REPORTAJ/ Noi şi istoria (I). Tot românul este exponenţial

Autor: Stan Constantin 10.03.2010
Gardă de onoare, imn regal, asistenţa in picioare, ca semn de deferenţă in faţa Alteţei Sale Principesa Margareta, costumaţie de perioadă interbelică sau eleganţă princiară (Neagu Djuvara), public parcă (auto)selectat cu grijă, somptuoasa clădire a Muzeului Enescu, adică totul in ton cu evenimentul: lansarea volumului impresionant (prin dimensiuni, prin calitatea hârtiei şi a reproducerilor, prin cantitatea de informaţii şi de documente cuprinse) "Regina Maria in America" de Adrian-Slivan Ionescu.
Ceva mai mult de o jumătate de secol de regalitate şi o tăcere de altă jumătate sunt cauzele pentru care românii ştiu destul de puţine despre monarhie şi familiile monarhice din România. Dincolo de atracţia şi fascinaţia exercitate de viaţa din palatele regale, ar trebui să primeze cunoaşterea istoriei adevărate. De la A.D. Xenopol incoace nu am mai avut o istorie cât de cât reală. E un truism să afirmi că fiecare putere - la noi şi fiecare regim politic - rescrie istoria, selectând, aducând in prim-plan fapte convenabile şi justificabile Alteori insă se perpetuează nişte locuri comune fără ca nimeni să le mai verifice. Am crescut cu o istorie in care strămoşii noştri erau nişte viteji nemaipomeniţi: fuseserăm cei mai viteji dintre traci, luptele cu romanii erau pilde de eroism, dar mai ales avuseserăm nenumărate victorii impotriva otomanilor. Ni se umplea pieptul de mândrie când ai noştri apărându-şi "sărăcia şi nevoile şi neamul" infrângeau puhoaiele Imperiului după o tactică militară care ni se părea genială: pârjolul şi retragerea in păduri.
Toată această mândrie a inceput să pălească atunci când am citit că luptele din Evul Mediu şi până hăt spre vremurile moderne se dădeau de la răsăritul la apusul soarelui, iar invingător era cel care rămânea pe câmpul de luptă şi a doua zi dimineaţa. Aha, mi-am zis, păi dacă noi o şparleam in timpul nopţii, intr-o retragere strategică, asta vrea să insemne că, de fapt, nu prea invingeam noi. O a doua revelaţie am avut-o când mi-a căzut in mână o istorie a Imperiului Otoman scrisă de un turc (sau, dacă mi-aduc bine aminte, de o turcoaică). Ei bine, in istoria lor noi nu prea existam: in afara consemnării expediţiei impotriva Moldovei, care s-a lăsat cu bătălia de la Podu Inalt, nu mai era nimic. Iar asta era inscrisă pentru că fusese, intr-adevăr, prima mare mişcare de oştiri otomane după ce cuceriseră Constantinopole. In fapt, autorul voia a ne spune că după 1453 Imperiul işi aflse stabilitatea, era solid şi in apogeu, dovadă că aproape două decenii nu mai arătase interes pentru ceea ce era in afara graniţelor sale! De-a-ndoaselea, in istoriile noastre marile evenimente istorice din trecutul Romaniei erau expediate in câteva rânduri cam sibilinice, in timp ce nu ştiu ce răzmeriţă de prin nu ştiu ce cătun se lăbărţa pe pagini intregi, ca trezire a conştiinţei revoluţionare a maselor in căutarea partidului care să le conducă la victoria finală!
De regalitate se leagă practic făurirea României moderne; ceea ce reformele lui Cuza defrişaseră a aşezat cu temeinicie şi cu plus de modernitate domnia lui Carol I. Unirea de la 1 decembrie 1918 nu a fost un marş triumfal şi nici nu era posibilă doar cu delegaţiile care işi prezentaseră la Alba Iulia credenţionalele, ca să dau numai un exemplu. A fost nevoie de o politică in interes naţional in timpul şi după terminarea Primului Război Mondial, a fost necesară o intensă activitate diplomatică in pregătirea şi in timpul Conferinţei de Pace de la Paris. O perioadă bogată, contradictorie şi involburată - cum e cea interbelică - este vag descifrată de români, astfel incât unii fac din Garda de Fier şi din membrii mişcării legionare eroi ai neamului, alţii ii află la originea dezastrului in care s-a aflat ţara in preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Antipatiile şi simpatiile nu se leagă desigur de cunoaştere, dar ele se pot naşte din cunoaştere sau din necunoaştere. Nu suntem nişte raţionali atunci când vine vorba de politică şi istorie: românii sunt extrem de pătimaşi, de polarizaţi şi de intransigenţi in acest caz. Ei trebuie să fie de o parte sau de alta a baricadei şi intr-o veşnică incercare de a-şi lichida opoziţia. Facem degrabă mai intâi piedestale şi apoi ne căutăm personajele pe care să le aşezăm acolo. Cine indrăzneşte să vadă şi petele de pe statuie e un duşman şi e degrabă "gratulat" cu toate păcatele şi defectele umane, sociale, politice, culturale.
Nu altfel se comportă intelnghenţia românească. Crezul intr-o doctrină politică, intr-o formă de organizare a statului are la bază deseori un afect, este generat de un impact emoţional, pentru ca mai apoi să fie consolidat de contabilizarea avantajelor personale ce-au derivat din aderarea la o ideologie sau alta. Iubitorii de monarhie sunt legaţi mai degrabă sentimental de perioada si de oamenii din anturajul casei regale. Pactizarea cu ideea monarhică nu se realizează in valoarea sa politică şi socială, ci din credinţa intimă, tăinuită adesea, că prin această susţinere el insuşi ca individ ar aparţine unei caste cu sânge nobil. De aici, imlocuirea argumentului raţional cu cel emoţional, a dialogului cu monologul, atoleranţei cu exclusivismul.
Românul are marea ştiinţă - şi consumă bogate resurse de timp, spirituale şi chiar materiale - spre a da unui interes personal o aură de principiu moral, istoric, politic, cultural. Păcatele lui sunt păcatele altora, calităţile lui sunt calităţile neamului, pentru că tot românul este exponent, iar viaţa şi aspiraţiile lui sunt exponenţiale.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de Duminica".

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.