AVANPREMIERA / Apropierea

Marin Mălaicu-Hondrari

Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971. A debutat cu volumul de versuri "Zborul femeii pe deasupra bărbatului", Editura Eikon, 2004 .Cartea a obţinut Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. În anul 2006, publică romanul "Cartea tuturor intenţiilor", Editura Vinea; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2008. Este prezent în antologiile de poezie "Camera" şi "La Neagra". Traduce poezie din limba spaniolă: Alejandra Pizarnik, Roberto Bolaño, Nicanor Parra.
"Un bărbat cutreierând Europa pe urmele unei femei căsătorite, Stăpâniţa şi trei prieteni obsedaţi de poezie, două femei din Argentina şi iubirea lor aproape imposibilă - iată tot ce ştiam când am început să scriu Apropierea.
Nu te poţi deprinde cu scrisul. Dacă ieri ai scris o pagină grozavă, nimeni şi nimic nu te poate asigura că mâine se va întâmpla la fel. Aştept eu prea multe lucruri extraordinare? Da, da; şi asta numai gândindu-mă că nu încetez a crede într-o iubire fără sfârşit, în vis şi în poezie. Aşa cum nu încetez a a crede în autor-carte-cititor, acest triunghi amoros de o tensiune aproape insuportabilă." (Marin Mălaicu-Hondrari)
"Poet în fibra lui intimă dar - ca atâţia poeţi buni - atras irezistibil de roman, Marin Mălaicu-Hondrari este un spirit cultivat, puternic interiorizat. Discursul său "alb", de un rafinament aproape auster, are o discretă, dar autentică nobleţe, iar nevoia de echilibru "clasic" merge mână în mână cu fascinaţia "coborârilor în Infern". Marele său atu, pe care cred că va şti să-l exploateze până la capăt, este forţa interioară, dublată de o capacitate neobişnuită de esenţializare a experienţelor-limită." (Paul Cernat)

Maria

Cât poţi să te gândeşti la un om? Tot timpul, ştiu ce zic, la un om te poţi gândi tot timpul, iar când dormi îţi apare în vis. E pur şi simplu năucitor. Şi înainte de a şti că se îndrăgostise de mine, am ştiut că îl iubesc şi că nu vom avea nicio şansă, nu-l puteam părăsi pe Javier şi nu puteam trăi fără Adrian. Tocmai mie să mi se întâmple una ca asta! Dar dacă tot mi se întâmplase, am hotărât să accept, mi-am pus pătura în cap, cum se zice. Bunica lui Javier, Dumnezeu să o odihnească în pace, o femeie cu adevărat deosebită, îmi repeta că în viaţă este important să ştii să transformi în avantaj ceea ce aparent îţi este potrivnic. Distanţa care ne separa îmi asigura iluzia castităţii, mii de kilometri de castitate, apoi într-o asemenea relaţie nu există şosete murdare, nici probleme economice. Totul se consuma la nivelul limbajului şi al tăcerii. Uneori, când vorbeam cu el pe messenger, mă apucau atacuri de exhibiţionism şi mă dezbrăcam şi ne prăpădeam de râs şi m-aş fi masturbat, dar gândul că aş fi mânjit relaţia noastră mă împiedica să o fac. Îmi făceam cârlig degetul mare şi mi-l muşcam şi el râdea şi eu râdeam şi amândoi ne prăpădeam de râs, până la lacrimi.
După ce Adrian a plecat din Candás, nu găseam un motiv întemeiat ca să lipsesc de acasă, singură, câteva zile. Nu apărea niciun concert, părinţii mei nu aveau nevoie de mine la Madrid, Javier îşi găsea de lucru numai şi numai pe lângă casă. Adrian era în Córdoba, la opt sute de kilometri depărtare. Ne scriam emailuri, vorbeam la telefon. Locuia cu două lesbiene, mi-l imaginam excitat tot timpul. Apoi n-am mai rezistat şi mi-am forţat norocul, o dată pe an puteam şi eu să-mi forţez norocul, şi ne-am întâlnit la jumătatea drumului, la Madrid. El avea ceva probleme, fusese în România şi se întorsese, nu ştiu ce fel de probleme, niciodată nu-mi vorbea despre problemele pe care le avea, vorbeam strict despre noi, despre relaţia noastră stranie, despre iubirea asta imposibilă, reluam la nesfârşit momentele trăite împreună, poate de aceea ştiu totul pe de rost, fără calendar, fără poze, pot spune fără ezitare ce culoare aveau biletele de autobuz când a plecat în Córdoba, sau ce zi era când l-am văzut în Madrid pe Julio Cortázar. Vineri, o zi superbă, ne aşezaserăm pe o terasă pe trotuar, eram de două zile împreună în Madrid şi beam bere iar în faţa noastră era o farmacie şi în acea farmacie a intrat un tip care semăna leit cu Julio Cortázar tânăr. Adrian nu-l văzuse, aşa că am aşteptat cu sufletul la gură să iasă din farmacie. Îmi doream ca Adrian să-l vadă. Când în sfârşit a apărut în uşa farmaciei, Adrian s-a schimbat la faţă. Asemănarea era izbitoare. Dumnezeule, a zis, dar e chiar Julio Cortázar tânăr şi eu eram fericită că-i provocasem o asemenea bucurie, să se întâlnescă cu Cortázar în Madrid, în timp ce mă ţinea pe mine de mână, asta era de domeniul visului, a zis. Apoi, cu vocea lui seducătoare, mi-a vorbit iar de Cortázar, despre cum începuse, în repetate rânduri, să citească romanul 62.modelo para armar şi niciodată nu reuşise să-l ducă până la capăt, mereu intervenise câte ceva, un exemplar îl pierduse, altul rămăsese în România şi dispăruse, unul îl dăruise şi ca un făcut, de fiecare dată se apucase să citească romanul într-o locuinţă temporară, într-o rulotă în Córdoba, într-o cameră de hotel, într-o locuinţă închiriată. Cortázar şi scrisul fără a fi distras, menos comprometido, yo que no veo más que las nubes y puedo pensar sin distraerme, escribir sin distraerme. Încă de pe atunci îi spuneam că auzisem la radio că oamenii care gândesc zilnic într-o limbă şi folosesc alta, ei bine, oamenii aceia cu timpul devin nevrotici. Partea stranie este, a zis el, că dacă sunt în Spania gândesc româneşte şi mă exprim în spaniolă, iar dacă sunt în România gândesc în spaniolă şi vorbesc româneşte.
Eram în Madrid şi ne puteam spune orice, nu existau suspiciuni, nu pica internetul, nu eram siliţi să închidem messengerul, nu se terminau fisele când ţi-e lumea mai dragă, nici cartelele, eram împreună şi dacă aveam chef să ne sărutăm, ne sărutam, dacă aveam chef să ne plimbăm, ne plimbam şi tot aşa, de pe o terasă pe alta, dintr-o cafenea în alta, fără muzee, fără castele, arareori intram într-o librărie şi atunci da, picam în capcană, ne separam temporar, ne reîntâlneam printre rafturi, ne îmbrăţişam şi fiecare spunea ce văzuse interesant până când nici unul nu mai suportam atâtea cărţi şi ieşeam în stradă unde reîncepeam să râdem şi atunci îl numeam ex-taciturn, ori dacă mergeam tăcuţi unul alături de celălalt, îl întrebam dacă redevenise taciturn şi el se grăbea să răspundă nu nu nu, doar că atâtea cărţi... Atâtea cărţi ce? ziceam eu. Nimic. Atâtea cărţi, spunea. Atât. Şi nu continua niciodată, chiar dacă l-am auzit în repetate rânduri spunând atâtea cărţi, niciodată nu a continuat, dar chiar dacă nu continua niciodată, mereu am înţeles ce trecea sub tăcere.
Ne plăcea să ieşim noaptea, dacă eram în Córdoba ne plimbam pe străduţele din centrul istoric ori printre halele industriale din Las Quemadas, unde patrulele de jandarmi şi paznicii de noapte ne priveau cu suspiciune, uneori chiar ne legitimau şi eu mă grăbeam să le arăt buletinul, o grijă aproape inutilă pentru că românii erau toleraţi în ţara asta, dar preferam să nu risc, se uitau la buletinul meu şi ne lăsau în pace să bântuim şi să râdem, să ne amintim cu greu unde parcasem maşina. Dacă eram în Madrid ori în Barcelona preferam străzile animate, locuri în care trebuia să ne ţinem de mână ca să nu ne pierdem unul de celălalt, adeseori intram în baruri unde se cânta live şi după concert stăteam la coadă la wc. Dacă încurcam staţiile de metro el râdea de mine ca de una care mereu se lăuda că a copilărit la Madrid şi atunci îi spuneam că mă făcuse să-mi pierd capul şi el se oprea din râs.
Apoi venea ziua când trebuia să ne despărţim, ziua în care trebuia să mă întorc acasă. Făceam într-aşa fel încât să nu ne despărţim noaptea, chiar dacă noaptea dinaintea despărţirii era mai puţin veselă, oricât ne prefăceam noi şi ori de câte ori ne-am fi despărţit, noaptea dinaintea separării temporare părea de fiecare dată sfârşitul lumii şi dimineaţa ne găsea buni de nimic, împachetam mecanic ce era de împachetat şi beam o cafea, apoi ne îndreptam cu moartea în suflet spre aeroport, ori spre gară, ori spre autogară şi el de fiecare dată spunea că zilele cu mine sunt cele mai fericite zile din viaţa lui, apoi imediat, ca pentru a şterge ceva din sobrietatea acestor vorbe, adăuga : el amor, esa palabra.
Mă trezeam singură, căutându-mi maşina, cu privirea împăienjenită, ori într-un taxi, tulburată, incapabilă să conversez cu taximetristul. Niciodată nu am putut să dau ochii cu Javier imediat după despărţirea de Adrian. De fiecare dată lăsam să treacă măcar o zi înainte de a mă întoarce acasă. Mă duceam la părinţii mei. Încercam să-mi revin. Îmi dădeam cu cremă bărbia care se iritase de la atâtea săruturi. Verificam atentă bagajul ca nu cumva să se fi strecurat vreun obiect care să trezească bănuieli. Trebuia să disimulez şi să tot disimulez şi nu aveam pe nimeni atât de apropiat încât să-i pot vorbi despre nebunia pe care o trăiam, mă gândeam că dacă aş fi putut vorbi cu cineva mi-ar fi fost mai uşor. Dar nu era nimeni, absolut nimeni, eu nu aveam un Parfenie, ori un The Great, sau o Stăpâniţă, aşa că mă întorceam la prietenii mei, unicii demni de încredere, Mahou şi chiri, la cabinele telefonice şi la yahoo. Partea bună cu computerul era că Javier nu se atingea niciodată de el, îl considera o maşină infernală. Îmi atrăgea atenţia că nici nu deschideam bine ochii şi deja eram pe computer. Sigur că purtarea mea îl făcea suspicios. Înainte de Adrian, treceau zile întregi fără să mă ating de laptop, dar asta era înainte şi acum totul se dăduse peste cap. Înainte de cafea, înainte de a mă spăla pe faţă, verificam dacă Adrian era online. Ne informam cu repeziciune cum urma să fie ziua, care erau orele în care am fi putut să coincidem. Ce nebunie! Dacă mi-ar fi spus cineva că va veni un bărbat pentru care îmi voi pierde capul, i-aş fi râs în faţă. Iată că s-a întâmplat. Ce va fi de noi, ne întrebam noaptea, când eram departe unul de celălalt. Ce se va întâmpla cu noi? Cred că fiecare, în singurătate, se întreba asta mult mai des. Au fost şi momente atât de grele încât să-mi spun gata, aşa nu se mai poate, că nu are niciun rost, că nu se întrevede nicio soluţie. În astfel de momente, prezenţa lui Javier mă incomoda, aşa că plecam, ieşeam din casă pur şi simplu, fără să spun unde mă duceam, fără să-l anunţ. Dacă era noapte, făceam o tură de baruri, intram într-un local, beam ceva şi încercam să uit de Adrian şi de Javier, nu, de Javier nu, nu el îmi bântuia mintea, ci Adrian, apoi plăteam, părăseam localul şi alegeam altul, singură, absolut singură şi cred că se citea ceva pe faţa mea pentru că nimeni nu încerca să-mi facă avansuri, iar dacă mă apuca ziua, mă duceam la plajă, mă scufundam în apă, stăteam în apă până îmi clănţăneau dinţii. Când reveneam acasă, o făceam fără niciun chef. Apoi intervenea ceva şi căpătam iar puteri şi tot aşa, cu nervii întinşi ca o coardă de bas şi cu părul lăsat să crească pentru a-mi acoperi sânii până când el avea să îi atingă din nou.

Fragment din romanul cu acelasi titlu, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească