INTERVIU / Bogdan Vlăduţă: „Felul meu de a gândi arta refuză să creadă în supremaţia Americii asupra Europei”

Bogdan Vlăduţă a debutat cu expoziţie personală în anul 1999, la Galeria Catacomba, într-un spaţiu unde criteriile selective erau cunoscute ca foarte exigente. Dispoziţia acestuia pentru vechi şi tipologiile artistice expirate se concretizase şi în expozitii ca: "Pas D'accord avec Zeffirelli" - 1994, Fresco Performance, Muzeul Kiscelli Budapesta; "Rudenie şi Patrimoniu" -1999, Centrul Cultural Kalinderu Bucureşti sau "Una Bizanzio Latina" -1999, Salla Bramante, Roma. În acelaşi timp se implică în proiecte care manifestă opiniile lui despre timpul actual al artelor vizuale, fără ca asta să afecteze buna locuire cu tradiţia. Apar expoziţii şi manifestări precum: "Construcţii Auxiliare Provizorii" - 2009, Galeria Recycle Nest, Bucureşti, "Zwei Kunstler aus Rumanien - Aurel Vlad - Skulptur und Bogdan Vladuta - Malerei" - 2008, G5, Munchen, "Moarte Romei!"- 2008, pictură, fotografie, text şi instalaţie, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, "Asymmetrical Icons" - 2007, performance - Parco degli Aquedotti, Roma, "Sicriul gol" - 2007, performance - expedierea unui numar de scrisori cu un caracter vizual ambiguu, dar frapant, "Lamentaţii" - 2007, 3 comentarii. Activităţii curente de târguri, expoziţii şi licitaţii la care participă Bogdan Vladuţă i se adaugă o susţinută preocupare pentru studierea fenomenului artistic: doctoratul cu tema "Pictura romana. Un itinerar de pictor" - susţinut în 2009, bursa "Vasile Pârvan" de doi ani la Roma sau volumul "Roma", pe care îl realizează în 2007 ca pe un un obiect artistic, cu text, pictură, fotografie şi concept propriu de editare. Galeria Recycle Nest, pe care o întemeiază împreună cu pictorul Sorin Neamţu, constituie cea mai recentă realizare a sa.

- Bogdan, ai trăit experienţa succesului, ai avut expoziţii personale, stagii în străinătate, un album, acum ai o galerie şi eşti promotor/manager pentru alţii. Cât de tânăr se simte un artist român - artistul care eşti - la 40 de ani?
- Tinereţea este o stare de bine pe care o asociez împlinirilor. Pe de altă parte, un artist tânăr trăieşte neliniştea veşnicei nemulţumiri, dar şi tentaţia de a cuceri cât mai mult. Pentru mine, cheia succesului seamănă cu capacitatea de a accesa datele personale, prin efort, prin minte deşteaptă şi răbdare. Această ecuaţie marchează vocaţia şi resursele darului tău. Aşa ar arăta tinereţea mea.

- Ce a însemnat, din perspectiva evoluţiei tale interioare (artistice, în primul rând), ieşirea în străinătate? Toate drumurile tale încep de la Roma sau duc la Roma?
- Sunt încredinţat de unicitatea legăturii pe care o stârneşte Roma şi cultura italiană în orizonturile unui pictor român. Mă emoţionează mai mult raportul cultural stabilit în ecuaţia Italia-România decât oricare altul din oferta internaţională. Pentru mine, miza unei dezvoltări de succes în teritoriul internaţional ţine de adecvare şi nu de adopţie stearpă, artificială, a unei culturi, fie ea şi de top, la mare modă. Temeiul stă în distanţa lungă şi adevarată, nu doar în intensitatea fulgurantă, nu doar în distanţa scurtă pe care o arde un artist vizual în viaţa lui. De aceea, sincopelor imediate mă străduiesc să nu le dau atenţia pe care o revendică.
Prin efortul de a vedea dincolo, peste ani, Roma te pune în situaţia mai sus prezentată. Galeria pe care am pus-o pe picioare dezbate o astfel de înţelegere a lucrurilor, unde accentele se pun pe noutatea pe care o afli în ceea ce este vechi. Însăşi pictura mea foloseşte acest principiu. Noul este vechi şi vechiul este nou.
Roma are puterea de a te schimba esenţial. Iradiază şi modifică în profunzime. O astfel de întreprindere îi ajută în special pe cei tineri, dornici să înveţe, să asume exemple înalte de a face artă. S-a întâmplat şi cu mine schimbarea despre care vorbesc. Prima mea ieşire din ţară s-a făcut la Roma, în 1989, după care au urmat drumuri scurte, dar şi bursa de câţiva ani din Urbe. A fost o modelare care are legătură nu doar cu felul meu de a face pictură, ci şi cu chestiuni ce ţin de comportamentul meu cotidian, cu felul de a mă îmbrăca şi a mânca, cu felul de a contempla, a gândi sau a lua decizii.

- Pentru un artist român, călirea în Occident este obligatorie? Din ce puncte de vedere? Cum se vede România artistică din Europa şi cum se vede Lumea Veche din Lumea Nouă? Unde se află centrul universului artistic, azi?
- Evoluţia unui artist e legată nemijlocit de şansa unor deschideri în plan artistic, personal, de felul în care reuşeşte să fructifice teritoriul cucerit. Dacă socotim utilă lecţia asumării modelelor, un artist tânăr înregistrează ieşirile în străinătate ca pe un prilej de dezvoltare profesională, o dilatare a spaţiului pe care îl are de străbătut. Mereu le-am atras atenţia studenţilor mei asupra oportunităţii de a creşte artistic, şi nu numai, fructificând şansa diversităţii, a experienţelor înalte şi a noutăţii. Conştiinţa împlinirii profesionale poate fi o ispită în contextul unor comparaţii imediate, fără perspectiva duratei. De abia atunci când trăieşti experienţa ieşirii în Europa, a Lumii Vechi, sau mai acut contemporan - a Lumii Noi, deprinzi simţul unei potrivite măsuri a ceea ce produci artistic. Aproape orice ieşire din România echivalează cu o trezire la realitate. Îţi spui: "Cum de-am putut rata, până acum, şansa nou câştigată?".
În România, o conştiinţă prea acută te poate face să ratezi odihna creativităţii dar şi împlinirea socială. În Occident, dincolo de deşteptarea la care este provocat artistul, el are parte de o adevarată concurenţă, dar şi de familiarizarea cu scara valorică culturală, anemică în România.
De aceea, cred că secretul este acela al unei conştiinţe limpezi, româneşti, trăite în vâltoarea bărbătească a Occidentului.
Nu ştiu unde se află acest centru despre care vorbiţi. Felul meu de a gândi arta refuză să creadă în supremaţia Americii asupra Europei. Am în vedere un argument subiectiv, de îndrăgostit de acest patrimoniu străvechi, care nu îmbătrâneşte. Un alt ins, mai atent la fenomenologia contemporană a artei, m-ar contrazice cu argumente solide. I-aş da dreptate, dar nu aş negocia nici iubirile mele europene.
E o chestiune de alegere personală, în fond.
Nu fac apologia plecării cu orice preţ din România. Ar însemna să contrazic un dat preţios pe care îl asum. Acela de a face recurs la termenii intimi, profunzi, care te alcătuiesc, dar mai ales la preţiosul românesc. Occidentul aplică în cazul artistului român o lecţie care ţine de capacitatea de a-i recunoaşte locului originar constituţia irepetabilă, unică, acel pattern spiritual la care ajungi şi prin aritmetica diferenţei. Să ne gândim de ce Perjovschi, unul dintre cei mai de succes artişti români contemporani, nu s-a izolat de România lui, iradiind pretutindeni în Occident semnalul ce vine de aici. Pentru că îi convine mai mult trena originarităţii, cred eu. Fără de ea, discursul său s-ar dilua.

- În ce fel poate un run artist space să slujească unui pictor ocupat cu meseria lui şi care afirmă primatul atelierului? Sunt două direcţii care se încalecă şi care devoră, fiecare, din timpul cuvenit celeilalte? Revenim la Giovanni Papini, care a vrut să le facă pe toate şi care, tocmai de aceea, a ajuns un uomo finito?
- În cazul meu şi al lui Sorin Neamţu, pictorul cu care am construit galeria, avem de-a face cu un compromis care unora le poate părea impardonabil. Un pictor trebuie să rămână doar pictor, ar spune cei anchilozaţi într-o ecuaţie clasică a artistului. Le răspund prin exemplul lui Van Gogh, un tânăr din Olanda, capabil nu doar de-o pictură copleşitoare, dar şi angrenat în lecturi devastatoare, trăiri care l-au restituit anemic, în misiuni sociale, în corespondenţe elaborate, mereu în căutarea adevărului. Sincopele acestui tipar artistic reflectă un mod de a ne adapta. Nu indic asta ca pe un posibil model de urmat. Rămâne totuşi o cale dificil de gestionat. Noi nu facem doar munca de galerie, cu tot ce presupune ea: curatoriat, organizat artişti, Public Relations şi evenimente... Ci, întâi de toate, încercăm să învăţăm cum se fac toate acestea la standarde de competiţie.
Papini, asemenea altor intelectuali ai acelei epoci, cultiva seminţele unei culturi cu angoase şi emancipări enciclopedice. Nu uităm ca acesta s-a remarcat cu interes pentru Mircea Eliade. Un uomo finito îmi apare ca o copertă desenată dinadins, un efort de a îmbrăca o haină rebegită, dar emblematică pentru perioada lor. Papini şi La Scuola Romana îmi evocă modelele unei Italii genuine pe care o caut în pictura mea.

- Eşti un ins artistic actual, sau practici o ideologie expirată, fie şi numai prin direcţia "recuperatorie" a Galeriei Recycle Nest, Cuibul Reciclărilor, pe care o administrezi? Cum se poate malaxa trecutul în coca gustului modern?
- Eu mă ştiu un pictor îndrăgostit de vechi şi de stabilitate, atras irezistibil de gloria artelor expirate, aproape uitate, dar şi atent la periferiile contemporane ale artei, la psihologiile colaterale ideologiei mele. Mă străduiesc să practic o politică de stânga cu vederi liberale (sic!).
Actualitatea pare că tolerează orice. Actualitatea artistică nu cred că înseamnă doar mers înainte, la braţ cu avangardele. Necesară devine şi staţionarea sau marşarierul, cel pe care îl practic eu. Cu alte cuvinte, o bună situare în timpul tău înseamnă, zic eu, să muşti din context, indiferent de felul în care strângi dinţii. Eu îi strâng a l'antique.

- Cine sunt cei pe care vrei să-i adăposteşti, în viitorul apropiat, în Cuibuşorul tău de nebunii artistice? Afinităţi sau doar îmblânzire a concurenţei? Tandreţe sau ipocrizie?
- Deocamdată, portofoliul Galeriei Recycle Nest strânge nouă artişti: Virgil Scripcariu, Ovidiu Feneş, Simona Vilău, Ciprian Paleologu, Nicu Ilfoveanu, Ion Grigorescu, Ciprian Ciuclea, Sorin Neamţu şi eu. Alegerea lor e circumstanţială şi argumentată de orientările noastre emoţional-artistice. Nu ne plac doar aceştia, dar nici nu-i putem avea pe toţi în jurul nostru. Galeria noastră se străduieşte să expună proiecte conforme cu statutul ei. Prima expoziţie, anterioară acesteia care-mi arată picturile, s-a intitulat "Construcţii Auxiliare Provizorii" şi a vorbit despre schelele unei imagini şi despre laboratorul intim al artistului. Am dorit să expunem acele piese care, de obicei, servesc procesului de a face artă, dar care stau pitite în atelier fără şansa de a fi arătate vreodată. De aceea, a contat textura lor aridă, "neprietenoasă", care nu place, în locul unor lucrări expresive şi bine crescute. Asta a fost o expoziţie "capăt de perspectivă", care şi-a propus să evidenţieze statementul galeriei. Artiştilor enumeraţi li se vor prefera acele piese care au de-a face cu arta reciclabilă, anume a lucrurilor din recipientul în care se strânge gunoi şi a lucrurilor aparent neinteresante.

- Există (mi s-a părut că aşa crezi) o artă oficială românească a zilelor noastre? Cum te raportezi la ea, dar şi la modă/ mode în general?
- Am numit artă oficială acele exemple care se exhibă public, ca o abatere de la originalitate, dar dornice cu orice preţ de-a avea succes. E ceea ce vedem pe prima pagină cu ostentaţie, fără să avem parte de diversitate şi nuanţare specifică. La un moment dat, moda devine antipatică, semn că trebuie să apară altceva. O modă după modă. E o convenţie care poate zăpăci o fire insuficient de matură. Nu mă raportez nicicum la ea, iau doar aminte.

- Îţi propun un exerciţiu de admiraţie (şi de imaginaţie morbid-SF). Eşti deţinut într-un penitenciar de înaltă securitate (pentru, să zicem, faptul că pictezi moartea, iar moartea e un subiect interzis), nu ai cărţi, nici calculator, nici televizor, dar ţi se face un superb hatâr: ai voie să-ţi alegi, din toate pinacotecile lumii, un singur tablou. Pe care vei putea să-l contempli, îndelung, în singurătatea celulei. Care ar fi tabloul acela?
- Aş alege ceva cuminte, ceva care să nu se consume rapid. Nu m-aş îndrepta către Matisse sau Yves Klein. Mi-ar trebui o imagine cu multe layere, ceva ce se tot exfoliază, ceva care să aibă simplitatea unei privelişti din realitate. Poate o metopă romană de la Herculaneum, care să-mi aducă aminte de mine la Roma şi de viaţa minunată a romanilor vechi, de pinii şi de chiparoşii lor, de pastele cu basilico şi mozzarella di bufala, de Celentano, de Câmpurile Elizee şi de pictură ca dar. Ceva care să mă umilească, dar şi să mă facă să mi-o asum ca pictură. Sau poate un Piero della Francesca. Pe el l-aş trimite şi în spaţiu, asemeni caţeluşei Laika.

- Baba sau Pacea? Lucien Freud sau Malevitch?
- Aici va apărea o contradicţie. Aş alege Pacea, dar aş mulţumi necontenit profesorilor mei de la care am învăţat tot ce ştiu mai bun, astazi: Sorin Dumitrescu şi Ştefan Câlţia, care sunt cei mai reprezentativi ex-studenţi ai lui Baba.
Freud, dar as tânji după Malevitch. Şi viceversa.

- Încotro, Bogdan Vlăduţă?
- Deocamdată, am de consumat episodul Cuibului Reciclărilor. Îmi doresc ca, după aceea, să mă dedic intereselor personale legate de pictură. Tânjesc după tihna unor călătorii frivole, egoiste...