experientei este de aflat, desigur, dincolo de experienta, iar doctrina stiintei are ca program tocmai fundamentele experientei primare. Pentru Fichte, aceasta experienta primara apare la inceput ca fiind constiinta, iar explicarea constiintei se va putea face in doua moduri, care corespund celor doua posibilitati majore de a gandi pe care fiinta umana le are. Explicarea constiintei se poate face prin dogmatism, afirmand ca lucrul este cel care afecteaza constiinta, si prin idealism, afirmand ca prin gandire se poate da o explicitare pertinenta si in spiritul adevarului constiintei, avand in vedere ca experienta este rezultat al actului inteligentei.

Chestionandu-se asupra provenientei realitatii, asupra sumei reprezentarilor individuale, Fichte ajunge la concluzia ca lucrul-in-sine este un nonsens, pentru ca tot ce avem este venit din constiinta, temeiul gandirii nu se cauta in afara ei. Toata constiinta este numai produsul actelor de natura spirituala, inteligibila. Deducand astfel experienta din principiile activitatii cognitive, Fichte gaseste a priori temeiurile transcendente ale lucrului-in-sine, a priori sau a posteriori sunt acum concepte ca avand intre ele semnul echivalentei, ele fiind deosebite doar prin felul cum ajungem la ele. Cum poate filosoful sa ajunga dincolo de experienta, la inceputul gandirii? Exista oare un asemenea act de instalare si de traire a acestui izvor al oricarei cunostinte? Fichte spune ca da, ca exista in atitudinea reflexiva a ganditorului in conditii de puritate originara, este asemenea unei initieri, este insa un act, nu un lucru. Este actul eului, iar eul este actul originar al constiintei.

Principiul doctrinei stiintei este eul creator, liber, absolut, nedeterminant; este vorba despre eul instituit ca eu, privindu-se spontan pe sine. Acest lucru poseda un caracter antagonic. Un act liber de autoinstituire este in acelasi timp un act necesar dictat de necesitatea interna a eului. Aceasta necesitate interna a eului este autolimitarea lui, limitarea are originea in eu si nu in afara lui, pentru ca in momentul in care se autoidentifica, eul a si operat o demarcatie. Apar acum in teoria stiintei doua notiuni care se opun: eul si noneul, unde noneul este lumea, obiectul. Metoda antitetica, proprie lui Fichte, intra acum in rolul ei:

a) teza: autoinstituirea eului ca eu;

b) antiteza: instituirea eului in eu;

c) sinteza: eul si noneul sunt divizibile; inauntrul eului, eul opune eului un noneu, iar noneul este un pretext al eului pentru a se putea autorealiza.

Astfel, armonia dintre Natura si Spirit este posibila, eul absolut este imbogatit prin realizarea tuturor virtualitatilor sale.

Aici se incheie prima editie a doctrinei stiintei, expusa de Fichte, urmand in 1796 si 1798 lucrarile "Naturrecht", respectiv "Sittenlehre", "Dreptul natural" si "Etica", lucrari care sunt aplicatii ale ideilor din "Wissenschaftslehre".

Mai tarziu, acuzatia de ateism adusa filosofului in temeiul ideilor expuse in prefata lucrarii "Despre temeiul credintei noastre intr-o providenta divina" va atrage dupa sine demiterea lui Fichte de la Universitatea din Jena. Acesta pleaca in 1799 la Berlin, ducand cu el probleme nerezolvate din "Wissenscaftslehre".

Cea mai mare problema a lui Fichte o constituie lipsa unei consonante intre ideea de eu absolut si Dumnezeu. In 1800, la Berlin, se redesteapta in el un mai vechi si nu indeajuns exploatat fior mistic ce va face sa se declanseze perioada a II-a a operei lui. Aceasta va consta in mare parte in revizuirea neincetata a "Doctrinei Stiintei". Fichte va incerca de acum sa dezvaluie valentele teologice ale "eului absolut".

Mario Barangea. Nascut in Bucuresti. Licenta in filosofie - 2007 si Master in filosofie - 2008, la Universitatea din Bucuresti. Actualmente este doctorand in filosofie in cadrul aceleiasi universitati. Absolvent al cursurilor de diplomatie europeana ale Scolii Diplomatice din Madrid.