CRONICA LITERARA/ Vârful aisbergului

Autor: Andrei Terian 10.03.2010
In cei opt ani care s-au scurs de la apariţia primei sale ediţii, Aisbergul poeziei moderne* a devenit un reper de neocolit pentru inţelegerea fenomenului liric. Teza centrală a volumului, de o simplitate deconcertantă, mizează pe ideea dualismului poeziei moderne, spaţiu disputat de două direcţii opuse, denumite - in urma reelaborării cunoscutului cuplu terminologic al lui Tudor Vianu - reflexivă (simbolică şi vizionară), respectiv tranzitivă ("prozaică" şi "realistă").
Interesul teoreticianului se orientează, cum era de aşteptat, spre ultimul tip ("partea nevăzută a aisbergului"), care constituie, pentru el, o dimensiune in genere ignorată, dar la fel de necesară existenţei poeziei moderne.
Volumul se compune din şase capitole dotate cu o relativă autonomie, dar subordonate viziunii de ansamblu. Primele trei, de dimensiuni mai reduse, sunt rezervate enunţării problemelor şi discutării conceptelor, pregătind o "scurtă istorie a poeziei tranzitive"; penultima secţiune propune un model pentagonal de circumscriere a textului poetic modern, pentru ca partea finală să traseze liniile generale ale unei tipologii poetice. Crăciun aruncă in joc un număr impresionant de concepte, unele fiind definite după răbdătoare incursiuni arheologice, altele derivându-şi semnificaţia din context. De fiecare dată, datele analizei sunt mereu nuanţate, amplificate şi resistematizate pentru a evita deopotrivă riscul ambiguităţii şi al unui jargon rebarbativ.
Dintre aceste şase secţiuni, a patra şi cea mai intinsă (Scurtă istorie a poeziei tranzitive) reprezintă o succesiune de micromonografii privind operele unor poeţi reprezentativi pentru tipul amintit. Sunt prezenţi aici Wordsworth, Whitman, Ezra Pound şi imagismul, akmeismul şi Maiakovski, Pessoa, Bacovia, Robert Frost, Kavafis, William Carlos Williams, Montale, Ponge şi personiştii americani. Capitolul se incheie cu câteva consideraţii generale, nu inainte de a se trece in revistă raporturile dintre modernismul românesc şi poezia tranzitivă. E de discutat mai intâi dacă aceasta din urmă are o "istorie", de vreme ce istoricitatea unui fenomen presupune contacte şi influenţe, legături cauzale şi conştientizarea unei tradiţii. Or, poeţii tranzitivi nu manifestă (cu excepţia spaţiului anglo-american) sentimentul unei continuităţi: tranzitivitatea apare ca un fenomen local şi fiecare poet sau grup e nevoit să refacă drumul "depoetizării" pe cont propriu, fără a putea profita de achiziţiile anterioare. Apoi, există aici câteva situaţii problematice - e vorba atât de rupturile intre poetica şi poezia unui autor (cazul lui Pound sau al lui Maiakovski), cât şi de incadrările contestabile (Ponge şi cummings puteau figura cu egală indreptăţire ca exponenţi ai poeziei ludice şi experimentale). In ceea ce priveşte anatemizarea modernismului românesc interbelic, cauza trebuie căutată, dincolo de un posibil parti-pris, in faptul că reprezentanţii săi, cu excepţia lui Bacovia (tranzitiv) şi a lui Barbu (reflexiv), nu intră exact in tiparele conceptuale. Prin urmare, ceilalţi sunt expediaţi către nişte vârste anacronice: astfel, Blaga ar fi un "poet retoric" şi "decorativ" ce se diferenţiază de poezia tradiţională doar prin renunţarea la versul clasic; Arghezi e in parte sămănătorist şi poporanist, in parte tributar principiilor "modernist-baudelairiene". Puţini sunt, totuşi, autorii la care "opulenţa semantică" să nu fie contracarată de o tentaţie a realului: in Flori de mucigai, de pildă, in Hore, in 1907 - Peizaje sau intr-o bună parte din erotica argheziană se găsesc veritabile insule de tranzitivitate.
O discuţie detaliată asupra trăsăturilor definitorii pentru cele două dimensiuni decupate in corpul poeziei moderne se realizează in penultimul capitol (Cele cinci dimensiuni), unde acestea sunt descrise in funcţie de cinci parametri: eul poetic, cititorul, limbajul, realitatea şi textul insuşi. Pertinente şi utile sunt precizările privind ipostazierea eului liric (ca individualitate subiectivă/ obiectivă), introducerea conceptelor "Versus", "Discursus" şi "Textus" ca alternative de producere a sensului şi de tratare a spaţiului grafic, precum şi observaţiile despre distrugerea şi "recuperarea" realului. Cu toate acestea, poezia tranzitivă conţine un paradox, pe care l-a remarcat Mircea Martin in Postfaţa volumului: ea se naşte şi se dezvoltă ca reacţie la poezia reflexivă, astfel incât lectura şi inţelegerea ei necesită nu doar simpla disponibilitate a cititorului, ci, deopotrivă, parcurgerea şi asimilarea codurilor şi convenţiilor poeziei reflexive.
Capitolul final (O posibilă tipologie) recapitulează sintetic datele analizei, oferind o descriere funcţională a celor două tipuri, completate acum cu un al treilea, la care se făcuseră până atunci, ce-i drept, trimiteri constante. E vorba de o poezie ludică şi experimentală, anterioară modernismului, care porneşte din manierism şi străbate, prin Lautréamont şi dadaism, lirica europeană până la I Novissimi şi Tel Quel. Categoria e mai dificil de circumscris, din cauza graniţelor sale vagi - orice radicalizare a unui fapt poetic poate să treacă, in cele din urmă, drept experiment. In ceea ce priveşte poezia reflexivă, discuţia se poartă in marginea lui Valéry, ceea ce face ca teoreticianul român să comită o eroare asemănătoare cu aceea a lui Hugo Friedrich: cercetătorul german echivalase poezia modernă cu poezia reflexivă; Gheorghe Crăciun identifică poezia reflexivă cu poezia pură, ermetică. Ar fi fost profitabilă, pentru a evita această suprapunere tranşantă, o raportare a noilor categorii la curentele istorice: expresionismul manifestă o reflexivitate soft, imagismul dozează cu moderaţie tranzitivul şi reflexivul, in timp ce in suprarealism se pot găsi, in proporţii diferite, toate cele trei componente. O altă confruntare utilă ar fi putut avea in vedere diviziunile complementare efectuate in blocul modernismului - Marcel Raymond şi mai ales Nicolae Manolescu (al cărui concept extins de "avangardism" descrie cu exactitate, deşi nediferenţiat, deopotrivă poezia tranzitivă şi pe aceea ludic-experimentală).
Ca instrumente de lucru, "poezia reflexivă" şi "poezia tranzitivă" au atât o valoare tipologică (reprezintă două seturi de invariante culturale care suportă contextualizări variate), cât şi una istorică (existenţa lor se limitează la cadrele poeziei moderne). Sunt ele simple categorii descriptive sau implică şi o situare valorică? Deşi afirmă adesea că binomul amintit nu implică o valorizare, Crăciun recunoaşte in cele din urmă că volumul său reprezintă "o pledoarie pentru includerea acestei poezii «scuturate de podoabe» in rândul modelelor poetice astăzi cu valoare de canon, şi nu al fenomenelor marginale". Printr-un joc al imaginilor, se poate spune astfel că poezia tranzitivă, "partea nevăzută a aisbergului", se transformă treptat in vârful său canonic. Culmea e că evoluţia poeziei noastre din ultimul deceniu nu numai că a confirmat, dar chiar a intrecut aşteptările acestei cărţi profunde, care rămâne ea insăşi un vârf al teoriei noastre literare de după 1990.
*)Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, postfaţă de Mircea Martin, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009, 448 p.

ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" din Bucureşti, redactor la revistele Cultura şi Euphorion. Este doctor in filologie - cu distincţia Summa cum laude - al Universităţii din Bucureşti (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar şi artistic, Bucureştiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ş.a., totalizând peste 400 de studii şi articole publicate in periodice şi in volume colective. Dintre criticii generaţiei sale, a obţinut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST ("Bursa tinerilor scriitori", organizată de Bucureştiul cultural in 2006) şi "Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului" (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).