EDITORIAL/ Călătorie la capătul iernii
Autor:
Pop Ioan
03.03.2010
Dacă mă gândesc că nimeni nu m-a
mai sunat la telefon de patru săptămâni incoace, inseamnă că am
murit atunci, in teribila noapte de 7 spre 8 februarie. Mai ţineţi
minte furtunile de zăpadă din acele zile? Oamenii blocaţi in trafic
cu orele şi zecile de ore? Munţii de nămeţi de pe marginile
şoselelor? Disperarea celor captivi sau abandonaţi?
N-am ţinut cont de avertizările
de la televizor şi, duminică, 7 februarie, la ora 14.30, am luat
microbuzul de la Roman spre Bucureşti aproape convins că mie nu mi
se pot intâmpla grozăvii de felul celor anunţate la TV. In noaptea
anterioară, totuşi, avusesem un vis teribil de prevestitor: mă
aflam in Bucureşti şi priveam orizontul când pe cer au apărut două
ghemuri de lumină ireal de intensă din care brusc s-a abătut peste
oraş un tsunami de neimaginat in aceste locuri.
Am avut timp să mă
reped in primul bloc care mi-a ieşit in cale şi să urc la cu liftul
la etajul şase, de unde am privit, dârdâinnd de spaimă, cum apele
acoperă clădirile mai scunde, in care lăsasem oameni dragi. A urmat
un timp postapocaliptic, cu oameni care se scufundau in
promiscuitate şi primitivism şi cu o realitate care nu mai promitea
nimic.
Dar, in ziua următoare visului,
la Roman, semnalele de cod portocaliu erau zero, ceea ce ne-a făcut
să ne imbarcăm in microbuzul firmei cu atât mai relaxaţi, cu cât
prăpădul părea o exagerare a radiourilor şi televiziunilor. Si am
pornit spre Bucureşti.
Nici o schimbare importantă după
prima oră de călătorie: la Bacău ne aştepta aceeaşi iarnă molcomă
ca in Roman. Si nici in Focşani nu era mai rău, doar că microbuzul
a dat un prim semn de cedare oprindu-se din voie proprie, moment
când l-am auzit pe şofer plângându-se că el nu cunoaşte maşina,
care era a unui coleg liber in acea zi. Apoi ne-am cufundat in
intuneric şi la Râmnicu Sărat am ajuns cu câte o repornire a
motorului la fiecare cinci kilometri. Apoi a fost şi mai rău,
pentru că am decis să mergem mai departe, spre Buzău, cu toate că
vântul se inteţise brusc şi zăpada se zbuciuma pe şosea ca la
poluri.
La cincisprezece kilometri de
Râmnicul Sărat, in plin câmp, motorul şi-a dat ultima suflare. Eram
in banda de viscol maxim, şoferul era pierit, la comandamentul din
Bucureşti al firmei răspundea un tip beat care spunea că pe el nu-l
interesează treaba, la comandamentul din Roman al aceleiaşi firme
nu răspundea nimeni.
Si, pe măsură ce se răcea in
maşină, auzeam tot mai clar viscolul, care clătina microbuzul de-a
binelea şi astupase la exterior geamurile cu zăpadă. In acest timp,
şoferului, complet depăşit de situaţie, i-a venit in ajutor un
obscur insoţitor al lui, care şi-a chemat un prieten cu
autoturismul propriu. După ce ne abandonase motorul, acum ne
abandona şi şoferul, sub pretextul că merge in oraş să rezolve
situaţia. Si dus a fost, cu cheile şi cu banii călătorilor cu
tot.
Veşnicia nu s-a născut la sat,
ci acolo, in mijlocul urgiei care te dobora dacă indrăzneai să
cobori şi te paraliza dacă stăteai in maşină. Zeci de apeluri au
fost făcute de pe telefoanele mobile ale celor abandonaţi in plin
câmp şi de peste tot au venit răspunsuri de o indiferenţă
năpraznică. A inceput isteria. A inceput panica. A inceput
moartea.
Nici nu mai contează cum s-a
terminat povestea, pentru că de o luna telefonul meu n-a mai sunat
de o lună, iar ceasul lui s-a oprit la ora douăzeci şi treizeci de
minute a zilei de 7 februarie, in plin câmp, sub cod
portocaliu.
Parcă aşa a inceput şi cea de-a
doua viaţă a personajului din romanul lui Orhan Pamuk "Mă numesc
Roşu":
"Acum sunt un om mort - un cadavru pe fundul unui puţ. A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, insă nimeni, in afară de ticălosul meu ucigaş, nu are habar de câte mi s-au intâmplat. Iar el, nenorocitul acela, spre a fi sigur că m-a ucis, mi-a ascultat răsuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior in coaste, m-a cărat la puţ, m-a săltat si mi-a dat drumul in el de-a berbeleacul. In vreme ce mă prăvăleam in puţ, capul meu, pe care-l spărsese mai intâi cu o piatră, s-a făcut fărâme, iar chipul, fruntea, obrajii mi s-au făcut zob, s-au făcut una cu pământul…"