REPORTAJ/ Noi şi istoria (I). Tot românul este exponenţial
Autor:
Stan Constantin
10.03.2010
Gardă de onoare, imn regal, asistenţa in
picioare, ca semn de deferenţă in faţa Alteţei Sale Principesa
Margareta, costumaţie de perioadă interbelică sau eleganţă
princiară (Neagu Djuvara), public parcă (auto)selectat cu grijă,
somptuoasa clădire a Muzeului Enescu, adică totul in ton cu
evenimentul: lansarea volumului impresionant (prin dimensiuni, prin
calitatea hârtiei şi a reproducerilor, prin cantitatea de
informaţii şi de documente cuprinse) "Regina Maria in America" de
Adrian-Slivan Ionescu.
Ceva mai mult de o jumătate de
secol de regalitate şi o tăcere de altă jumătate sunt cauzele
pentru care românii ştiu destul de puţine despre monarhie şi
familiile monarhice din România.
Dincolo de atracţia şi fascinaţia
exercitate de viaţa din palatele regale, ar trebui să primeze
cunoaşterea istoriei adevărate. De la A.D. Xenopol incoace nu am
mai avut o istorie cât de cât reală. E un truism să afirmi că
fiecare putere - la noi şi fiecare regim politic - rescrie istoria,
selectând, aducând in prim-plan fapte convenabile şi justificabile
Alteori insă se perpetuează nişte locuri comune fără ca nimeni să
le mai verifice. Am crescut cu o istorie in care strămoşii noştri
erau nişte viteji nemaipomeniţi: fuseserăm cei mai viteji dintre
traci, luptele cu romanii erau pilde de eroism, dar mai ales
avuseserăm nenumărate victorii impotriva otomanilor. Ni se umplea
pieptul de mândrie când ai noştri apărându-şi "sărăcia şi nevoile
şi neamul" infrângeau puhoaiele Imperiului după o tactică militară
care ni se părea genială: pârjolul şi retragerea in
păduri.
Toată această mândrie a inceput
să pălească atunci când am citit că luptele din Evul Mediu şi până
hăt spre vremurile moderne se dădeau de la răsăritul la apusul
soarelui, iar invingător era cel care rămânea pe câmpul de luptă şi
a doua zi dimineaţa. Aha, mi-am zis, păi dacă noi o şparleam in
timpul nopţii, intr-o retragere strategică, asta vrea să insemne
că, de fapt, nu prea invingeam noi. O a doua revelaţie am avut-o
când mi-a căzut in mână o istorie a Imperiului Otoman scrisă de un
turc (sau, dacă mi-aduc bine aminte, de o turcoaică). Ei bine, in
istoria lor noi nu prea existam: in afara consemnării expediţiei
impotriva Moldovei, care s-a lăsat cu bătălia de la Podu Inalt, nu
mai era nimic. Iar asta era inscrisă pentru că fusese, intr-adevăr,
prima mare mişcare de oştiri otomane după ce cuceriseră
Constantinopole. In fapt, autorul voia a ne spune că după 1453
Imperiul işi aflse stabilitatea, era solid şi in apogeu, dovadă că
aproape două decenii nu mai arătase interes pentru ceea ce era in
afara graniţelor sale! De-a-ndoaselea, in istoriile noastre marile
evenimente istorice din trecutul Romaniei erau expediate in câteva
rânduri cam sibilinice, in timp ce nu ştiu ce răzmeriţă de prin nu
ştiu ce cătun se lăbărţa pe pagini intregi, ca trezire a
conştiinţei revoluţionare a maselor in căutarea partidului care să
le conducă la victoria finală!
De regalitate se leagă practic
făurirea României moderne; ceea ce reformele lui Cuza defrişaseră a
aşezat cu temeinicie şi cu plus de modernitate domnia lui Carol I.
Unirea de la 1 decembrie 1918 nu a fost un marş triumfal şi nici nu
era posibilă doar cu delegaţiile care işi prezentaseră la Alba
Iulia credenţionalele, ca să dau numai un exemplu. A fost nevoie de
o politică in interes naţional in timpul şi după terminarea
Primului Război Mondial, a fost necesară o intensă activitate
diplomatică in pregătirea şi in timpul Conferinţei de Pace de la
Paris. O perioadă bogată, contradictorie şi involburată - cum e cea
interbelică - este vag descifrată de români, astfel incât unii fac
din Garda de Fier şi din membrii mişcării legionare eroi ai
neamului, alţii ii află la originea dezastrului in care s-a aflat
ţara in preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Antipatiile şi
simpatiile nu se leagă desigur de cunoaştere, dar ele se pot naşte
din cunoaştere sau din necunoaştere. Nu suntem nişte raţionali
atunci când vine vorba de politică şi istorie: românii sunt extrem
de pătimaşi, de polarizaţi şi de intransigenţi in acest caz. Ei
trebuie să fie de o parte sau de alta a baricadei şi intr-o veşnică
incercare de a-şi lichida opoziţia. Facem degrabă mai intâi
piedestale şi apoi ne căutăm personajele pe care să le aşezăm
acolo. Cine indrăzneşte să vadă şi petele de pe statuie e un duşman
şi e degrabă "gratulat" cu toate păcatele şi defectele umane,
sociale, politice, culturale.
Nu altfel se comportă
intelnghenţia românească. Crezul intr-o doctrină politică, intr-o
formă de organizare a statului are la bază deseori un afect, este
generat de un impact emoţional, pentru ca mai apoi să fie
consolidat de contabilizarea avantajelor personale ce-au derivat
din aderarea la o ideologie sau alta. Iubitorii de monarhie sunt
legaţi mai degrabă sentimental de perioada si de oamenii din
anturajul casei regale. Pactizarea cu ideea monarhică nu se
realizează in valoarea sa politică şi socială, ci din credinţa
intimă, tăinuită adesea, că prin această susţinere el insuşi ca
individ ar aparţine unei caste cu sânge nobil. De aici, imlocuirea
argumentului raţional cu cel emoţional, a dialogului cu monologul,
atoleranţei cu exclusivismul.
Românul are marea ştiinţă - şi
consumă bogate resurse de timp, spirituale şi chiar materiale -
spre a da unui interes personal o aură de principiu moral, istoric,
politic, cultural. Păcatele lui sunt păcatele altora, calităţile
lui sunt calităţile neamului, pentru că tot românul este exponent,
iar viaţa şi aspiraţiile lui sunt exponenţiale.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu
Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de
Duminica".
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.