TOPGALERII/ Altamira, o altă peşteră din Bucureşti

Autor: Daniel Nicolescu 09.03.2010
Există un gen de raţionament, numit "metoda Lavoisier", prin care intemeietorul chimiei moderne demonstrase inexistenţa meteoriţilor, declarând: "E imposibil ca din cer să cadă pietre, pentru că in cer nu există pietre". (Tot aşa şi cu girafa de la grădina zoologică, văzută, in celebra anecdotă, de ardelean.) Am folosit, fără să vreau, metoda Lavoisier, atunci când l-am cunoscut pe Giuliano Nardin (n. 1977, absolvent in 2003 al Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, secţia pictură, la clasa profesorului Vladimir Zamfirescu, după o rătăcire sterilă de câţiva ani prin amfiteatrele de la ASE) şi mi-am spus, după ce am văzut cum pictează şi, mai ales, după cum işi explică propriile creaţii, că un asemenea artist nu există. Explic.
Nardin a deschis cu vreo patru ani in urmă o galerie complet neconvenţională, cu nume de agenţie de voiaj (Sun Art Studio, aflată undeva indărătul Spitalului Colţea, pe strada General Florescu nr. 13, la etajul doi al unui imobil cu uşorii cam şubrezi). In cele patru-cinci incăperi, pictorii Anca Berzunţeanu şi Giuliano Nardin locuiesc, pictează şi, din când in când, expun. Moment festiv pentru care mută bruma de mobilier a locului in camerele de serviciu. Nardin pare ciclotimic. Pictează cu furie, compulsiv, uitând de tot, pentru o perioadă, după care se calmează, atârnă pe simeze ce-a făcut şi contemplă. El şi invitaţii lui. Perioadele de contemplare, cu inerentele lor adieri de disconfort sacrificial (pentru că, nu-i aşa, intimitatea căminului/atelierului e coruptă de larma agorei), nu par un obstacol. Ciclurile se cer respectate, potrivit unui ritual care slujeşte nu unor năzuinţe artisticeşti, ci mai degrabă unor obscure imperative interioare de ordin sanitar. Pentru că aşa trebuie, cum ar spune Nardin!

Proiectul pe care il desfăşoară acum la Sun Art Studio se numeşte generic Altamira şi se va intinde, in secvenţe de aproximativ 3 săptămâni, până in luna mai, in patru episoade: Altamira 1, Altamira 2 etc. Cum am avut şansa să nimeresc acolo inainte de vernisaj, artistul are şi răgazul să vorbească, deşi e limpede că vorbele nu-l bucură peste măsură. Dar nici nu-l intristează, pentru că ele, ca şi pictura sa, sunt dincolo de bine şi de rău, de frumos şi de urât. Au un firesc... absolut nefiresc. De ce Altamira? "Pentru că aşa mi-a venit, pentru că simt că Altamira mă reprezintă". Totul spus fără o clipire, fără farafastâcuri stilistice, fără incercări de explicaţii savante, fără impotmoliri psihanalitice sau excursii simbolologice. O francheţe descurajantă, in buza muţeniei, de tip "Iac-aşa!" Hiena jurnalistică din mine incearcă totuşi să facă o notă de subsol, ca o prezumţie de vinovăţie culturală la adresa artistului: Grota spaniolă de la Altamira, de lângă Santander, adăposteşte unul dintre cele mai importante ansambluri picturale ale preistoriei. Realismul scenelor parietale, exactitatea reprezentărilor animaliere au făcut ca, incă din momentul descoperirii ansamblului - 1876 -, să se nască multe suspiciuni in legătură cu autenticitatea picturilor. La Nardin e pe dos, naivitatea, maniera primitivă, frustă, gestualistă de a picta este cea care impinge la suspiciune. Dacă picturile incă pot trezi bănuiala unei regii, sau, mai degrabă, a unui eşafodaj preliminar, desenele alungă orice indoială. Grifonări la limita inteligibilului, fugi printre obstacole ale unui creion care incearcă să delimiteze o prezenţă figurativă obsesională: sirena. (E inutil, cred, să vă spun că sirena nu simbolizează, pentru Nardin, nimic.) Omul alcătuieşte opere plastice dintr-o pulsiune interioară irepresibilă. Are, probabil, spontaneitatea artiştilor rupeştri şi se gândeşte nu cum să rupă gura colegilor de istorie sau preistorie, ci cum să-şi scoată la lumină viziunile plastice. E lipsit de cea mai mică urmă de emfază, de dandism comportamental, de dorinţă de a părea ceea ce nu este. Nu-şi agaţă de tablouri bănuieli intelectuale şi nici nu-şi dă ochii peste cap precum sibilele. Pictează şi desenează, pur şi simplu. In plus, nici nu şi-a pus in gând să vândă (râde, spunând că asta ii păstrează tensiunea intre limite normale, şi că de aceea nici nu se imbolnăveşte). Aţi mai văzut artişti complet ocoliţi de vanitate? Eu nu. De aceea şi spuneam, la inceput, că un artist precum Nardin nu există. Există, insă, cu prisosinţă, lucrările sale, care te bântuie şi te cheamă şi după ce ai ieşit din expoziţie. Nu vă astupaţi urechile cu ceară, sirenele lui nu au nimic primejdios!