IASII LUI PATRAS/ Călătorie prin Ţara bursucilor
Autor:
Patras Antonio
25.03.2010
Despre Nicolae Manea mi-aş fi
dorit să scriu in cu totul altfel de imprejurări decat cele de
acum, cand cuvintele au inceput să-mi pară nu doar lipsite de sens,
ci pur şi simplu neavenite, triviale chiar cată vreme se văd
constrinse, in virtutea unor convenţii oarecare, să poarte cu ele
fiorul ireversibilului, inevitabilele rezonanţe funebre ale
lucrurilor ce nu mai sunt.
Mărturisesc că niciodată nu mi
s-a intamplat să ezit atat ca in cazul de faţă, şi nici in clipa
aceasta nu sunt convins de utilitatea reverenţelor postume, la care
Nic (aşa ii plăcea să se recomande, cu familiaritate şi căldură,
dar şi dintr-o sacră oroare faţă de protocol) n-ar fi consimţit
nici in ruptul capului.
Era un om tanăr chiar şi atunci cand nu mai
era de mult tanăr, iar cine avea norocul de a-i sta prin preajmă
invăţa repede lecţia gestului firesc, degajat, şi a dialogului
sincer, lipsit de ipocrizie, care-i indeamnă pe oameni să-şi
vorbească deschis, dincolo de orice formă de egoism ori de vanitate
meschină.
Nimic nu i se părea mai de preţ
ca libertatea. Semăna in multe privinţe cu Moţu Pittiş şi mi-l
imaginam ades recitind versurile celebrului hit lansat de "Pasărea
Colibri" - "Nu contează cat de lung am părul etc." -, ca o sfidare
la adresa nu atat a burghezului imbecilizat (relicvă din alte
lumi), cat a capetelor pătrate de activişti sau de bieţi proletari
cu frică de partid şi de Dumnezeu. Imi vorbea mereu de anii
studenţiei, cu prieteni unul şi unul, cu nopţi petrecute la
redacţie la "Alma Mater", cu recitaluri de poezie şi muzică bună,
de la Beatles şi Jimi Hendrix la Led Zeppelin, Jethro Tull sau Pink
Floyd, cele mai teribile trupe de atunci (şi dintotdeauna, ar
adăuga cunoscătorii).
De la Nic am aflat de moda
hippy, a pletelor şi a pantalonilor evazaţi, de frumuseţea boemei
literare de altădată, cu mancare pe blat, călătorii, chiul de la
orele plicticoase, dar şi cu lecturi grele,
extenuante.
De la Nic am auzit prima oară de
Tarkovski, Bergman şi Antonioni. El mi-a starnit pasiunea de
bibliofil (avea o bibliotecă fabuloasă) cu Orlando furioso,
intr-o ediţie de pe la 1700, sau cu Cărticica de seară,
intr-un volum serie limitată, purtand semnătura celebrului autor,
el mi-a pus in mană la vremea adolescenţei Zenobia ori
Intamplările in irealitatea imediată (era pasionat de
avangardă şi scrisese o excelentă lucrare de licenţă despre
suprarealism), ca să nu mai vorbesc de tomuri grele ca Ştiinţa
nouă, voluminosul tratat al lui Giambattista Vico,
Fenomenologia spiritului sau Estetica lui Croce, de
jurnalele lui Baudelaire, povestirile lui Poe, şi multe multe
altele.
Nic mi-a starnit pasiunea pentru
Kavafis şi Pavese, autorii săi preferaţi, Nic m-a indemnat să scriu
şi să-mi inving in bună măsură timiditatea şi tot Nic mi-a dăruit o
mulţime de cărţi la care ţinea el insuşi enorm, dar de care
inţelegea totuşi să se despartă, cu generozitatea celui obişnuit
mai mult să dea decat să primească.
Parcă-l văd aievea cum zambea in
sine, pe sub mustaţă, detaşandu-se ironic de lumea din jur şi de
automatismele unei existenţe la care nu mai voia să participe decat
ca spectator, amuzat de ridicolul condiţiei umane. Pentru că, după
absolvirea facultăţii, in lipsa buletinului de Iaşi şi a unor
relaţii temeinice in sistem, el a preferat să rămană deoparte,
să-şi păstreze intactă doar libertatea interioară, spre uimirea
prefăcută a colegilor săi mai ambiţioşi, foarte mulţumiţi de fapt
că au scăpat de un potenţial concurent, renumit prin talentul şi
limba lui ascuţită. Insă Nic nu a pretins niciodată vreo poziţie
confortabilă in sistem, iar după 1989, cand s-ar fi putut
reintoarce in Iaşi, a ales să se ţină departe de zgomotul neplăcut
al unei vieţi literare măcinate de tot soiul de conflicte murdare,
departe de lumea invrăjbită a scriitorilor şi a intelectualilor cu
blazonul pătat de puroiul compromisurilor morale.
Cunoscand prea bine natura
umană, Nicolae Manea - fostul secretar general al prestigioasei
reviste studenţeşti "Alma Mater", fostul şef de cenaclu - va fi
inţeles prea bine că amicii de altădată s-au mai schimbat intre
timp, devenind oameni serioşi, cu familie grea, şi că nimănui nu-i
pasă de fapt cu adevărat de soarta talentului său de poet genial,
căzut intr-o nedreaptă uitare. Cu toate acestea, o vreme pare să fi
nutrit oarecare speranţe, din moment ce s-a induplecat să-şi
publice, atunci cand se putea din nou, nişte texte.
Incurajat un timp de noua stare
de lucruri, mi-a mărturisit chiar că voia să-şi adune poeziile
intr-un volum pe care ar fi urmat să i-l editeze prietenul său
emigrat de ani buni in Germania, Hoppy Winckler. Nu ştiu ce s-a
intamplat mai apoi, dar, de cate ori ii aminteam de volum, Nic
schimba vorba, nu fără o urmă de amărăciune. Şi totuşi, iată că
acum miracolul s-a produs, iar Ţara bursucilor, cartea
ţinută atata vreme in sertar, vede in sfarşit lumina tiparului prin
bunăvoinţa scriitorilor-editori Valentin Talpalaru şi Emilian
Marcu, oamenii de care autorul se va fi simţit mai aproape (de
vreme ce lor le-a incredinţat manuscrisele) in acele ceasuri
cumplite de luciditate dinaintea sfarşitului.
Şi cand deschizi volumul, de la
primele versuri simţi vana de poet inspirat şi ironic, capabil să
insinueze aluzii cu schepsis intertextual ori politic intr-un
limbaj melifluent, modelat pe nişte tipare ritmice foarte dificile.
Citez doar cateva exemple, ilustrative, sper, pentru expresivitatea
metaforico-muzicală a poemelor din ciclul care dă şi titlul
volumului, dar şi pentru inteligenţa de a prelucra ironic motive şi
sonuri amintind de Arghezi, Doinaş sau Nichita Stănescu: "Tocmai
cand nu te aştepţi/ vin bursucii// mai intai plange iarba incet/ se
presimte o vagă ninsoare/ nimeni nu ţipă/ nici măcar nu tresare/
apoi vine o linişte grea/ ca o noapte bătrană şi rece/ peste care
se zbate cerul/ proaspăt ucis// şi deodată o spaimă nebună/ cade
urland in pămant dinspre lună/ vin ei/ lumină neagră/ trec prin
acoperiş prin pereţi/ macină piatra o limpezesc o prefac/ apa
rădăcinii unui copac/ trec prin lumină o macină o desfac/ soarele
frunzelor unui copac// vin ei de demult de aiurea/ vin să macine
lumea-pădurea/ trec prin acoperiş prin pereţi/ cu răsuflet greu cu
răsuflet/ şi trec prin carne prin suflet// Ca un blestem pe capătul
crucii/ tocmai cand nu te aştepţi/ vin bursucii" (Vin
bursucii); sau: "Nu ţin minte să fi văzut/ in ţara bursucilor
herghelii/ poate caii lor mai demult/ s-au ascuns sub temelii// o
doar bursucii ştiu să vaneze/ ştiu să alerge să rupă/ ştiu chiar să
clănţăne şi să urle/ după ce te-au zărit doar după// cel mai greu
şi mai greu de vanat/ e un vechi şi ciudat animal/ foarte greu de
găsit şi apoi/ cum să faci să-l dai jos de pe cal/ aici insă totul
se poate/ fu adus un bursuc de oţel/ aport - i s-a spus -
tăvăleşte-l/ pe acel ce se vrea mai acel// minunat! Strigară
bursucii cu toţii/ minunat! Am strigat eu muşcat de genunchi/ doar
durerea aprinsă suind inspre creştet/ din oţel infipt cu putere-n
rărunchi// in sfarşit m-au găsit, eram singurul care/ vinovat e
de-a fi mai puţin vinovat/ eu pe calul meu alb ei bursuci fără
număr/ murind drept răsplată intr-un mod minunat"(In ţara
bursucilor); sau: "mai intai fac un semn oarecare/ spun ceva
dar să fie frumos/ şi se face o albă lumină/ ca un manz foarte alb
şi lucios// mai apoi mă ridic şi aştept/ mă stropesc peste creştet
cu rouă/ căci bursucii o ştim/ mai ales vin atunci cand plouă//
sunt acum minzul alb sunt lumină/ ei se-ascund undeva mult mai jos/
eu mai fac iar un semn oarecare/ spun ceva insă mai frumos"
(Cum pană la urmă alung bursucii).
De fapt, ciclul Ţara
bursucilor fusese publicat prin anii '70 in "Alma Mater"
(colecţia se poate consulta integral la Biblioteca Centrală a
Universităţii din Iaşi), aducind tanărului student la filologie
faima de cel mai promiţător talent al generaţiei. Numai că, in loc
să-şi urmeze muza şi să scrie cu sirg in maniera cu care făcuse
valvă, Nicolae Manea pare să se delimiteze prematur de propria
formulă, simţind de la bun inceput pericolul facilităţii şi al
autopastişării. Inteligenţa i-a frant, se pare, mult prea repede
aripile (de albatros, să zicem), iar textele de mai tarziu işi
pierd suflul şi capătă pe alocuri tonalităţi elegiace colorate
parodic, ca in acest dialog intertextual cu celebrul poem al lui
Mircea Dinescu: "Sunt singur doamnă singur şi departe/ Imens şi
sumbru ca un ceas de noapte/ Incert ca acul de busolă intre poli/
Solemn ca un sultan primind pe soli.// Sunt poate altfel doamnă mai
firesc/ Ca un potir maur cu arabesc/ Sub care trec convoaiele
păgane/ De sclavi de eunuci şi de cadine// Sunt doamnă soclul umed
de statuie/ Ce trebuia să fie brusc şi nu e/ Sunt o podoabă grea de
abanos/ Sau dintr-un fel de lemn şi mai frumos// De fapt sunt
singur doamnă şi departe/ Ca o ţestoasă lunecand pe spate/ Şi tot
ce sunt sunt doamnă ţie-ţi dărui/ Cand mă dizolv mă risipesc mă
nărui." (Ce sunt).
Nu intamplător, poemele din
ultima parte a volumului marchează o mutaţie semnificativă atat la
nivelul temelor, cat şi al procedeelor şi modalităţilor de
textualizare. O primă categorie de texte mizează pe inscenarea
discret-ironică a (auto)biograficului, intr-un limbaj minimal,
care-şi propune să reconvertească liric elementul prozaic. Iată o
bucată foarte reuşită in genul acesta: "El işi cumpără foarte rar/
Papuci de casă. El dondăne, fredonează/ Devine brusc inţelept, işi
dă palme,/ Plange, recunoaşte, mai cere/ Incă o dată, scuze.//
Poetul ingină ceva. O ia razna,/ Işi dedică, post-mortem,/ Un
manuscris. Precizează, deschide/ Paranteze, mai are ceva de
adăugat./ Lui ii este dor de acasă, de nişte/ Ai săi.// Poetul
cască gura. Unii/ Se opresc puţin, il dojenesc ce-l dojenesc,/ Apoi
se indreaptă grăbiţi către slujbe./ Nimeni insă (dumnezeu ştie de
ce)/ Nu admite că seara, tarziu,/ După ora stingerii/ El se
strecoară in bucătărie/ Şi se apucă de hoinărit."
(Adeverinţă).
Altă categorie de texte, cea mai
consistentă, ingană elegiac trauma despărţirii de oraş (Emoţia
oraşului se intitulează ciclul de poeme din partea a doua a
volumului)ca de o "Cetate vie", spaţiu matricial in care poetul se
va fi simţit integrat organic (intr-adevăr, Nicolae Manea e un poet
esenţialmente citadin, pe care exilul la sat l-a distrus ca artist,
secătuindu-i vana creatoare, dar nu l-a mutilat sufleteşte). Sunt
de regăsit, aici, momentele simbolice ale oricărei experienţe
poetice condiţionate existenţial, cu scenariul inevitabil marcat de
iminenţa sfarşitului şi de memoria clipelor de graţie din trecut
(tinereţea, talentul). Aşa se şi incheie, de altfel, volumul, in
nota melancolică a acestui poem fără titlu (absenţă semnificativă
şi pentru alte, numeroase, pricini): "poemul acesta/ n-ar fi
trebuit să existe/ numai umbra sa/ aroma neinchipuită a vocalelor/
veşnicia dintre sunete/ gestul irepetabil al buzelor mele// acest
poem/ se zbate printre/ cuvinte/ (oh crede-l crede-mă/ ne iubim
imens)// memoria/ insuportabila mea povară/ il copleşeşte/ simt -
abia mai respiră/ se incovoaie se stinge/ acest poem/ risipit/
printre bietele mele cuvinte".
La puţin timp după ce va fi
scris poemul din urmă a dispărut şi Nic dintre noi, fără să-şi
anunţe retragerea, intr-o manieră demnă, nobilă, de om care nu vrea
să deranjeze pe nimeni. De fapt, a murit aşa cum trăise: ca un
spirit ales, de o nobleţe innăscută, inclinat mai mult către
contemplaţie decit către acţiune, dar şi ca un fiu risipitor,
generos cu ceilalţi pană acolo incit devenea mult prea nedrept cu
sine, cultivind o subtilă filozofie a anonimatului necesar şi a
libertăţii refuzurilor care-l făcea să nu regrete nimic, să se
mulţumească de pildă cu postura modestă de profesor de ţară, el,
unul dintre cei mai talentaţi poeţi din generaţia sa,
"intelectualul rafinat" (aşa il apreciază Mihai Ursachi intr-o
dedicaţie de pe volumul Inel cu enigmă, rămas in posesia
mea), primit oricand cu braţele deschise in cercurile cele mai
alese, ca un oaspete de seamă.
E drept, mulţi dintre cei care-i
cunoşteau posibilităţile intelectuale s-au arătat totdeauna
surprinşi de presupusa "ratare" a scriitorului, sustras de la
menirea-i firească printr-un nefericit concurs de imprejurări. Dar,
fără să se fi acrit de resentiment, cum li se intamplă de obicei
intelectualilor cu potenţial, atinşi de microbul voinţei de putere,
Nicolae Manea, poetul fără volum, şi-a găsit salvarea altundeva,
departe de masa de lucru, in poezia vieţii de zi cu zi, asumată
existenţial ca o stare de graţie, printre oameni poate mai puţin
instruiţi, dar mult mai inţelepţi şi modeşti, alături de soţia şi
de copiii săi, de ciţiva prieteni dragi şi de elevii cărora le-a
modelat cu iscusinţă mintea şi inima.
Din textele adunate acum in
sfarşit la un loc ne putem da seama numai intr-o mică măsură de cat
am pierdut cu toţii, pierzandu-l pe cel ce a fost Nicolae
Manea.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.