EDITORIAL/ Călătorie la capătul iernii

Autor: Pop Ioan 03.03.2010
Dacă mă gândesc că nimeni nu m-a mai sunat la telefon de patru săptămâni incoace, inseamnă că am murit atunci, in teribila noapte de 7 spre 8 februarie. Mai ţineţi minte furtunile de zăpadă din acele zile? Oamenii blocaţi in trafic cu orele şi zecile de ore? Munţii de nămeţi de pe marginile şoselelor? Disperarea celor captivi sau abandonaţi?
N-am ţinut cont de avertizările de la televizor şi, duminică, 7 februarie, la ora 14.30, am luat microbuzul de la Roman spre Bucureşti aproape convins că mie nu mi se pot intâmpla grozăvii de felul celor anunţate la TV. In noaptea anterioară, totuşi, avusesem un vis teribil de prevestitor: mă aflam in Bucureşti şi priveam orizontul când pe cer au apărut două ghemuri de lumină ireal de intensă din care brusc s-a abătut peste oraş un tsunami de neimaginat in aceste locuri. Am avut timp să mă reped in primul bloc care mi-a ieşit in cale şi să urc la cu liftul la etajul şase, de unde am privit, dârdâinnd de spaimă, cum apele acoperă clădirile mai scunde, in care lăsasem oameni dragi. A urmat un timp postapocaliptic, cu oameni care se scufundau in promiscuitate şi primitivism şi cu o realitate care nu mai promitea nimic.
Dar, in ziua următoare visului, la Roman, semnalele de cod portocaliu erau zero, ceea ce ne-a făcut să ne imbarcăm in microbuzul firmei cu atât mai relaxaţi, cu cât prăpădul părea o exagerare a radiourilor şi televiziunilor. Si am pornit spre Bucureşti.
Nici o schimbare importantă după prima oră de călătorie: la Bacău ne aştepta aceeaşi iarnă molcomă ca in Roman. Si nici in Focşani nu era mai rău, doar că microbuzul a dat un prim semn de cedare oprindu-se din voie proprie, moment când l-am auzit pe şofer plângându-se că el nu cunoaşte maşina, care era a unui coleg liber in acea zi. Apoi ne-am cufundat in intuneric şi la Râmnicu Sărat am ajuns cu câte o repornire a motorului la fiecare cinci kilometri. Apoi a fost şi mai rău, pentru că am decis să mergem mai departe, spre Buzău, cu toate că vântul se inteţise brusc şi zăpada se zbuciuma pe şosea ca la poluri.
La cincisprezece kilometri de Râmnicul Sărat, in plin câmp, motorul şi-a dat ultima suflare. Eram in banda de viscol maxim, şoferul era pierit, la comandamentul din Bucureşti al firmei răspundea un tip beat care spunea că pe el nu-l interesează treaba, la comandamentul din Roman al aceleiaşi firme nu răspundea nimeni.
Si, pe măsură ce se răcea in maşină, auzeam tot mai clar viscolul, care clătina microbuzul de-a binelea şi astupase la exterior geamurile cu zăpadă. In acest timp, şoferului, complet depăşit de situaţie, i-a venit in ajutor un obscur insoţitor al lui, care şi-a chemat un prieten cu autoturismul propriu. După ce ne abandonase motorul, acum ne abandona şi şoferul, sub pretextul că merge in oraş să rezolve situaţia. Si dus a fost, cu cheile şi cu banii călătorilor cu tot.
Veşnicia nu s-a născut la sat, ci acolo, in mijlocul urgiei care te dobora dacă indrăzneai să cobori şi te paraliza dacă stăteai in maşină. Zeci de apeluri au fost făcute de pe telefoanele mobile ale celor abandonaţi in plin câmp şi de peste tot au venit răspunsuri de o indiferenţă năpraznică. A inceput isteria. A inceput panica. A inceput moartea.
Nici nu mai contează cum s-a terminat povestea, pentru că de o luna telefonul meu n-a mai sunat de o lună, iar ceasul lui s-a oprit la ora douăzeci şi treizeci de minute a zilei de 7 februarie, in plin câmp, sub cod portocaliu.
Parcă aşa a inceput şi cea de-a doua viaţă a personajului din romanul lui Orhan Pamuk "Mă numesc Roşu":

"Acum sunt un om mort - un cadavru pe fundul unui puţ. A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, insă nimeni, in afară de ticălosul meu ucigaş, nu are habar de câte mi s-au intâmplat. Iar el, nenorocitul acela, spre a fi sigur că m-a ucis, mi-a ascultat răsuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior in coaste, m-a cărat la puţ, m-a săltat si mi-a dat drumul in el de-a berbeleacul. In vreme ce mă prăvăleam in puţ, capul meu, pe care-l spărsese mai intâi cu o piatră, s-a făcut fărâme, iar chipul, fruntea, obrajii mi s-au făcut zob, s-au făcut una cu pământul…"