MELEAGURI POETICE/ „In vis incepe călătoria”
Autor:
Antigone Kefala
28.04.2010
Ca intr-un vis incepea călătoria
Antigonei Kefala, la vârsta de 12 ani, când situaţia postbelică a
României a determinat familia ei de greci din patriarhala Brăilă să
plece in exil. Ca şi ea, părinţii s-au născut aici, brăileni erau
şi bunicii. Silită de imprejurări, insă, in 1947, familia Kefala
ajungea in Grecia. Dar gravele conflicte din Grecia acelor ani au
impins şi mai departe refugiul: până in Noua Zeelandă. După alţi
câţiva ani, la incheierea studiilor superioare, Antigone Kefala
pleacă din nou, in Australia, unde e stabilită din anul 1960. Aici
Antigone Kefala avea să-şi implinească destinul creator. An după
an, ea a devenit, in orizontul literaturii australiene, o voce
substanţială, inconfundabilă, apreciată pentru austeritatea, chiar
ascetismul expresiei, pentru intensitatea suprarealistă, pentru
fineţea şi pasiunea intelectuală, pentru spiritul ei universal.
Poezia, proza de ficţiune, paginile de jurnal propriu-zis,
eseistica autoarei vorbesc despre identitatea dizlocată pentru
acela ce-şi pierde ambianţa acelui acasă originar şi de la sine
inţeles. Efortul prelungit al adaptării in lunga călătorie a fost
permanent insoţit de lectură, muzică, studiu. "Eram formaţi, din
România, să inţelegem viaţa şi o ţară prin formele ei artistice",
observă scriitoarea.
Lipsită de ostentaţie, lirica
Antigonei Kefala este una de miză inaltă, care vorbeşte despre
marile teme şi taine: naşterea, dar mai ales trecerea Pragului,
moartea. Familiaritatea morţii există in Balcanii originari şi
scriitoarea aduce cu sine aceasta in poezie, intr-un mod purificat,
particular şi surprinzător. Recunoaştem vignete pline de atmosfera
casei din copilărie, de atmosfera unor case burgheze ale zonei
noastre in general. Lumea revolută dăinuie misterios şi
ireductibil, ca intr-un vis (coşmar nu o dată). Antenele poeziei
recuperează peisaje pierdute. Cuvinte desprinse de determinări,
rostite parcă in vid, rezonează intr-un bocet reţinut, subliminal.
Şi totuşi cuvintele poeziei sunt, paradoxal, dătătoare de viaţă
chiar şi atunci când rostesc despre moarte. Este oficierea poeziei:
misterul ei, misiunea ei asumată.
Departe de a rămâne cantonată
intr-o provincie culturală sau de a se lăsa impresionată de
jocurile superficiale ale modei, Antigone Kefala, cea născută la
gurile Dunării, a păstrat şi a dezvoltat cu superbă obstinaţie,
de-a lungul vieţii, spiritul cultural in care se formase. Totodată
scriitoarea s-a deschis faţă de lumea in care i-a fost dat să
ajungă. Peregrinarea insăşi, cu toată suferinţa pierderilor, a
devenit astfel un teren al clarviziunii. Antigone Kefala
mărturiseşte - cu demnă şi sofisticată sinceritate, cu forţă
vizionară şi curaj - despre esenţa propriei vieţi, despre lucruri
profund semnificative pentru fiecare dintre noi şi pentru lumea tot
mai globalizată in care trăim. (Ioana
Ieronim)
Antigone
Kefala
VACANŢĂ LA ŢARĂ
In vis incepe călătoria, spuneau
ei
ducând lumânarea prin
intunericul odăii
unde mirosea a busuioc şi
dulceaţă de cireşe.
Le vedeam umbrele cum alunecă pe
perete
mă concentram să aud foşnetele
din unghere
mi-era teamă de noaptea ce se
lăsa precum
penajul tăcut al unor cearşafuri
in curtea
părăsită unde nu mai erau decât
dulăii
şi fântâna in
depărtare.
Când se lăsa intunericul vorbeau
despre Katka,
despre fântână, cu glasuri de
taină.
Lipeşte-ţi urechea de pământ,
fecioară,
ascultă zidurile gemând din
gurile mute.
Calea in jos e luminată cu
flăcări de mică
arzând fără sunet cum ard ochii
sălbaticilor
şi morţilor; ochii smălţuiţi
acum de văluri
peste văluri de apă
impietrită.
Sari, a spus Katka, astfel vei
ajunge
la ţărmul celălalt. Ţara unde
pomii şi dealurile
sunt cu totul şi cu totul de
aur, unde cântă păsări de sticlă,
unde aerul, perdele de cristal
acoperite cu pulberi fine,
coboară din cerul albastru
nemişcător, clinchetind in briza
impalpabilă. Şi lumină vei fi,
lumină fără umbră, căzând
peste şesuri pietrificate in
tăcere.
NOU NĂSCUT
Atunci tu nu erai
incă
unul dintre noi.
Mai aveai in
piele mirosul
marelui intuneric.
Ochii iţi erau
sticloşi,
imi sorbeau
imaginea
fără să dea nimic
inapoi,
adâncime pură,
adâncimea
apei tăcute.
Doar glasul tău
care
A ţipat prin
intuneric
născut din
eternitate spaimei
era omenesc.
VENERARE
Ei mâncau pământ, dormeau cu el
mireasma li se rotea in sânge
până când se umpleau cu pământ,
se iubeau cu oile
se rugau cu voci mutilate,
in limbi tăioase de ţapi cântau
despre locuri pietroase, ierni cumplite
ecouri de vânt in beznă
prin copacii aspri.
Braţele statuii albe
in vârf
se intindeau ca nişte coarne uriaşe
in soarele de primăvară.
in vârf
se intindeau ca nişte coarne uriaşe
in soarele de primăvară.
MOŞTENIRE
Incerc să ascund
de ochii lor
goliciunea morţii tale,
tu călătoreşti acum
dincolo de noi, indiferent.
Ai un mesaj pentru noi?
Avem nevoie.
tu călătoreşti acum
dincolo de noi, indiferent.
Ai un mesaj pentru noi?
Avem nevoie.
Camere cu tavanul inalt
cu uşi de stejar, parchetul intunecat,
mirosuri inchise.
Mormântul meu ferecat
imi călătoreşte prin vise.
cu uşi de stejar, parchetul intunecat,
mirosuri inchise.
Mormântul meu ferecat
imi călătoreşte prin vise.
OMUL PRIBEAG
Râul
s-a mutat mai departe
in fierbinţeala drumului
sclipiri de apă
spre orizont.
Sarea
pe care i-au dat-o acasă
şi a pus-o pe limbă
ca să-şi guste propriile rădăcini
şi să se aline.
pe care i-au dat-o acasă
şi a pus-o pe limbă
ca să-şi guste propriile rădăcini
şi să se aline.
Lumea
făcută dintr-o materie care niciodată
nu uită, o simetrie absolută
fatalitatea din inima
fiecărui lucru.
făcută dintr-o materie care niciodată
nu uită, o simetrie absolută
fatalitatea din inima
fiecărui lucru.
ISTORIE DE FAMILIE
Saten in camera Mamei,
oglinzi, cutii de alabastru,
scoici din Marea Neagră, apa cântând,
mă invârteam in jurul patului şi cântam:
Auzi marea din mine?
M-am oprit la patul cel nou
un cap de stridie şi coadă de crab,
ca in cărţile de zoologie,
l-am cules şi l-am inghiţit,
ingrozită,
dar nu avea nici un gust.
Când m-am regăsit
plângeam,
bătând pământul cu pumnii,
doicile erau in preajmă,
toate in gri şi faţa lui
cu ochii frumoşi intunecaţi
a lunecat la distanţă, nu l-am mai ajuns.
bătând pământul cu pumnii,
doicile erau in preajmă,
toate in gri şi faţa lui
cu ochii frumoşi intunecaţi
a lunecat la distanţă, nu l-am mai ajuns.
ACOLO
Acolo
noi lăudăm pe Domnul pentru toate lucrurile
pentru pâine, pentru ziua de azi, pentru mâinile noastre
pentru mormintele inguste
noi lăudăm pe Domnul pentru toate lucrurile
pentru pâine, pentru ziua de azi, pentru mâinile noastre
pentru mormintele inguste
Acolo
pe când infloresc măslinii
in pulberi de lumină
oasele se fac pietriş
aşternut pe aleile strâmte
unde tânărul orb
cu ochi luminoşi
cu gura tăcută
a fost torturat de soldaţi
ca să vorbească
despre moştenirea pământului.
pe când infloresc măslinii
in pulberi de lumină
oasele se fac pietriş
aşternut pe aleile strâmte
unde tânărul orb
cu ochi luminoşi
cu gura tăcută
a fost torturat de soldaţi
ca să vorbească
despre moştenirea pământului.
Versuri din volumul
Absence/Absenţă, in curs de apariţie la Editura Omonia,
Bucureşti, 2010
In româneşte de Ioana Ieronim