CRONICA LITERARA/ Vârful aisbergului
Autor:
Andrei Terian
10.03.2010
In
cei opt ani care s-au scurs de la apariţia primei sale ediţii,
Aisbergul poeziei moderne* a devenit un reper de neocolit
pentru inţelegerea fenomenului liric. Teza centrală a volumului, de
o simplitate deconcertantă, mizează pe ideea dualismului poeziei
moderne, spaţiu disputat de două direcţii opuse, denumite - in urma
reelaborării cunoscutului cuplu terminologic al lui Tudor Vianu -
reflexivă (simbolică şi vizionară), respectiv
tranzitivă ("prozaică" şi "realistă").
Interesul teoreticianului se
orientează, cum era de aşteptat, spre ultimul tip ("partea nevăzută
a aisbergului"), care constituie, pentru el, o dimensiune in genere
ignorată, dar la fel de necesară existenţei poeziei
moderne.
Volumul se compune din şase
capitole dotate cu o relativă autonomie, dar subordonate viziunii
de ansamblu. Primele trei, de dimensiuni mai reduse, sunt rezervate
enunţării problemelor şi discutării conceptelor, pregătind o
"scurtă istorie a poeziei tranzitive"; penultima secţiune propune
un model pentagonal de circumscriere a textului poetic modern,
pentru ca partea finală să traseze liniile generale ale unei
tipologii poetice. Crăciun aruncă in joc un număr impresionant de
concepte, unele fiind definite după răbdătoare incursiuni
arheologice, altele derivându-şi semnificaţia din context. De
fiecare dată, datele analizei sunt mereu nuanţate, amplificate şi
resistematizate pentru a evita deopotrivă riscul ambiguităţii şi al
unui jargon rebarbativ.
Dintre aceste şase secţiuni, a
patra şi cea mai intinsă (Scurtă istorie a poeziei
tranzitive) reprezintă o succesiune de micromonografii privind
operele unor poeţi reprezentativi pentru tipul amintit. Sunt
prezenţi aici Wordsworth, Whitman, Ezra Pound şi imagismul,
akmeismul şi Maiakovski, Pessoa, Bacovia, Robert Frost, Kavafis,
William Carlos Williams, Montale, Ponge şi personiştii americani.
Capitolul se incheie cu câteva consideraţii generale, nu inainte de
a se trece in revistă raporturile dintre modernismul românesc şi
poezia tranzitivă. E de discutat mai intâi dacă aceasta din urmă
are o "istorie", de vreme ce istoricitatea unui fenomen presupune
contacte şi influenţe, legături cauzale şi conştientizarea unei
tradiţii. Or, poeţii tranzitivi nu manifestă (cu excepţia spaţiului
anglo-american) sentimentul unei continuităţi: tranzitivitatea
apare ca un fenomen local şi fiecare poet sau grup e nevoit să
refacă drumul "depoetizării" pe cont propriu, fără a putea profita
de achiziţiile anterioare. Apoi, există aici câteva situaţii
problematice - e vorba atât de rupturile intre poetica şi poezia
unui autor (cazul lui Pound sau al lui Maiakovski), cât şi de
incadrările contestabile (Ponge şi cummings puteau figura cu egală
indreptăţire ca exponenţi ai poeziei ludice şi experimentale). In
ceea ce priveşte anatemizarea modernismului românesc interbelic,
cauza trebuie căutată, dincolo de un posibil parti-pris, in
faptul că reprezentanţii săi, cu excepţia lui Bacovia (tranzitiv)
şi a lui Barbu (reflexiv), nu intră exact in tiparele conceptuale.
Prin urmare, ceilalţi sunt expediaţi către nişte vârste anacronice:
astfel, Blaga ar fi un "poet retoric" şi "decorativ" ce se
diferenţiază de poezia tradiţională doar prin renunţarea la versul
clasic; Arghezi e in parte sămănătorist şi poporanist, in parte
tributar principiilor "modernist-baudelairiene". Puţini sunt,
totuşi, autorii la care "opulenţa semantică" să nu fie contracarată
de o tentaţie a realului: in Flori de mucigai, de pildă, in
Hore, in 1907 - Peizaje sau intr-o bună parte din
erotica argheziană se găsesc veritabile insule de
tranzitivitate.
O discuţie detaliată asupra
trăsăturilor definitorii pentru cele două dimensiuni decupate in
corpul poeziei moderne se realizează in penultimul capitol (Cele
cinci dimensiuni), unde acestea sunt descrise in funcţie de
cinci parametri: eul poetic, cititorul, limbajul, realitatea şi
textul insuşi. Pertinente şi utile sunt precizările privind
ipostazierea eului liric (ca individualitate subiectivă/
obiectivă), introducerea conceptelor "Versus", "Discursus" şi
"Textus" ca alternative de producere a sensului şi de tratare a
spaţiului grafic, precum şi observaţiile despre distrugerea şi
"recuperarea" realului. Cu toate acestea, poezia tranzitivă conţine
un paradox, pe care l-a remarcat Mircea Martin in Postfaţa
volumului: ea se naşte şi se dezvoltă ca reacţie la poezia
reflexivă, astfel incât lectura şi inţelegerea ei necesită nu doar
simpla disponibilitate a cititorului, ci, deopotrivă, parcurgerea
şi asimilarea codurilor şi convenţiilor poeziei
reflexive.
Capitolul final (O posibilă
tipologie) recapitulează sintetic datele analizei, oferind o
descriere funcţională a celor două tipuri, completate acum cu un al
treilea, la care se făcuseră până atunci, ce-i drept, trimiteri
constante. E vorba de o poezie ludică şi experimentală, anterioară
modernismului, care porneşte din manierism şi străbate, prin
Lautréamont şi dadaism, lirica europeană până la I Novissimi
şi Tel Quel. Categoria e mai dificil de circumscris, din
cauza graniţelor sale vagi - orice radicalizare a unui fapt poetic
poate să treacă, in cele din urmă, drept experiment. In ceea ce
priveşte poezia reflexivă, discuţia se poartă in marginea lui
Valéry, ceea ce face ca teoreticianul român să comită o eroare
asemănătoare cu aceea a lui Hugo Friedrich: cercetătorul german
echivalase poezia modernă cu poezia reflexivă; Gheorghe Crăciun
identifică poezia reflexivă cu poezia pură, ermetică. Ar fi fost
profitabilă, pentru a evita această suprapunere tranşantă, o
raportare a noilor categorii la curentele istorice: expresionismul
manifestă o reflexivitate soft, imagismul dozează cu
moderaţie tranzitivul şi reflexivul, in timp ce in suprarealism se
pot găsi, in proporţii diferite, toate cele trei componente. O altă
confruntare utilă ar fi putut avea in vedere diviziunile
complementare efectuate in blocul modernismului - Marcel Raymond şi
mai ales Nicolae Manolescu (al cărui concept extins de
"avangardism" descrie cu exactitate, deşi nediferenţiat, deopotrivă
poezia tranzitivă şi pe aceea ludic-experimentală).
Ca instrumente de lucru, "poezia
reflexivă" şi "poezia tranzitivă" au atât o valoare tipologică
(reprezintă două seturi de invariante culturale care suportă
contextualizări variate), cât şi una istorică (existenţa lor se
limitează la cadrele poeziei moderne). Sunt ele simple categorii
descriptive sau implică şi o situare valorică? Deşi afirmă adesea
că binomul amintit nu implică o valorizare, Crăciun recunoaşte in
cele din urmă că volumul său reprezintă "o pledoarie pentru
includerea acestei poezii «scuturate de podoabe» in rândul
modelelor poetice astăzi cu valoare de canon, şi nu al fenomenelor
marginale". Printr-un joc al imaginilor, se poate spune astfel că
poezia tranzitivă, "partea nevăzută a aisbergului", se transformă
treptat in vârful său canonic. Culmea e că evoluţia poeziei noastre
din ultimul deceniu nu numai că a confirmat, dar chiar a intrecut
aşteptările acestei cărţi profunde, care rămâne ea insăşi un vârf
al teoriei noastre literare de după 1990.
*)Gheorghe Crăciun,
Aisbergul poeziei moderne, postfaţă de Mircea Martin,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2009, 448 p.
ANDREI TERIAN (n. 30
noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere şi Arte a
Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, cercetător la Institutul de
Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" din Bucureşti, redactor
la revistele Cultura şi Euphorion. Este doctor in
filologie - cu distincţia Summa cum laude - al Universităţii
din Bucureşti (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul
literar şi artistic, Bucureştiul cultural,
Cuvântul, Euresis, România literară,
Vatra ş.a., totalizând peste 400 de studii şi articole
publicate in periodice şi in volume colective. Dintre criticii
generaţiei sale, a obţinut cel mai mare număr de voturi la
anchetele BEST ("Bursa tinerilor scriitori", organizată de
Bucureştiul cultural in 2006) şi "Cei mai buni 5 tineri
scriitori ai momentului" (Colocviul Tinerilor Scriitori,
Cluj-Napoca, 2007).