INTERVIU/ Ioan Opris: „Monumentele nu sunt nici de stanga, nici de dreapta”

Ioan Opris este considerat de multi dintre colegii sai liderul cercetarii muzeologice din România, data fiind prodigioasa sa activitate de aproape patru decenii in domeniul protejarii patrimoniului cultural national si al studiului evolutiei institutiilor muzeale si al politicilor de profil la nivel international. A fost implicat activ in administratia culturala centrala a României (director al muzeelor, director general pentru patrimoniu cultural national si secretar de stat in Ministerul Culturii dupa 1990), in dezvoltarea legislatiei din domeniu si in organizarea de noi institutii muzeale (fondator al Muzeului National Cotroceni). Se adauga la acestea activitatea sa ca profesor universitar si conducator de stagii doctorale (la Universitatea "Valahia" din Târgoviste), ca si aceea de autor a peste 25 de volume si 270 de articole de specialitate.

- V-ati intors de curând din Statele Unite, unde ati participat la prezentarea si sustinerea unei expozitii despre Neoliticul din România, mai precis "Lumea disparuta a Vechii Europe" ("The Lost World of Old Europe"), cu un impact urias. Prin urmare temele antice nu sunt chiar dezavuate in zilele noastre. Despre ce este vorba?

- Intr-adevar, in luna noiembrie am beneficiat de un stagiu de documentare si consultare in SUA, participând si la sustinerea expozitiei sus-pomenite, alaturi de un prestigios grup de specialisti. Organizata de Institutul pentru Studierea Lumii Antice (ISAW - Institute for the Study of the Ancient World) al Universitatii din New York, in colaborare cu Muzeul National de Istorie a României, aceasta prima expozitie de arheologie prezentata de România in Statele Unite s-a implinit prin conlucrarea a 18 muzee din tara, a Muzeului National de Istorie al Moldovei (Chisinau) si al Muzeului Regional de Istorie Varna (Bulgaria). Impactul expozitiei este cu adevarat covârsitor, reflectând o schimbare de optica, daca nu chiar de strategie culturala, a mediilor universitare si culturale americane. Aici, de mai multe decenii, orizontul civilizatiilor vechi europene e receptat ca unul generator de energii istorice si de modele de viata cu valoare de recomandare. Istorici si antropologi, etnologi si artisti, comunitatea muzeografica americana si-au manifestat frecvent interesul pentru cercetarile arheologice efectuate in ultimul secol in arealul dunarean, pontic si carpatic. Preistoria si Antichitatea, expresive in inalte forme de cultura materiala si spirituala, descoperite aici, au stimulat acest interes, asa ca prezentarea lor acum reveleaza o lume veche si ale ei mesaje prin adevarate capodopere. Or, astfel, România recupereaza ceea ce izolationismul pagubitor de dinainte de 1989 i-a cauzat, reconectându-se la circuitul international de valori. Suntem acum mai bine receptati si pozitionati mai corect pe harta culturala a lumii, nu doar ca loc al unor geneze, ci, mai ales ca unul care a generat solutii si mijloace de viata durabile.

- Pe vremea când erati director general, apoi secretar de stat la Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului, v-ati ocupat cu prioritate de monumentele istorice. Sunteti probabil una dintre cel mai indicate persoane sa ne spuneti ce se intâmpla cu monumentele istorice. Câte au disparut in ultimii 20 de ani? Câte sunt pe cale de disparitie?

- Am indeplinit si asemenea functii administrative, asumate ca specialist si nu acordate in compensatie pentru oarecari servicii politice. De altfel trebuie sa subliniez crezul meu, ca tehnicienii domeniilor care au ca raspundere ocrotirea avutiei culturale n-ar trebui sa fie angajati sau implicati politic. Monumentele, siturile, muzeele si colectiile nu sunt colorate in rosu, portocaliu, galben sau in alta culoare. Ele nu sunt nici de stânga si nici de dreapta, apartinând natiunii, comunitatilor. Politizarea in exces si interesele meschine, bine mascate prin declaratii, au condus la criza de astazi: una de natura juridica, deoarece avem legi specializate de protectie, care insa nu se aplica, fiind brutal incalcate de cei care ar trebui, primii, sa le respecte; alta privind fragilitatea sistemului de protectie, lipsit de institutii centrale consistente, durabile si de structuri teritoriale puternice, sustinute de specialisti; a treia - de desconsiderare a specialistilor prin instalarea unor lideri politici lipsiti de competenta si de respect al dialogului. Nu in ultimul rând, datoram pierderile lipsei de educatie a multora dintre semenii nostri.

Din toate aceste cauze, numarul monumentelor istorice disparute in ultimele doua decenii este foarte mare (187 dupa unele evaluari incomplete); la fel si cel al siturilor arheologice, istorice si naturale afectate brutal de lucrari neautorizate sau fals autorizate. Dar cel mai pagubitor apare schilodirea personalitatii asezarilor, indeosebi a oraselor, prin acceptarea unor proiecte care le-au anulat sau diminuat specificul. Pe lista pierderilor figureaza nu doar monumente inregistrate oficial, ci mai ales constructii care trebuiau ocrotite, având virtualitati specifice pentru arhitectura tehnica, de vilegiatura, cea vernaculara. Asa ca România se gaseste pe loc fruntas la pierderi semnificative in acest sens, iar monumentele sale incluse in Lista Patrimoniului Mondial ofera cel mai elocvent exemplu negativ (cetatile dacice, in primul rând) in evaluarea gradului redus de protectie.

- Finantarea conservarii, restaurarii si protectiei monumentelor istorice constituie o problema cheie. Legislatia existenta nu a rezolvat inca toate aspectele privind finantarea, instalând obligatii ferme pentru detinatorii de monumente; de asemenea, nici sustinerea prin acorduri si parteneriate stat-privat, stat-culte religioase nu este desavârsita, existând numeroase confuzii si imprecizii. Nici nivelul de finantare, cantitativ vorbind, nu este cel potrivit nevoilor fondului istoric construit asa cum se practica in Uniunea Europeana; multe autoritati administrative, centrale sau judetene nu acorda fondurile minime necesare iar constructia Planului National de Restaurare sufera de numeroase lipsuri, banii fiind putini.

Ar fi nedrept insa sa nu relevam prejudecata finantistilor in acordarea fondurilor pe termene anuale si nu pentru proiecte multianuale, ca si o paguboasa birocratie in mecanismul financiar-contabil. Totusi, chiar in aceste conditii - ce evolueaza spre bine, dar in ritm extrem de lent -, rezultate bune pot fi remarcate in numeroase locuri.

Cât priveste finantarea externa, prea putine proiecte au beneficiat de aceasta, cazurile Sibiu, Sighisoara, Probota, Biertan, Viscri, Târgu Jiu, Bontida, Remetea, Iasi (Palatul Culturii) fiind citate frecvent, dar numarul lor ramânând redus fata de nevoi. Adevarat ca proiecte mai mici - Sighet (Muzeul Maramuresean, sectia in aer liber), Toplet (complexul morilor de apa), Lisa (instalatii populare), Craiova (laborator restaurare), Sibiu (laborator restaurare), Suceava (laborator restaurare) - indica o directie tot mai insistent urmata.

- Numarul specialistilor din România este ingrijorator de redus fata de nevoi. O parte lucreaza in strainatate, multi sunt in vârsta, iar tinerii nu se inghesuie sa slujeasca domenii slab finantate, cu salarii reduse si neatractive. Daca invatamântul superior contribuie la pregatirea specialistilor - la Sibiu, Târgoviste, Iasi, Alba Iulia, Suceava, Timisoara si Oradea, universitatile fiind importante locuri de formare -, in schimb absorbtia in muzee, institute de patrimoniu si laboratoare de cercetare este nesatisfacatoare. Blocarea posturilor, reducerile, pensionarea unor experti redutabili apti de munca, salariile mici au efecte negative serioase. Indeosebi ultimele masuri de comasare a abia infiintatelor institute specializate, dar si absenta altora ce sunt profitabile vizibil in alte state europene (Institutul pentru Patrimoniul Cultural National, Institutul de Muzeologie, Institutul de Etnoarheologie Preventiva, Centrul National de Expozitii, Centrul National de Marketing Muzeal s.a.) plaseaza România pe un loc ce nu corespunde nici valorii si nici cerintelor de reprezentare a potentialului patrimoniului sau cultural. Absenta unei entitati speciale - un Minister al Protejarii Patrimoniului Cultural sau o Agentie Nationala cu acest profil care sa initieze si sa sustina strategii si politici preventive de patrimoniu, dezvoltând structurile specializate din teritoriu - apare ca o grava lipsa de previziune si de orientare a gândirii politico-economice. Recenta desprindere administrativa a Patrimoniului religios (cca. 60% din cel national) prin trecerea cultelor in subordinea guvernului, a creat noi separari si disparitati.

Toate acestea fac ca masurile initiate din anii 2000-2001 - si in parte incurajate ulterior - sa fie intârziate mult. Numarul expertilor activi, atât de necesari pentru fiecare domeniu este sensibil inferior cerintelor, asa ca mâna de lucru calificata din muzee si de la monumente nu poate asigura lucrarile. Specialistii sectoarelor respective pot fi pregatiti, ei se bucura de o buna recunoastere externa, dar nu-si gasesc de lucru acasa! Succesele dobândite de laboratoarele de la Craiova, Sibiu, Suceava, de la Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti", de la Muzeul National de Arta, confirma clar ce posibilitati exista in acest domeniu iar firmele specializate de restaurare indica capacitatea profesionistilor nostri.

- Ati publicat mai multe carti interesante de istorie, dar cele care au adus dupa parerea mea, o noutate, au fost cele referitoare la muzeele din România si gestionarea lor. Ati publicat in 2009 chiar o carte intitulata Managementul muzeal. In calitate de specialist, ce lipseste si trebuie obligatoriu realizat de urgenta in acest domeniu?

- Despre muzee si ce ar putea oferi acestea, ce importanta are patrimoniul lor si cum ar trebui el folosit putem discuta indelung, plasând contributia institutiilor si a corpului lor profesional la un nivel satisfacator. Nu insa la nivelul potentialului muzeelor noastre! si nici a consecintelor noii muzeografii! In lumea contemporana identitatile culturale nu se pot concepe in afara tezaurului muzeal, muzeele exprimând spiritul vremii in care traim, aspiratiile si orizonturilor noastre. Or, in România ultimilor ani - dupa un parcurs convulsiv dar marcat si de unele reusite si chiar performante muzeale - am pierdut cu o vinovata lipsa de decizie Muzeul Bran (respectiv castelul), caruia-i poate urma Pelesul! Daca câteva mari muzee nationale pot sa concureze cu cele din Europa, altele - cele mai multe - sunt depasite, desuete de-a dreptul prin imaginea lasata vizitatorilor. tara cu traditii, noi nu avem un muzeu tehnic national corespunzator valorilor adunate de inaintasi. Muzeul National al Petrolului de la Ploiesti arata nu tocmai asa cum s-ar putea pretinde de la prosperele societati care beneficiaza de pe urma acestei bogatii. Daca acestea exista macar ca titulatura si patrimoniu in sine, alte profiluri lipsesc in ciuda evidentei lor necesitati: un muzeu al arhitecturii si constructiilor, al comertului, al diplomatiei, al apei, al padurilor, al transporturilor, al arhivelor, al sanatatii publice etc. Exista, desigur, un Muzeu al Cailor Ferate, dar cum arata acesta… Nu avem inca muzee industriale la Hunedoara, Resita, Baia Mare, Constanta, Craiova, nici muzee ale copiilor si copilariei, altul Pedagogic, ori un muzeu al Academiei Române, altul al Diasporei sau al Bisericii Ortodoxe Române. Daca s-a reusit muzeificarea unor saline (Praid, Turda, Slanic-Prahova), ca si edificarea de noi muzee la Bacau, Tulcea, Bârlad si Galati, o datoram doar unor intelegeri locale excelente.

Parcurile arheologice si muzeele de sit existente (Histria, Adamclisi, Rosia Montana - galeria romana) sunt prea putine pentru a exprima la adevarata valoare avutia istorica.

De muzee ecologice ducem o lipsa acuta, iar in marile statiuni balneoclimaterice muzeele si colectiile par a nu interesa autoritatile. Lipseste un Muzeu Olimpic, iar prezentarea colectiilor sistematice de istoria sportului in centrele sportive traditionale nu a fost incurajata. O prezenta rara este cea a muzeelor universitare, a celor de arta contemporana, cel de la Sângeorz Bai aratând potentialul artistic, la fel ca Muzeul de Sculptura "Florian" (in aer liber) de la Baia Mare. Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane de la Deva este sub nivelul asteptarilor, iar cel al capitalei Daciei romane (Sarmizegetusa) trebuie radical refacut. La fel si bogatul Muzeu National de Istorie a Transilvaniei (Cluj-Napoca), ramas in urma ca viziune si prezentare, ce sa mai vorbesc despre Muzeul National Secuiesc (Sfântu Gheorghe) si Muzeul Ciucului (Miercurea Ciuc) care evolueaza cu totul separat fata de alte muzee din România. Apoi, daca avem un excelent muzeu al Bancii Nationale a României, nu avem inca unul al prestigioasei Case Centrale de Consemnatiuni (CEC). Niciunul dedicat Inventicii românesti, iar altul filmului si cinematografiei nationale ramâne doar ca deziderat. Daca la Teatrul National din Bucuresti un Muzeu al Teatrului - infiintat cu peste 7 decenii in urma - se prezinta intr-o forma moderna, la celelalte mari teatre si opere ori la filarmonica nu se anunta asemenea proiecte, desi ar avea cu ce sa le dea viata. Nici Muzeul National al Muzicii nu functioneaza cum s-ar cuveni, fiind umbrit in mod contraproductiv chiar de Uniunea de specialitate.

Iata o simpla enumerare care arata câte lipsesc! Nu mai vorbim de categoria eco-muzeelor - atât de necesare intr-o perioada de adânci modificari in peisajul traditional si in economie; nu mai putin in ocupatii. Cea mai concludenta restanta este cazul Muzeului National de Istorie a României, prezent doar simbolic prin Tezaur si Columna, confirmând lipsa de viziune politica si un dezinteres condamnabil. N-am inclus aici reorganizarea si modernizarea profunda a muzeelor de istorie, care aduce, prin ritmul ei lent, multiple prejudicii prezentarii corecte a istoriei nationale si lipseste România de o corecta si expresiva evaluare. Sigur ca in unele centre - Satu Mare, Braila, Ploiesti, Piatra Neamt - s-au facut serioase lucrari de modernizare, dar acestea sunt inca mult reduse fata de necesitati. In acest proces de reorganizare, elitele noastre se fac vinovate prin lipsa lor de viziune, de program si de sustinere directa a efortului de recuperare calificata a istoriei.

- Muzeele din România nu sunt, desigur, acum competitive, daca le comparam cu cele din Uniunea Europeana sau din SUA. Dar aceasta nu inseamna ca nu se fac eforturi in aceasta directie sau ca nu putem nazui la un atare obiectiv. Reputatia unora dintre acestea - chiar internationala - o datoram patrimoniului lor si demersului calificat al specialistilor iar participarea noastra la mari expozitii externe arata pe deplin prestigiul valorilor si competenta operatorilor. Doar ca competitivitatea muzeala se dobândeste in temeiul unor eforturi indelungi de reformare sistematica, profesionista, prin sustinere financiara si prin respectul grupurilor politice si economice fata de legi, patrimoniu si specialisti. E nevoie de competenta si continuitate si nu de masuri brutale operate in numele unor false economii. Caci nici o pierdere de bun cultural nu poate fi compensata iar efectul ei negativ se rasfrânge pe termen lung. România reala e cunoscuta si respectata si prin brandurile culturale din muzee, aici regasindu-se in sinteza istoria si arta, istoria naturala, specificul etnic, performantele, expresiile civilizatoare, reusitele si greselile - prezentate sub forme credibile si obiective.

Lipsa de performanta la cele mai multe dintre muzeele noastre o explicam insa si prin lentoarea reformarii interne a institutiilor muzeale, unde managementul si marketingul sunt inca deficitare. Aceasta reformare trebuie, desigur, operata cu mare atentie, si tinând cont de multiplele dependente si conexiuni care obliga acum muzeele la o autonomie formala, la obedienta politica si le fac astfel conservatoare fata de orice schimbare. Incurajarea reformarii, sustinerea ei - debutul s-a facut odata cu anul 2000 - revine Guvernului si Parlamentului României ca autoritati superioare raspunzatoare de reformarea intregii societati. Dar si initiativelor administratiei locale sau a mediilor de afaceri. Exemplul Muzeului tarii Crisurilor sau Muzeului Judetean Satu Mare, a proiectului Muzeul de antropologie urbana din Brasov, a Muzeului National de Istorie Naturala "Grigore Antipa", a Complexului muzeal de stiintele naturii de la Constanta - cu largi lucrari de reorganizare; chiar a cochetului muzeu de la Negresti-Oas sunt edificatoare pentru asumarea lor de catre autoritatile locale.

- Un astfel de muzeu presupune servicii diverse oferite publicului, respect fata de cerintele acestuia si se remarca imediat prin cozi la intrare!

Muzeul ideal exista doar in parametrii legati de reprezentativitatea sa pentru o comunitate oarecare si bineinteles daca-l privim in anume contexte. Muzeul care atrage, care se plaseaza in serviciul semenilor, slujindu-le cu evidenta interesele, care raspunde aspiratiilor acestora, si-n care ei se regasesc, este desigur unul ideal. Aspiram spre acest gen de muzeu, dar suntem constienti de dificultatea realizarii sale. Pâna a face muzee ideale, contextul de acum obliga la refacerea celor prezente, la imbunatatirea imaginii lor si la dezvoltarea retelei muzeale. Asa ca trebuie sa insistam pentru a crea optiuni muzeale moderne, spre a-i obisnui pe semenii nostri sa caute muzeul. Au ramas in afara muzeologizarii numeroase si cruciale subiecte si comportamente: cele privind resursele naturale, cele legate de mediul inconjurator, cele ce tin de conduite civilizate fata de valorile umane si naturale, cele ce privesc contributia românilor la istoria si civilizatia lumii, cele de arta contemporana (cel National având acest profil, venit foarte târziu, nefiind pe deplin afirmat).

Muzeul ideal ar trebui sa ofere modele pentru reformarea societatii si pregatirea ei in procesele complexe de schimbare, atenuând socurile si prefigurând viitorul. Dar, se intelege ca pentru a inmulti aceste muzee - performante - e nevoie de cooperare reala, de respect, dialog, interes si viziune culturala. Sa fie oare muzeul ideal un proiect futurist? E de-ajuns sa vizitam Muzeul Taranului Român, cel din Dumbrava Sibiului ori cele ale Satului de la Bucuresti si Sighet, Muzeul de arta "Corneliu Baba" de la Timisoara si Muzeul Brukenthal, cele de la Rupea, Gura Humorului, Putna si Topalu sau cochetul muzeu de la Sângeorz-Bai. Pentru a constata reusita modelului.

- Sunteti realizatorul expozitiei permanente de la Muzeul National Cotroceni. Sunteti multumit de cum functioneaza acesta azi?

- La Muzeul National Cotroceni am lucrat - cu o echipa minunata - reusind sa facem un muzeu model. A fost cea mai importanta provocare din viata mea profesionala. A rezultat un muzeu modern, autonom si independent, ce a jucat un rol insemnat in normalizarea vietii publice. Muzeul a pastrat, desigur, o parte dintre obiectivele si tintele culturale clar formulate la inceput, pe altele le-a pierdut, iar cele mai nou dobândite sunt discutabile. Apreciez insa pozitiv programele si serviciile muzeului, ofertele sale fiind de calitate. Dar muzeul nu si-a afirmat autonomia functionala, insemnate proiecte de dezvoltare au ramas simple deziderate, iar pozitia sa de lider muzeal este acum pierduta. Pierdute sunt si o parte din spatiile sale - cele pentru expozitii temporare, pentru depozite, ca si cele pentru restaurare. Reformarea muzeala de care vorbeam priveste si acest muzeu, care se bucura de prestigiu, putând aspira la performante in strategiile de conservare, cercetare si promovare culturala. Evident ca, in acest sens, reintrarea muzeului in comunitatea profesionala, autonomia lui i-ar putea asigura performanta si independenta.

- Dupa o vreme de criza dura, cum este cea prin care trecem, vom mai avea diversitatea muzeelor de acum? Cum vor rezista ele?

- Diversitatea muzeelor este conditionata de cea a patrimoniului cultural si natural. Or, România beneficiaza de o mare diversitate, acoperind epoci, fenomene, manifestari si evenimente specifice doar unui spatiu de permanente contacte. Diversitatea muzeala se dobândeste insa prin reevaluarea patrimoniului si prezentarea lui in forme subtile, convingatoare. Potentialitatea de crestere a profilurilor muzeale, de sporire prin noi muzee, este oferita la noi si de o cercetare muzeala aplicata cu sacrificii, dar sistematica, operata de specialisti care au dezvoltat substantial colectiile muzeale. Daca adaugam energiile private, nu cred ca aceasta criza - evident mai bine gestionata la cultura si din perspectiva integrarii muzeelor in reteaua turistica - va aduce prejudicii mari. Dimpotriva, asa cum o arata proiectele din mai multe judete (vezi restaurarile unor monumente istorice - muzeificate ca la Iasi splendidul muzeu al Unirii si Muzeul Literaturii Române, cazarma "Svarda" de la Nasaud, Palatul voievodal de la Turda, Casa "C. Stere" de la Ploiesti, casa medievala de la Brasov s.a.) - muzeificarea se va dezvolta in deceniul urmator. Initiativa edificarii unor noi muzee nu lipseste iar unele administratii judetene arata o intelegere speciala dezvoltarii culturale. Cred ca la orizontul anilor 2015-2020, numarul muzeelor si colectiilor publice din România se va ridica la peste 1.000. Desigur ca in acest proces vom inregistra unele relocari de patrimoniu, chiar si pierderi de colectii, pe seama unor asezari, caci politica de ocrotire in interes public national si regional va impune asemenea masuri. Muzeele si colectiile existente acum - cele 764 - nu sunt amenintate decât de masurile nejustificate privind eventuale noi reduceri de personal, de lipsa finantarii corespunzatoare pe seama cercetarii-dezvoltarii si a protectiei, de salarii neatractive. Or, asa ceva nu se poate justifica la o tara a Uniunii Europene ce trebuie sa recupereze sub raport patrimonial si nu sa adauge pierderilor. Daca muzeografia româneasca n-a pierdut in substanta in timpul dictaturii, mi-este greu sa cred ca va pierde in era libertatii. Nici societatea si nici comunitatea celor ce servesc patrimoniul nu ar putea admite asa ceva. Desigur ca, in acest sens, problema Patrimoniului cultural national va trebui sa se regaseasca intre cele care privesc cu adevarat standardul de viata al cetateanului, siguranta si securitatea culturala a statului român. Un procent de minim 1% din PIB acordat acestui domeniu va schimba radical situatia de astazi.

- Nu cred ca eu sunt cel care ar trebui sa faca o asemenea evaluare. Oricum nu ma plâng, desi constat in ultimii ani o anume tendinta de excludere a celor mai experimentati specialisti. O explica o aparenta cezura intre generatii ca si blamul dirijat impotriva celor care aduc experiente bogate - uneori stânjenitoare pentru cei prea grabiti - si o capacitate de expertizare aparte. In toamna trecuta directorul general de la binecunoscutul Metropolitan Museum din New York s-a retras fiind pensionat la 75 de ani si dupa peste 30 de ani de directorat. Asa cum se obisnuieste in lumea civilizata - dar si cum se cuvine - momentul a prilejuit un sir de evenimente dedicate lui Philippe de Montebello. Acesta a fost numit imediat profesor de istoria artei si muzeologie la New York University, iar mai multe fundatii si companii cu profil cultural l-au desemnat consultantul lor. Filozofia occidentala, conceptia capitalista te obliga sa folosesti capacitatea unui specialist - daca acesta accepta si este valid - cât mai indelung posibil. De altfel orice persoana exclusa din institutiile de patrimoniu - si nu numai - produce un gol indelung resimtit, ceea ce face preferabila practica de a mentine specialistii si dupa pensionare, in posturi de colaboratori, consultanti in comisii, grupuri de lucru, comitete redactionale etc. Mai ales in stadiul actual cu o lipsa acuta de specialisti, noi trebuie sa-i folosim la maximum pe cei capabili sa slujeasca Patrimoniul, nu sa-i alungam. Un bun muzeograf, un conservator sau un restaurator, un cercetator ajung la performanta abia dupa zeci de ani de consistente investitii facute in pregatirea si specializarea lor!

Or, societatea româneasca, ministerul de resort, dar si unele autoritati locale nu au aratat nici respect si nici intelegere in acest sens. Mai mult, politizând orice activitate si nerespectând competenta, promovând discontinuitatea si refuzând comunicarea, in ultimii ani s-au luat masuri contraproductive: reducerea directiilor specializate din minister si diminuarea inadmisibila a numarului specialistilor ce-l servesc direct sau in serviciile deconcentrate; anularea Conferintelor Nationale de Patrimoniu si desfiintarea premiilor nationale in domeniu; crearea unei comisii chemate sa ofere o radiografie a starii patrimoniului cultural necesara presedintelui tarii, fara prezenta unor binecunoscuti specialisti; desfiintarea ori comasarea unor institutii nationale de patrimoniu etc. Asemenea masuri nu aduc nimic bun!

In ceea ce ma priveste am insa toate argumentele sa ma consider util, daca nu si pe acelea de a-mi sti folosita experienta: 25 de tineri si-au trecut deja tezele de doctorat sub conducerea mea iar alti vreo 20 sunt in stagiul de pregatire doctorala. Lucrarile acestor buni specialisti aduc un suport stiintific de esenta muzeografiei, conservarii si restaurarii, contribuind astfel la o noua viziune in domeniul patrimoniului. Profesoratul ma tine de altfel legat de generatia tânara, nazuind sa fiu la curent cu aspiratiile si problemele acesteia. Imi aduc apoi reale satisfactii tinerii ce lucreaza cu mine in Centrul National de Cercetare si Dezvoltare in Domeniul Muzeologiei "Radu Florescu" din cadrul Muzeului National de Istorie a României - un proiect lansat cu mult timp in urma dar acceptat abia in anul 2008 - unde am reusit sa structuram un program de cercetare ce cauta sa ne alinieze la practica europeana.

Un proiect pe care-l conduc din anul 2004 - Noua muzeografie - si anume un program bilateral intre Muzeul National de Istorie a României si Metropolitam Museum of Art din New York - a inlesnit pentru 15 colegi români (pâna in prezent) stagii de documentare si lucrari practice in SUA. Recent, in noiembrie/decembrie, 4 colegi au avut prilejul de a lucra in prestigiosul muzeu newyorkez. Mai multi specialisti americani au fost deja inclusi in program, altii urmând sa vina in România pentru a consolida legaturi profesionale si a dezvolta proiecte. Beneficiile programului sunt mari, patrimoniul nostru fiind mai bine receptat in locuri care chiar conteaza pentru o buna cunoastere.

Daca evaluez cele aratate si le adaug alte proiecte la care lucrez, n-am nici un temei de a ma simti exclus. Din comunitatea specialistilor nu iesi daca ai cu adevarat merite.