SERIAL ISTORIC/ Ce au fost boierii mari in Ţara Românească? Saga Grădiştenilor
Autor:
Neagu Djuvara
09.03.2010
Neagu Djuvara (n. 18 august 1916), fiul Tincăi
Grădişteanu şi al lui Marcel Djuvara, nu a ales intâmplător
subiectul cărţii sale: este ultimul descendent, pe linie maternă,
al unui neam boieresc important, care a dat ţării oameni cu
ajutorul căreia domnii pământeni au guvernat in Ţara Românească,
iar pe linie paternă, al unui alt neam de boieri, aromâni la
origine, stabiliţi in Principate la sfârşitul veacului al
XVIII-lea, care a dat şi el ţării politicieni, diplomaţi, medici,
profesori universitari. O demonstraţie in răspăr cu imaginea
cultivată de regimul nivelator din ultimii 50 de ani, care a negat
vehement rolul aristocraţiei in complexa structură socială,
politică şi culturală a Principatelor Române.
Ce au fost boierii mari in
Ţara Românească? Saga Grădişteniloreste o cercetare asupra
unei familii boiereşti şi, in fapt, un volum ce priveşte istoria
instituţiilor politice româneşti premoderne. Fără tăgadă, aşa cum
reiese din minunata demonstraţie a autorului, istoria boierimii
române atinge continuu istoria politică a Principatelor, deoarece
marea boierime a jucat un rol foarte insemnat - ba chiar dominant
in guvernarea ţării, dinainte de "descălecători" şi până la
naşterea României moderne. Vom descoperi in ce fel marile familii
boiereşti şi-au dobândit sau şi-au pierdut moşiile şi, odată cu
averile, privilegiile politice şi dregătoriile inalte. Cum au fost
rând pe rând şi mai mult sau mai puţin conştient, agenţii aproape
exclusivi a trei influenţe străine, determinante in domeniul
culturii: cea slavonă, in primele timpuri ale Evului nostru Mediu,
cea greacă, apoi turco-fanariotă, in secolele XVII-XVIII, la urmă
cea franceză in secolul al XIX-lea şi inceputul celui de al XX-lea.
Cum au incheiat alianţe de familie, puternic marcate de endogamie,
pentru a conserva rangurile şi din nou averile. Cum femeile, adesea
aprige, au jucat un rol insemnat in transmiterea numelui. Cum ei,
boierii, au fost promotorii modernizării României ca revoluţionari,
reformatori, oameni politici. Cum, către sfârşitul veacului al
XIX-lea, când sarcina guvernării României este preluată de
burghezia naţională, neamul Grădiştenilor se stinge in dureri:
moarte timpurie, sinucideri, copii din flori, alienaţie
mentală.
Neagu Djuvara, pare-se ultimul
Grădiştean, oferă in cartea sa şi un capitol inedit de ilustraţii,
facsimile, arbori genealogici, tabele de ascendenţi, indici de
familii inrudite. S-ar părea că, potrivit unei dintre genealogii,
nepoata sa reia saga familiei Grădişteanu, căsătorindu-se cu un alt
descendent al unei alte ramuri a Grădiştenilor!
Ultima generaţie din ramura
Marelui Clucer Şerban
Am pomenit mai sus, pe scurt, de
cariera politică a lui Ionaş Grădişteanu - şi de viaţa lui privată
mai specială. De asemenea, de sora lui, Maria, cu cele două
căsătorii ale ei, intâi cu al doilea fiu al lui Ion Ghica, Scarlat,
apoi cu magistratul Constantin Ştefănescu, consilier la Curtea de
Casaţie. Cu Scarlat Ghica a avut un fiu, Şerban, zis totdeauna mai
curând Şerbănică, care s-a insurat cu verişoara lui de-a doua
(cousine issue de germain), Aristiţa Stoenescu. Ei au
stăpânit mai departe, cum am spus, moşia Grădişteanu de la Sihlea
şi au avut trei fii, care au fost printre ultimii Ghiculeşti din
ramura munteană, Ion, mort tânăr, Constantin (Mimi) şi Şerban
(Bani) - care s-a distins prin dârzenia lui in timpul prigoanei
comuniste, cu 11 ani de Canal şi inchisoare.
Mimi şi Bani Ghica coborau,
astfel, de trei ori din Chiajna Grădişteanca! O dată prin Câmpineni
şi străbunicul lor Ion Ghica, a doua oară prin bunica lor paternă,
Maria Grădişteanu, a treia oară prin străbunica lor maternă, Teoni
Grădişteanu-Pontbriant.
Ionaş, cum am mai spus, a
recunoscut, când erau deja maturi, pe cei doi copii pe care-i
avusese cu Maria Poenaru, Mihai, zis Bebe, şi Maria. Bebe
Grădişteanu a fost un distins magistrat, dar naşterea lui ilegitimă
a atârnat oarecum asupra personalităţii sale. Când era tânăr
judecător, nişte colegi glumeţi - dar şi răutăcioşi - i-au făcut
odată surpriza să găsească pe biroul lui, in dar, cărţi de vizită
astfel redactate:
"BEBE GRĂDIŞTEANU
născut Poenaru"
A fost căsătorit cu fiica,
Maria, a reputatului jurist Vespasian Pella, dar n-au avut
urmaşi.
Pe Vespasian Pella, care făcuse
o strălucită carieră de profesor universitar, de judecător la
Curtea Internaţională de la Haga şi de delegat la diverse
conferinţe internaţionale, l-am apucat şi eu, un scurt moment, când
intrasem, in vara 1943, ca tânăr ataşat de Legaţie la Ministerul de
Externe; şi grupul "conspirativ" condus de Niculescu-Buzeşti şi
Victor Rădulescu-Pogoneanu izbutise să-l impună lui Mihai Antonescu
ca ministru plenipotenţiar la Berna, in speranţa că ar incerca şi
el, acolo, să ia contact cu anglo-americanii pentru ieşirea noastră
din război.
Sora lui Bebe Grădişteanu,
Maria, a fost căsătorită de două ori (n-am lămurit insă in ce
ordine) cu un Sulică şi cu Aurel Bogdan şi n-a avut nici ea
urmaşi.
Cu cei doi copii din flori ai
lui Ionaş Grădişteanu s-a stins a doua ramură a Grădiştenilor noi
(adică de după Chiajna), descendenţa Clucerului Şerban Grădişteanu
şi a Aristiţei Buzescu.
Ramura mare (la branche
ainée) a Grădiştenilor urmaşi ai Chiajnei
Grădişteanca
Isprăvesc aşadar povestea
seculară a Grădiştenilor din veacurile XVIII, XIX şi XX, cu soarta
ultimelor două generaţii a ramurii mai mari, copiii şi nepoţii
marelui clucer Iancu (1794-1876), fiul din prima căsătorie a
Vornicului Scarlat Grădişteanu.
Clucerul Iancu a avut, cu Maria
Poroineanu, patru copii: o fată, moartă copil, şi trei fii: Ion,
Nicolae şi Petre.
Ion a făcut studii de
inginer agronom şi, persoană extrem de rezervată, s-a stabilit la o
moşie in Oltenia, nemaiapărând in viaţa familiei de la Bucureşti.
Nu s-a căsătorit şi nici n-a lăsat copii din flori recunoscuţi.
Bănuiesc insă că trebuie să am câţiva verişori necunoscuţi prin
regiune.
(Ca de altfel şi de partea
străbunicului patern, Iorgu Djuvara, care după ce a divorţat
străbunica mea de el, s-a aşezat zeci de ani in satul Plopu de
lângă Ianca, in judeţul Brăila, ca arendaş al moşiei de 20 000 de
pogoane a Eforiei Spitalelor Civile - donaţii Ghica şi Cantacuzino.
Sămânţa ambelor mele familii cred că nu s-a stins decât in
aparenţă…)
Nicolae Grădişteanu,
bunicul meu (1837-1909) a intrat de tânăr in armată. N-am
simţământul să fi făcut o carieră strălucită. De tendinţă liberală,
ca toţi cei din ramura lui, tânăr locotenent la Iaşi, a fost
iniţiat in francmasoneri. Nu
cred să fi rămas insă multă vreme, cel puţin nu după 1878, căci nu
ştiu să se fi găsit insigne masonice in casa lui, după
moarte.
Cariera militară a lui Nicolae
Grădişteanu a cunoscut două crize. Intrat in Armată la 19 ani, in
1856, iese sublocotenent de la Şcoala de Ofiţeri, in iulie 1858,
sub căimăcania lui Alexandru Ghica, fostul Domn. In 1860 e
locotenent, iar in 1863, la 30 august, de ziua lui Cuza Vodă, e
făcut căpitan. Constatam insă că la 18 august 1867 e trecut in
neactivitate. Ce se intâmplase? Iscălise, alături de o seamă de
alţi ofiţeri, printre care şi ofiţeri superiori, o petiţie ca să
fie daţi in judecată ofiţerii care, călcând jurământul de credinţă,
participaseră la arestarea şi detronarea Domnitorului Cuza. Vom
vedea indată că şi fratele său, Petre, om politic, şi-a manifestat
ataşamentul faţă de Cuza la inceputul domniei lui Carol de
Hohenzollern.
Nicolae va fi reincadrat in
noiembrie al aceluiaşi an, dar e probabil că gestul va atârna greu
in progresiunea la ranguri superioare. In august 1869 e maior, in
ianuarie 1874 locotenent-colonel, grad cu care participă la
războiul din 1877, cu regimentul 1 Călăraşi (lăncieri), iar in
aprilie 1879 e ridicat la gradul de colonel. In septembrie 1885
insă, e pus in disponibilitate - pentru a fi reintegrat zece luni
mai târziu, dar in iunie 1893, la vârsta de 56 de ani, işi dă
demisia din armată. Am inţeles din spusele mamei, că ar fi avut o
decepţie profesională, nefiind inaintat in noua promoţie de
generali; ii fusese preferat generalul Băicoianu.
Intr-adevăr, Băicoianu a fost
inaintat general de brigadă in 1893. Unii istorici militari
insinuiază că generalul Băicoianu s-a bucurat, in tot timpul
carierei sale, de naşterea lui ilegitimă. El era intr-adevăr rodul,
in 1841, al unei tainice legături intre Alexandru Vodă Ghica şi o
nepoată a lui. Copilul a fost incredinţat surorii mamei sale care
şedea la Băicoi la o moşie ghiculească şi era căsătorită cu un
prinţ rus prenumit Sergiu - de unde numele copilului, Sergiu
Băicoianu. Favoarea de care s-ar fi bucurat mai târziu la inaltele
sfere ale Armatei ar fi venit de la cultul pe care acestea le
păstrau memoriei lui Alexandru Ghica, care, inainte de a se urca in
scaun, pe vremea când era Hatman, a fost primul şef al armatei
române reconstituite in Epoca Regulamentară!
(Eu pe generalul Băicoianu nu
l-am mai apucat, dar am călcat adesea, pe la 16-17 ani, in palatul
ce-şi clădise pe bulevardul Lascăr Catargiu şi unde locuia incă
superba lui nepoată de fiică, Domnica Cesianu, numărându-mă printre
nenumăraţii ei admiratori… Casa a fost vândută la mijlocul anilor
1930, de s-a clădit marele bloc, colţ cu Str. Povernei, unde l-am
vizitat intr-un apartament la etaj, la inceputul anilor 90, pe Dan
Amedeo Lăzărescu…).
La 1 ianuarie 1896, Nicolae
Grădişteanu e trecut in cadrele de rezervă şi in 1907 ridicat la
gradul de general de brigadă in rezervă.
La 40 de ani, in 1877, in timpul
războiului, era locotenent colonel de lăncieri. Un an mai târziu,
cu pieptul acoperit de decoraţii, se insura, la 41 de ani, cu
Smaranda Olănescu, cu 15 ani mai tânără.
Smaranda era fiica Mariei Ghica
(soră mezină a lui Ion Ghica) şi a lui Pană Olănescu, care, prin
bunică-sa Safta Costescu-Olănescu şi străbunica Sultana Grădişteanu
era văr de al doilea (cousin issu de germain) cu Nicolae
Grădişteanu! Smaranda era deci un fel de nepoată a lui, coborâtoare
ca şi el - chiar de două ori, şi prin Costeşti şi prin Ghica - din
Chiajna Grădişteanca.
Olăneştii erau boieri vechi din
valea Oltului, care pot fi urmăriţi documentar până la mijlocul
veacului al XV-lea, dar nu s-au urcat la dregătoriile mari,
inrudindu-se totuşi cu neamuri de rangul intâi, ca Otetelişenii,
Măneştii, Bujorenii sau Pârşcovenii. Personajul cel mai de seamă pe
care l-au dat e Goran din Olăneşti, născut probabil puţin inainte
de 1600, dar care a trăit bătrân şi a avut un rol interesant cu
prilejul urcării in scaun a lui Constantin Şerban in 1654, indată
după moartea lui Matei Bararab. Intr-adevăr, el apare ca simplu
logofăt, singurul alături de trei mari boieri (Gheorghe Băleanu,
Drăghici Cantacuzino şi Ghinea din Măneşti), care au făcut parte
din cele două "ambasade" trimise de Constantin Şerban la
Constantinopol pentru a cere confirmarea de către Poartă a alegerii
făcute grabnic de boieri in persoana lui. Prima, după ce fusese
anunţată printr-un curier alegerea, pentru a cere acordul; a doua,
după câteva săptămâni, pentru a duce primul haraci şi nişte
plocoane şi a aduce de la Stambul insignele domniei.
Ştefan Andreescu s-a interesat
de aproape de acest personaj in lucrarea sa Istoria Românilor:
cronicari, misionari, ctitori (sec. XV-XVII), fiindcă, dintr-o seamă de amănunte ale carierei
acestui invăţat boier - stăpânea bine slavona şi il găsim pe un
manuscris slavon de la mănăstirea Bistriţa (Vâlcea) pe care l-a
scris el, iscălindu-se in caractere latine: Goran Logofăt! -
Andreescu deduce că el trebuie să fie cronicarul care a redactat
adaosul la cronica pe care o numim "Letopiseţul cantacuzinesc",
anume pasajul cu sfârşitul domniei lui Matei Basarab şi cu urcarea
in scaun a lui Constantin Şerban. In acelaşi capitol, Andreescu
semnalează dezvăluirea pe care a făcut-o examinând de aproape
lungul şi faimosul hrisov al lui Constantin Şerban din 10 iunie
1656 prin care intărea Buzeştilor stăpânirea asupra imensei lor
averi: de acolo intr-adevăr reiese că şi Goran din Olăneşti ar fi
avut parte intr-o pâră pentru revendicarea unei părţi de moştenire
de la strămoşii Drăgoieşti ai Buzeştilor şi că i s-ar fi dat şi lui
dreptate. In fine, Andreescu subliniază Năsturel, marele invăţat,
cumnat al Domnului, n-a vrut nicio voita modestie a lui Goran care,
ca şi contemporanul său Udrişte inaltă dregătorie şi s-a mulţumit
cu rangul de logofăt.
Din fratele lui Goran, Tudor, a
coborât ramura care a ajuns la bunica mea. Dintr-un nepot al lor,
Drăghici, s-a tras o ramură mai lăturalnică, din care a ieşit
originalul diplomat, poet şi om de teatru cunoscut sub numele de
Ollănescu-Ascanio (1849-1908), precum şi Margareta Ollănescu, soţia
avocatului, primar al Brăilei şi ministru Radu Portocală - a cărui
mamă era născută Djuvara, şi care a murit in vremea comunistă, după
ani de detenţie la sinistra inchisoare de la Sighet.
Alt moment, important pentru
mine, din genealogia Olăneştilor, e căsătoria in 1733, la 22 de
ani, a lui Constantin sin Radu vornicul Olănescu cu Ancuţa
Pârşcoveanu, strănepoata celeilalte Ancuţa Pârşcoveanu, născută
Brâncoveanu, soră cu tatăl lui Constantin Vodă Brâncoveanu. Ancuţa
e cea care va aduce moşia Găeşti Olăneştilor, care o vor păstra 200
de ani. Constantin a murit in chiar anul nunţii, la 22 de ani, dar
Ancuţa (cu toate că se va recăsători mai târziu cu un Colfescu) va
păstra moşia fiului lor postum, tot Constantin Olănescu. Fiul
acestuia, Ştefan, căsătorit cu Safta Costescu - de care am văzut că
era fiica Sultanei Grădişteanu, fata Chiajnei - va avea un fiu,
iarăşi Constantin (Dincă), care măreşte considerabil averea
familiei, luând arenda Poştelor şi căsătorindu-se cu Catinca Bellu,
o fiică a Marelui Logofăt Ştefan Bellu, a cărui familie de origine
aromână avea bancă mare la Viena şi a fost baronită de impăratul
Austriei in 1817. Fiul lui Dincă şi al Catincăi Bellu, Pană
Olănescu, căsătorit cu Maria Ghica, va fi tatăl Smarandei
Grădişteanu şi bunicul mamei mele.
*
Nicolae Grădişteanu a avut cu
Smaranda Olănescu, intre 1879 şi 1886, cinci copii, patru fete:
Constanţa, Ana-Adelaida (Nyka), Ecaterina-Elena (Tinca) şi Ioana,
şi un băiat, Scarlat. Smaranda s-a imbolnăvit apoi şi a murit
relativ tânără, la 50 de ani, cu mult inaintea soţului ei, când
ultima fată, Ioana, avea 15 ani.
Când m-am intors in ţară in
1990, la vârsta de 73 de ani, am aflat un eveniment trist din viaţa
bunicului meu, care nu-mi fusese niciodată destăinuit, anume că
avusese şi un copil din flori, pe care nu-l
recunoscuse.
Tânărul (pe atunci) genealogist
Miki Rădulescu m-a prezentat ocazional unei doamne din generaţia
mea, Ketty Costinescu, născută Schiná - o familie din care
cunoscusem alt membru, Maranda Schiná, prietenă cu mama. Era cu
scopul de a discuta cu dânsa câteva amănunte genealogice, din
familii acum stinse.
Incidental, Kitty Schiná mi-a
revelat că defunctul ei soţ, Scarlat Costinescu, era fiul unei
Natalia Budişteanu, care de fapt era fiica, in 1873, a Elenei
Budişteanu (divorţată de un domn Cioranu) dintr-o legătură
nelegitimă cu colonelul Nicolae Grădişteanu! Fetiţa purtând numele
mamei, a fost dusă la Viena şi crescută la călugăriţele Ursuline.
Intoarsă cu maică-sa in ţară după vârsta de 20 de ani, s-a măritat
in 1898 cu Silviu Costinescu - dintr-o familie ardelenească, intâi
Costin - băiat subţire, cu studii in Elveţia.
In 1900 l-a avut pe Scarlat
Costinescu, care mult inainte de a se insura cu Kitty Schiná,
avusese un fiu, dintr-o primă căsătorie cu Florica Bolintineanu
(din familia poetului), pe care am cunoscut-o când eram copil… şi-i
admirasem frumuseţea. Acest copil e cunoscutul pictor Radu
Costinescu (n. 1931). Am putut lua recent legătura cu dânsul şi
mi-a confirmat toate detaliile de mai sus; căci familia Budişteanu,
şi ea din boieri vechi, nu a tăinuit naşterea nelegitimă a Nataliei
Budişteanu. Pe tabelul genealogic al familiei, din care am obţinut
o copie, tatăl Nataliei e notat cu semnul "legătură ilegitimă"
generalul Nicolae Grădişteanu.
Nu ştiu dacă mama a avut
cunoştinţă de această misterioasă soră vitregă mai mare. Mie,
oricum, nu mi s-a spus niciodată nimic.
*
La scurt timp după ce fusese
inaintat general, Nicolae Grădişteanu s-a imbolnăvit de cancer la
colon. In vremea aceea, operaţia pe care a suferit-o nu era atât de
perfecţionată ca acum, când se poate practica o pungă artificială
care ingăduie prelungirea unei vieţi cvasinormale, chiar zeci de
ani. Pe atunci, fistula lăsată cerea o ingrijire deosebită,
dificilă şi umilitoare. Ostaşul a ales să nu-şi impună o astfel de
prelungire a vieţii, dureroasă şi pentru el şi pentru cei din jur,
şi s-a sinucis.
In ziua gestului fatal, era
vreme de vacanţă şi nu se afla nimeni din familie acasă, ci doar o
slujnică. Aceasta a văzut un câine străin culcat la uşa bătrânului
şi l-a alungat. Un ceas mai târziu, a auzit un foc de puşcă. A
alergat speriată către camera stăpânului. Câinele era din nou la
uşă. Inăuntru, generalul Grădişteanu zăcea cu capul insângerat -
pistolul ii căzuse din mână.
Făcuse un al doilea păcat de
moarte, curmându-şi viaţa, după ce nu recunoscuse pe fiica sa din
flori. Nu ştim care din două atârnă mai greu in socotelile cereşti.
Ştim doar că şi mai fierbinte ar trebui să fie ruga noastră pentru
el.
Din volumul cu acelasi titlu
in pregatire la Editura Humanitas
Fotografiile autorului au fost realizate de Radu Sandovici.