ULTIMA ORA/ Parlez-vous Vladuta?

Bogdan Vladuta se joaca, la cei aproape 40 de ani ai lui, cu temele grave, grele de sensuri ale artei, cu dezinvoltura de jongler. Cu vreo doi ani in urma, arborand o superbie de senator (desenator?) roman, facea din capitala Italiei, din Caput Mundi - un Kaput al Lumii mediteraneene, distrugand toate cliseele legate de solaritatea Romei, de mirosurile ei stenice de pin, de adierile tamaduitoare de apa sarata venind dinspre Ostia. Roma lui Vladuta (pentru ca exista asa ceva) devenise un labirint al catacombelor, al miturilor sumbre, un pandemoniu planetar, un oras calare intre toamna si iarna, intre moarte si ceea ce e dincolo de ea. Experienta lui romana se aduna, pe atunci, intr-o expozitie socanta si, apoi, intr-un album insolit.

Urmandu-si drumul in raspar cu limbajele curente, artistul, devenit intre timp si proprietar/ curator de galerie, a pus la cale o expunere a propriilor opere de ultima ora in Recycle Nest (28 ianuarie-15 martie), locatia de pe strada Icoanei nr. 17, pe care o adminstreaza impreuna cu Sorin Neamtu.

Numele locului e si arta poetica personala si declaratie de principii manageriale: in acest cuib al reciclarilor isi vor gasi locul pe simeze acele opere contemporane care se refera la trecut, la o dimensiune clasica, pe care, insa, ele, operele, isi propun sa le topeasca intr-o viziune noua. Bin-ul de pe computer devine Nest, spatiu al recuperarilor, al grijii arheologice fata de obiectele aduse la lumina (imaginati-va relatia sentimentala, de factura similara, dintre pasarea care isi alinta puiul vs. savantul care mangaie cu pensula praful de pe hrisoave sau cioburi), al coabitarii intre secvente temporale diferite. Galeria are un traiect teoretic precis, si, in afara faptului ca si-a desenat planul viitor de expuneri, a initiat si tiparirea unei reviste/ catalog care este nu doar un clasor de imagini ale operelor care trec prin Recycle Nest, ci si o antologie de analize si texte critice sau programatice. O revista care trebuie nu doar salutata conventional, ci si consultata in regim de urgenta.

Expozitia propriu-zisa are doua panouri: la parterul cladirii, precum o catapeteasma vegetala, un tablou de dimensiunea peretului pe care sta sprijinit. El insusi compus din trei secvente, o padure taiata in trei repertorii cromatice, o inlantuire de zabrele, de verticale arboricole, care merg de la albul de mesteacan la brunul inchis al lastarisului de stejari (foto 2). Dintre catargele lemnoase, care par ca lasa malurile plutind pe lumina, scrijelit in pasta picturii sta scris: "Animula, vagula, blandula" (Mic suflet ratacitor si bland), versul celebru al Hadrian, imparatul pe care nu doar Marguerite Yourcenar ni l-a descris ca "varius, multiplex, multiformis". Sub aspectul traditional al tabloului plein-air, impachetat ca un diminutiv pictural (animula...), se zbate un suflet chinuit si multiform care, cand simte ca uneltele plastice si-au spus cuvantul, lasa cuvintele propriu-zise sa picteze.

Cuvintele zgariate pe panza (o obsesie mai veche a lui Vladuta), revin si in suita de tablouri expuse la etaj, panze mari inghesuite cu "otravita" intentie, aproape suprapuse, si menite sa sufoce, sa sugereze claustrare, coridoare ale mortii, cafarnaumuri ale descompunerii. Din nou cuvintele. Gandul ma duce direct la Nisa, la Benjamin Vautrier, cel care a pictat o viata intreaga cuvinte, fie in franceza, fie, mai ales, in occitana. Toate memorabile: "Frumosul este urat"; "Daca vrem sa schimbam omul, trebuie sa schimbam arta" (asta n-a zis-o chiar Vladuta?); "Vindeti-mi sufletul dumneavoastra!"; "Prea multa pictura inutila!". Toate rotunjite si clare, cu caracter "blandula", dar plesnindu-te nemilos peste fata.

Pe un autoportret, de la Recycle Nest, ce-l infatiseaza pe artist spalandu-se pe picioare (foto 3), sta scris, cu verzale: "Foarte putini oameni pot rezista la misiunea curateniei". Pe un alt autoportret, scos ca la Herculanum din foile suprapuse ale tencuielii: "Cand pictez, stiu ca voi muri?" Jocuri de-a v-ati ascunselea, jocuri care incep, ca la Arghezi, cu moartea.