IASII LUI PATRAS/ Călătorie prin Ţara bursucilor

Autor: Patras Antonio 25.03.2010
Despre Nicolae Manea mi-aş fi dorit să scriu in cu totul altfel de imprejurări decat cele de acum, cand cuvintele au inceput să-mi pară nu doar lipsite de sens, ci pur şi simplu neavenite, triviale chiar cată vreme se văd constrinse, in virtutea unor convenţii oarecare, să poarte cu ele fiorul ireversibilului, inevitabilele rezonanţe funebre ale lucrurilor ce nu mai sunt.
Mărturisesc că niciodată nu mi s-a intamplat să ezit atat ca in cazul de faţă, şi nici in clipa aceasta nu sunt convins de utilitatea reverenţelor postume, la care Nic (aşa ii plăcea să se recomande, cu familiaritate şi căldură, dar şi dintr-o sacră oroare faţă de protocol) n-ar fi consimţit nici in ruptul capului. Era un om tanăr chiar şi atunci cand nu mai era de mult tanăr, iar cine avea norocul de a-i sta prin preajmă invăţa repede lecţia gestului firesc, degajat, şi a dialogului sincer, lipsit de ipocrizie, care-i indeamnă pe oameni să-şi vorbească deschis, dincolo de orice formă de egoism ori de vanitate meschină.
Nimic nu i se părea mai de preţ ca libertatea. Semăna in multe privinţe cu Moţu Pittiş şi mi-l imaginam ades recitind versurile celebrului hit lansat de "Pasărea Colibri" - "Nu contează cat de lung am părul etc." -, ca o sfidare la adresa nu atat a burghezului imbecilizat (relicvă din alte lumi), cat a capetelor pătrate de activişti sau de bieţi proletari cu frică de partid şi de Dumnezeu. Imi vorbea mereu de anii studenţiei, cu prieteni unul şi unul, cu nopţi petrecute la redacţie la "Alma Mater", cu recitaluri de poezie şi muzică bună, de la Beatles şi Jimi Hendrix la Led Zeppelin, Jethro Tull sau Pink Floyd, cele mai teribile trupe de atunci (şi dintotdeauna, ar adăuga cunoscătorii).
De la Nic am aflat de moda hippy, a pletelor şi a pantalonilor evazaţi, de frumuseţea boemei literare de altădată, cu mancare pe blat, călătorii, chiul de la orele plicticoase, dar şi cu lecturi grele, extenuante.
De la Nic am auzit prima oară de Tarkovski, Bergman şi Antonioni. El mi-a starnit pasiunea de bibliofil (avea o bibliotecă fabuloasă) cu Orlando furioso, intr-o ediţie de pe la 1700, sau cu Cărticica de seară, intr-un volum serie limitată, purtand semnătura celebrului autor, el mi-a pus in mană la vremea adolescenţei Zenobia ori Intamplările in irealitatea imediată (era pasionat de avangardă şi scrisese o excelentă lucrare de licenţă despre suprarealism), ca să nu mai vorbesc de tomuri grele ca Ştiinţa nouă, voluminosul tratat al lui Giambattista Vico, Fenomenologia spiritului sau Estetica lui Croce, de jurnalele lui Baudelaire, povestirile lui Poe, şi multe multe altele.
Nic mi-a starnit pasiunea pentru Kavafis şi Pavese, autorii săi preferaţi, Nic m-a indemnat să scriu şi să-mi inving in bună măsură timiditatea şi tot Nic mi-a dăruit o mulţime de cărţi la care ţinea el insuşi enorm, dar de care inţelegea totuşi să se despartă, cu generozitatea celui obişnuit mai mult să dea decat să primească.
Parcă-l văd aievea cum zambea in sine, pe sub mustaţă, detaşandu-se ironic de lumea din jur şi de automatismele unei existenţe la care nu mai voia să participe decat ca spectator, amuzat de ridicolul condiţiei umane. Pentru că, după absolvirea facultăţii, in lipsa buletinului de Iaşi şi a unor relaţii temeinice in sistem, el a preferat să rămană deoparte, să-şi păstreze intactă doar libertatea interioară, spre uimirea prefăcută a colegilor săi mai ambiţioşi, foarte mulţumiţi de fapt că au scăpat de un potenţial concurent, renumit prin talentul şi limba lui ascuţită. Insă Nic nu a pretins niciodată vreo poziţie confortabilă in sistem, iar după 1989, cand s-ar fi putut reintoarce in Iaşi, a ales să se ţină departe de zgomotul neplăcut al unei vieţi literare măcinate de tot soiul de conflicte murdare, departe de lumea invrăjbită a scriitorilor şi a intelectualilor cu blazonul pătat de puroiul compromisurilor morale.
Cunoscand prea bine natura umană, Nicolae Manea - fostul secretar general al prestigioasei reviste studenţeşti "Alma Mater", fostul şef de cenaclu - va fi inţeles prea bine că amicii de altădată s-au mai schimbat intre timp, devenind oameni serioşi, cu familie grea, şi că nimănui nu-i pasă de fapt cu adevărat de soarta talentului său de poet genial, căzut intr-o nedreaptă uitare. Cu toate acestea, o vreme pare să fi nutrit oarecare speranţe, din moment ce s-a induplecat să-şi publice, atunci cand se putea din nou, nişte texte.
Incurajat un timp de noua stare de lucruri, mi-a mărturisit chiar că voia să-şi adune poeziile intr-un volum pe care ar fi urmat să i-l editeze prietenul său emigrat de ani buni in Germania, Hoppy Winckler. Nu ştiu ce s-a intamplat mai apoi, dar, de cate ori ii aminteam de volum, Nic schimba vorba, nu fără o urmă de amărăciune. Şi totuşi, iată că acum miracolul s-a produs, iar Ţara bursucilor, cartea ţinută atata vreme in sertar, vede in sfarşit lumina tiparului prin bunăvoinţa scriitorilor-editori Valentin Talpalaru şi Emilian Marcu, oamenii de care autorul se va fi simţit mai aproape (de vreme ce lor le-a incredinţat manuscrisele) in acele ceasuri cumplite de luciditate dinaintea sfarşitului.
Şi cand deschizi volumul, de la primele versuri simţi vana de poet inspirat şi ironic, capabil să insinueze aluzii cu schepsis intertextual ori politic intr-un limbaj melifluent, modelat pe nişte tipare ritmice foarte dificile. Citez doar cateva exemple, ilustrative, sper, pentru expresivitatea metaforico-muzicală a poemelor din ciclul care dă şi titlul volumului, dar şi pentru inteligenţa de a prelucra ironic motive şi sonuri amintind de Arghezi, Doinaş sau Nichita Stănescu: "Tocmai cand nu te aştepţi/ vin bursucii// mai intai plange iarba incet/ se presimte o vagă ninsoare/ nimeni nu ţipă/ nici măcar nu tresare/ apoi vine o linişte grea/ ca o noapte bătrană şi rece/ peste care se zbate cerul/ proaspăt ucis// şi deodată o spaimă nebună/ cade urland in pămant dinspre lună/ vin ei/ lumină neagră/ trec prin acoperiş prin pereţi/ macină piatra o limpezesc o prefac/ apa rădăcinii unui copac/ trec prin lumină o macină o desfac/ soarele frunzelor unui copac// vin ei de demult de aiurea/ vin să macine lumea-pădurea/ trec prin acoperiş prin pereţi/ cu răsuflet greu cu răsuflet/ şi trec prin carne prin suflet// Ca un blestem pe capătul crucii/ tocmai cand nu te aştepţi/ vin bursucii" (Vin bursucii); sau: "Nu ţin minte să fi văzut/ in ţara bursucilor herghelii/ poate caii lor mai demult/ s-au ascuns sub temelii// o doar bursucii ştiu să vaneze/ ştiu să alerge să rupă/ ştiu chiar să clănţăne şi să urle/ după ce te-au zărit doar după// cel mai greu şi mai greu de vanat/ e un vechi şi ciudat animal/ foarte greu de găsit şi apoi/ cum să faci să-l dai jos de pe cal/ aici insă totul se poate/ fu adus un bursuc de oţel/ aport - i s-a spus - tăvăleşte-l/ pe acel ce se vrea mai acel// minunat! Strigară bursucii cu toţii/ minunat! Am strigat eu muşcat de genunchi/ doar durerea aprinsă suind inspre creştet/ din oţel infipt cu putere-n rărunchi// in sfarşit m-au găsit, eram singurul care/ vinovat e de-a fi mai puţin vinovat/ eu pe calul meu alb ei bursuci fără număr/ murind drept răsplată intr-un mod minunat"(In ţara bursucilor); sau: "mai intai fac un semn oarecare/ spun ceva dar să fie frumos/ şi se face o albă lumină/ ca un manz foarte alb şi lucios// mai apoi mă ridic şi aştept/ mă stropesc peste creştet cu rouă/ căci bursucii o ştim/ mai ales vin atunci cand plouă// sunt acum minzul alb sunt lumină/ ei se-ascund undeva mult mai jos/ eu mai fac iar un semn oarecare/ spun ceva insă mai frumos" (Cum pană la urmă alung bursucii).
De fapt, ciclul Ţara bursucilor fusese publicat prin anii '70 in "Alma Mater" (colecţia se poate consulta integral la Biblioteca Centrală a Universităţii din Iaşi), aducind tanărului student la filologie faima de cel mai promiţător talent al generaţiei. Numai că, in loc să-şi urmeze muza şi să scrie cu sirg in maniera cu care făcuse valvă, Nicolae Manea pare să se delimiteze prematur de propria formulă, simţind de la bun inceput pericolul facilităţii şi al autopastişării. Inteligenţa i-a frant, se pare, mult prea repede aripile (de albatros, să zicem), iar textele de mai tarziu işi pierd suflul şi capătă pe alocuri tonalităţi elegiace colorate parodic, ca in acest dialog intertextual cu celebrul poem al lui Mircea Dinescu: "Sunt singur doamnă singur şi departe/ Imens şi sumbru ca un ceas de noapte/ Incert ca acul de busolă intre poli/ Solemn ca un sultan primind pe soli.// Sunt poate altfel doamnă mai firesc/ Ca un potir maur cu arabesc/ Sub care trec convoaiele păgane/ De sclavi de eunuci şi de cadine// Sunt doamnă soclul umed de statuie/ Ce trebuia să fie brusc şi nu e/ Sunt o podoabă grea de abanos/ Sau dintr-un fel de lemn şi mai frumos// De fapt sunt singur doamnă şi departe/ Ca o ţestoasă lunecand pe spate/ Şi tot ce sunt sunt doamnă ţie-ţi dărui/ Cand mă dizolv mă risipesc mă nărui." (Ce sunt).
Nu intamplător, poemele din ultima parte a volumului marchează o mutaţie semnificativă atat la nivelul temelor, cat şi al procedeelor şi modalităţilor de textualizare. O primă categorie de texte mizează pe inscenarea discret-ironică a (auto)biograficului, intr-un limbaj minimal, care-şi propune să reconvertească liric elementul prozaic. Iată o bucată foarte reuşită in genul acesta: "El işi cumpără foarte rar/ Papuci de casă. El dondăne, fredonează/ Devine brusc inţelept, işi dă palme,/ Plange, recunoaşte, mai cere/ Incă o dată, scuze.// Poetul ingină ceva. O ia razna,/ Işi dedică, post-mortem,/ Un manuscris. Precizează, deschide/ Paranteze, mai are ceva de adăugat./ Lui ii este dor de acasă, de nişte/ Ai săi.// Poetul cască gura. Unii/ Se opresc puţin, il dojenesc ce-l dojenesc,/ Apoi se indreaptă grăbiţi către slujbe./ Nimeni insă (dumnezeu ştie de ce)/ Nu admite că seara, tarziu,/ După ora stingerii/ El se strecoară in bucătărie/ Şi se apucă de hoinărit." (Adeverinţă).
Altă categorie de texte, cea mai consistentă, ingană elegiac trauma despărţirii de oraş (Emoţia oraşului se intitulează ciclul de poeme din partea a doua a volumului)ca de o "Cetate vie", spaţiu matricial in care poetul se va fi simţit integrat organic (intr-adevăr, Nicolae Manea e un poet esenţialmente citadin, pe care exilul la sat l-a distrus ca artist, secătuindu-i vana creatoare, dar nu l-a mutilat sufleteşte). Sunt de regăsit, aici, momentele simbolice ale oricărei experienţe poetice condiţionate existenţial, cu scenariul inevitabil marcat de iminenţa sfarşitului şi de memoria clipelor de graţie din trecut (tinereţea, talentul). Aşa se şi incheie, de altfel, volumul, in nota melancolică a acestui poem fără titlu (absenţă semnificativă şi pentru alte, numeroase, pricini): "poemul acesta/ n-ar fi trebuit să existe/ numai umbra sa/ aroma neinchipuită a vocalelor/ veşnicia dintre sunete/ gestul irepetabil al buzelor mele// acest poem/ se zbate printre/ cuvinte/ (oh crede-l crede-mă/ ne iubim imens)// memoria/ insuportabila mea povară/ il copleşeşte/ simt - abia mai respiră/ se incovoaie se stinge/ acest poem/ risipit/ printre bietele mele cuvinte".
La puţin timp după ce va fi scris poemul din urmă a dispărut şi Nic dintre noi, fără să-şi anunţe retragerea, intr-o manieră demnă, nobilă, de om care nu vrea să deranjeze pe nimeni. De fapt, a murit aşa cum trăise: ca un spirit ales, de o nobleţe innăscută, inclinat mai mult către contemplaţie decit către acţiune, dar şi ca un fiu risipitor, generos cu ceilalţi pană acolo incit devenea mult prea nedrept cu sine, cultivind o subtilă filozofie a anonimatului necesar şi a libertăţii refuzurilor care-l făcea să nu regrete nimic, să se mulţumească de pildă cu postura modestă de profesor de ţară, el, unul dintre cei mai talentaţi poeţi din generaţia sa, "intelectualul rafinat" (aşa il apreciază Mihai Ursachi intr-o dedicaţie de pe volumul Inel cu enigmă, rămas in posesia mea), primit oricand cu braţele deschise in cercurile cele mai alese, ca un oaspete de seamă.
E drept, mulţi dintre cei care-i cunoşteau posibilităţile intelectuale s-au arătat totdeauna surprinşi de presupusa "ratare" a scriitorului, sustras de la menirea-i firească printr-un nefericit concurs de imprejurări. Dar, fără să se fi acrit de resentiment, cum li se intamplă de obicei intelectualilor cu potenţial, atinşi de microbul voinţei de putere, Nicolae Manea, poetul fără volum, şi-a găsit salvarea altundeva, departe de masa de lucru, in poezia vieţii de zi cu zi, asumată existenţial ca o stare de graţie, printre oameni poate mai puţin instruiţi, dar mult mai inţelepţi şi modeşti, alături de soţia şi de copiii săi, de ciţiva prieteni dragi şi de elevii cărora le-a modelat cu iscusinţă mintea şi inima.
Din textele adunate acum in sfarşit la un loc ne putem da seama numai intr-o mică măsură de cat am pierdut cu toţii, pierzandu-l pe cel ce a fost Nicolae Manea.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.