RECONSTITUIRI/ Stilul Napoleon III in contemporaneitate

La sfârşitul lunii noiembrie 2009 asistam, in fastuoasele saloane ale Ambasadei României de la Paris, la o conferinţă despre Stilul Napoleon III susţinută de tânărul şi reputatul istoric de artă Gabriel Badea-Păun, urmată de lansarea cărţii sale ce tratează acelaşi subiect. Intitulată, Le style Second Empire. Architecture, décor et art de vivre şi apărută la Editura Citadelles & Mazenod, lucrarea are 204 pagini şi o foarte bogată ilustraţie, preoponderent color, ce o transformă intr-un adevărat album de artă cu un substanţial comentariu ştiinţific.

Laureat, in 2008, al Premiului Cercului Montherlant al Academiei de Belle Arte pentru anterioara sa carte Portraits de société (Citadelles & Mazenod, Paris, 2007) - ce a avut şi o versiune in limba engleză apărută, in acelaşi timp, la Thames & Hudson din Londra şi la Vendome Press din New York -, Gabriel Badea-Păun posedă curajul şi inspiraţia de a aborda subiecte ce nu au mai fost tratate demult sau chiar deloc. Este şi cazul lucrării de faţă, care readuce in atenţie un stil considerat desuet in ultima jumătate de secol deşi, in Paris ca şi in celelalte mari capitale ale Europei - ca şi pe vechile artere ale metropolelor americane -, somptuoasele edificii ale acelei perioade se găsesc la tot pasul şi nu pot fi ignorate. Autorul exprimă in mod forte elegant această situaţie când afirmă că "s-a făcut din Al Doilea Imperiu un fel de paranteză in secolul al XIX-lea, o perioadă neglijabilă din punct de vedere politic şi, in consecinţă, artistic." (p. 30) Cauzele acestei atitudini au fost infrângerea dezastruoasă de la Sedan, din 1870, urmată de pierderea Alsaciei şi Lorenei, precum şi regimul autoritar al impăratului, ce fusese puternic criticat incă din epocă de Victor Hugo şi Emile Zola - motive pentru care francezii nu l-au iertat niciodată pe Napoleon III.

Socotit greoi şi lipsit de personalitate, fiind rodul unui melanj de stiluri anterioare, Stilul Napoleon III a marcat domnia acestui monarh dar şi-a continuat existenţa mult timp după aceea, ca stil naţional franţuzesc, până s-a metamorfozat in excesele organice şi in formele moi, scurse, caracteristice pentru Art Nouveau.

Stilul care se năştea la inceputul celui de-al Doilea Imperiu nu a fost o sugestie a vreunuia dintre membrii familiei imperiale, aşa cum se intâmplase in vremea ilustrului inaintaş şi fondator de impărăţie, Napoleon cel Mare - Intâiul - ci, mai degrabă, a unui concurs de imprejurări. Totuşi, conform unei legende, impărătesei i se datorează, indirect, botezul noului stil: când mersese pe şantierul Operei din Paris şi-l intrebase pe Charles Garnier, autorul proiectului, ce stil era acela pentru că nu semăna nici Antichităţii, nici Evului Mediu şi nici Renaşterii, inspiratul arhitect răspunsese, plin de linguşitoare curtenie, "Este stilul celui de-al Doilea Imperiu, Doamnă!" (p.15).

In cel dintâi capitol, autorul face o trecere in revistă a creşterii şi descreşterii interesului pentru stilul Napoleon III ce s-a manifestat in plină epocă Art Deco, prin două expoziţii, una din 1922, de la Muzeul Artelor Decorative, şi o alta, peste 6 ani, la Castelul Malmaison. In 1938, pictorul Christian Bérard, se lansează intr-o adevărată campanie de sfidare a modernismului prin decorurile fastuoase şi balurile in spiritul stilului imperial pe care le-a organizat pentru Elsa Schiaparelli, Marie-Blanche de Polignac şi Jean Cocteau. In sfârşit, fastul aulic al imperului este repus in drepturi prin scenografia ireproşabilă a unor filme istorice de mare succes, ce-şi aveau acţiunea in contemporaneitatea lui Napoleon III, precum "Pe aripile vântului" (1939, R: Victor Fleming), "Sissi" (cu cele patru serii ale sale, 1954, 1956, 1957, 1958, R: Ernst Marischka), "Ghepardul" (1963, R: Luchino Visconti), "Ludwig" (1973, R: Luchino Visconti).

In capitolul al doilea, Gustul oficial, intre reşedinţele imperiale şi locuinţele Rotschildzilor se face o prezentare a castelelor şi pavilioanelor, unele construite din temelii, altele renovate şi modernizate conform standardelor epocii dar toate mobilate in stilul nou-impus. Familia imperială avea patru mari reşedinţe, folosite după sezon: palatul Tuileries, din Paris, era principala reşedinţă iar castelele St. Cloud, Fontainebleau şi Compi'gne erau ocupate, primăvara, vara şi, respectiv, toamna. Gabriel Badea-Păun face "biografii" complete acestor reşedinţe.

Capitolul al treilea este intitulat Locuinţa modernă: intre confort şi nostalgie aristocratică si tratează despre proiectele urbanistice prin care Parisul a fost modificat dintr-un oraş cu tramă stradală intortocheată şi clădiri insalubre, multe datând chiar din Evul Mediu, intr-o metropolă modernă. In subcapitolul Parisul imperial, transformarea Capitalei, se vorbeşte despre starea de constant şantier ce a stăpânit oraşul ani de zile. Alinierea străzilor devenise o obsesei iar pentru impărţirea oraşului in forme geometrice clare, baron Georges Haussmann, prefectul urbei, a sacrificat pitorescul prin masive demolări. Celor care işi construiau locuinţele pe marile artere proaspăt trasate li se impune o standardizare: faţadele nu puteau depăşi o anume inălţime in funcţie de lăţimea străzii, spre pildă 20 m la un bulevard de cel puţin 20 m lăţime. Igiena lăsa, insă, multe de dorit. Părea dezonorant să existe un lavabou in cameră pentru că aceasta insemna că locatarul nu poseda suficienţi servitori pentru a aduce, la nevoie, ligheanul şi cana cu apă. In 1857, intr-un oraş precum Parisul erau doar 7.000 de plătitori ai taxei de folosire a apei curente şi a vidanjării. Apa nu a fost trasată la etajele superioare decât in 1865 in cartierele de pe malul drept al Senei şi in 1875 pe cel stâng (p.129). Până la acea dată, in camerele respective, existau rezervoare ce erau umplute cu apa cărată cu mâna. Baia caldă era exclusă fiind considerată moleşitoare. Abia in 1880 apar camerele de bae cu o cadă mobilă (p.132).

Pe lângă reşedinţa din oraş, majoritatea nobililor şi a celor bogaţi aveau câte unul sau mai multe castele. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost epoca de aur a vieţii la castel. Castelul era emblema reuşitei sociale. Unele dintre construcţiile vechi sunt restaurate - unele chiar desfigurate - iar altele sunt construite după planuri ce urmăreau modelele epocilor anterioare. Astfel se instaurează stilul istorist. In Anuarul castelelor, apărut in 1888, erau inscrise 4.000 de asemenea edificii (p.120).

Pentru că tapiseriile erau costisitore iar manufacturile de la Aubusson şi Savonnerie ce se uniseră, in 1828,cu cele de la Gobelins, executau aproape exclusiv comenzi pentru Curte şi pentru edificii publice, incepe să se folosească mocheta ieftină, industrială şi tapetul ce, datorită perfecţionrăii procedeelor de imprimare, cunoaşte o foarte largă răspândire (p.158). Bibelourile, de asemenea, au mare căutare pentru că opulenţa unei locuinţe era socotită in funcţie de numărul cât mai mare de obiecte ticsite in acel interior.

Stilul Al Doilea Imperiu se răspândeşte in lumea intreagă prin intermediul Expoziţiilor Universale, adevărate laboratoare de arhitectură, cum le caracterizează Badea-Păun. Cea din 1867 a constituit apoteoza imperiului şi a fost vizitată de toţi impăraţii şi regii lumii occidentale (p.180). Ceea ce visase unchiul său, Napoleon cel Mare - o Lume unită sub sceptrul său, o globalizare avant la lettre - a reuşit Napoleon III prin difuzarea stilul ce a inflorit in timpul domniei sale şi a supravieţuit imperiului ce s-a prăbuşit odată cu el : de la Dolmabah'e Sarayi din Istanbul la palatul de la Gizeh al lui Ismail Paşa, kedivul Egiptului, de la Corcoran Gallery din Washington la Frick Collection din New York şi Isabella Stewart Gardner Collection din Boston sau palatele Paz, Bosch şi Anchorena din Buenos Aires, ori Wallace Collection din Londra până la palatul Jean Mihail din Craiova sau palatul Cantacuzino-Nababul din Bucureşti, toate aceste impozante edificii eclectice poartă marca Stilului Al Doilea Imperiu.

Lucrarea lui Gabriel Badea-Păun, Le style Second Empire. Architecture, décor et art de vivre, este mult mai complexă decât o arată titlul pentru că ea conţine nu numai informaţii despre arhitectură, urbanism şi decor interior ci şi multe şi interesante detalii privind viaţa socială şi mentalităţile epocii, bogat ilustrate cu opere de pictură, grafică şi fotografie pe care sârguinciosul cercetător stăpânit de cultul imaginii elocvente pentru tema abordată le-a depistat şi le-a restituit contemporaneităţii in dorinţa de a recompune strălucitoarea iluzie a vremurilor lui Napoleon III.