AVANPREMIERA/ Ana Maria şi ingerii

Autor: Radu Aldulescu 05.05.2010

Radu Aldulescu s-a născut la 29 iunie 1954 la Bucureşti şi a debutat in 1993, la Editura Albatros, cu romanul "Sonata pentru acordeon", pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: "Amantul Colivăresei", ediţia I, Editura Nemira, 1996; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2006; "Ingerul incălecat", Editura Phoenix, 1997; "Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare", ediţia I, Editura Nemira, 1998; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2007; "Proorocii Ierusalimului", ediţia I, Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004; ediţia a II-a, Editura Corint, 2006; ediţia a III-a, Editura Cartea Românească, 2009, "Mirii nemuririi", Editura Cartea Românească, 2006. A scris scenariul filmului "Terminus Paradis" (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneţia.

Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de email a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobişnuit: o româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-şi incredinţeze drama cumplită unui scriitor român, care s-o transforme intr-o carte. O mamă indurerată striga după ajutor. Pentru prima dată, unui om trecut printr-o grea incercare ii venise ideea să apeleze la puterea vindecătoare a literaturii.
Cel care a acceptat imediat inedita provocare a fost romancierul Radu Aldulescu. Deşi lucra la un nou roman, s-a intrerupt, şi s-a urcat in primul avion de Viena, ca să salveze o poveste şi să traducă un teribil coşmar in literă scrisă. Să-l neutralizeze, prin forţa cuvântului. Timp de o săptămână, s-a documentat. Laconic, taciturn, preocupat doar de scrisul său, la intoarcere Radu Aldulescu n-a spus decât atât: "Doamna Mariana este o femeie extraordinară. A avut o viaţă tare chinuită. Va fi o carte...". Şi s-a apucat fără intârziere de treabă.
De atunci a trecut puţin mai mult de un an. Intre timp, Mariana s-a repatriat. Acum trăieşte la Arad, iar viaţa ei, pe care Radu Aldulescu incearcă să o recupereze simbolic, a devenit acum un roman. Romanul "Ana Maria şi ingerii", care a ajuns la final şi va apărea in curând la Editura Cartea Românească. (Mădălina Ghiu)
Amintiri din grădina raiului
Marianei ii plăcea să se laude in faţa invăţătoarei şi a colegilor de clasă cu mami, care sudează electric, autogen şi chiar sub apă, şi cu ziarul Scinteia de-acasă, unde scrie despre mami şi apare-n poză cu tovarăşul Ceauşescu cum ii stringe mâna când ii dă diploma şi medalia.
Sudoriţa fruntaşă de la IMAIA Arad, Maria Nădăban, doamna Mari cum ii spuneau vecinii, avea in oraş un statut cumva special, fiind respectată şi deopotrivă invidiată datorită Ordinului Muncii clasa intâi pe care Ceauşescu personal i-l inmânase in anul 1973, intr-o vreme când in Arad nu existau prea multe distincţii de acest fel.
Era o vorbă in doi peri şi de fapt in bătaie de joc, care spunea că munca-i o cinste de onoare. Doamna Mari insă avusese şansa să inveţe de timpuriu că o sumedenie de lucruri care se pretează a fi luate-n râs şi-n bătaie de joc in particular, pot deveni in imprejurări oficiale serioase, până intr-atât incât să-ţi decidă viaţa şi viitorul familiei. Altminteri, Mariana ar pune oricând mâna-n foc pentru mami: a fost toată viaţa o comunistă integră in cuget şi-n simţiri, care a pus umărul şi şi-a dat din plin obolul la construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Nici pe ea, aidoma multora, nimic n-a mai reuşit s-o trezească din mult invocatul şi râvnitul vis de aur al omenirii, mami, las-o aşa cum a picat - de când se ştie, Mariana o ştie orgolioasă, fixistă, plină de pretenţii cărora soţul ei, Savu Nădăban, nu le prea făcea faţă. Oh, dar pe tati il iubea mai mult decât pe mami, care-şi aplica rigorile in primul rând asupra unicei fiice, văzând că de bărbatu-său nu se lipeşte. Mami işi dorea, poate că firesc şi indreptăţit, ca Mariana s-o ajungă şi s-o şi intreacă, măcar că nu se inventase incă un ordin al muncii clasa zero. Mariana avea insă destule talente, sportive, muzicale, la limbi străine sau matematică, pentru care societatea socialistă multilateral dezvoltată i-ar fi oferit posibilităţi de afirmare, dacă s-ar fi străduit.
Ce ar fi vrut să insemne acea strădanie, Mariana ar fi putut spune că a văzut pe viu in mai multe rânduri, când mami ii dădea in cap ca şi la propriu lui tati cu sulul acela de carton imbrăcat in vinilin galben in are ţinea diploma, şi cu medalia cu panglică tricoloră, păstrată ca intr-un sicriaş, pe aşternut in satin alb, intr-o cutiuţă imbrăcată tot in vinilin galben. Până şi-n astfel de imprejurări delicate - uite cine sunt io, scrie aicea pe cartonul ăsta semnat de preşedintele ţării... - Savu Nădăban vădea faţă de soţia lui aceeaşi ingăduinţă imperturbabilă de chefliu de cursă lungă, căruia alcoolul din organism ii menţine in permanenţă tonusul la un nivel optim, conferindu-i rezistenţă la vicisitudini şi umilinţe inimaginabile. Firea veşnic zâmbitoare şi binedispusă o făcuse pe Mariana să se lipească de sufletul lui, şi la o adică cine fusese tati in Arad? O diplomă cu care să i se dea in cap pe bună dreptate, pur şi simplu nu exista. Ce se ştie şi ştiu toţi arădenii care au trăit in acele vremuri e istorie şi consemnat in presa sportivă a acelor ani, chiar dacă Savu Nădăban n-a avut aşa zisa onoare de a strânge mâna unui preşedinte-sinistru dictator, care şi-a găsit sfârşitul după cum merita, impuşcat ca un câine in sfânta zi a primului Crăciun al românilor in libertate şi democraţie.
Mai bine mort decât comunist, mă rog, Mariana poate depune oricând mărturie că tati a dus crucea asta mulţi ani, cu mult inainte ca ea să devină slogan al adevăratei revoluţii anticomuniste, care n-a mai avut loc de-ntors, n-a mai avut adică timp şi spaţiu unde să se desfăşoare şi nici oameni s-o infăptuiască, aşa că tot ce a rămas e ce se vede: o poveste frumoasă şi teribil de tristă. Cam aşa a fost şi povestea portarului Gloriei Arad şi al echipei naţionale Savu Nădăban, căruia i s-a decernat titlul de fotbalist al anului 1958 - era tot ce-i mai rămăsese lui tati: mă cunoaşte toată strada, vorba cântecului, păi tot oraşul strâns cu mic cu mare pe stadion. Lumea din tribune şi strivită de gardurile inalte din plasă de sârmă, cocoţată in copaci, vuind şi scandând numele portarului cu banderolă de căpitan de echipă pe bicepsul sting - Sa-vu! Sa-vu! Sa-vu! Un delir sacadat, fulminant, pe care Mariana şi-l aminteşte din poveştile surpate-n nostalgie ale lui mami, din timpul indrăgostirii ei, şi din poveştile prietenilor lui tati din cartierul Micălaca Veche. Ea ştie şi işi aminteşte totul, ca şi cum ar fi trăit şi ar fi văzut cu ochii ei, deşi se intâmpla cu câţiva ani inainte de a se naşte.
Portarul titular al Gloriei Arad, selecţionat in două meciuri ale echipei naţionale, fusese propus pentru un transfer la Dinamo Bucureşti. Un pas decisiv in cariera unuia dintre cei mai valoroşi portari din fotbalul autohton, dar n-a fost să fie. Cel care s-a opus transferului şi a reuşit să-şi impună autoritatea, a fost chiar şeful comisiei sportive a oraşului Arad, tovarăşul Grigore Axinte, despre care fanii lui Savu şi toţi microbiştii din oraş ştiau că-i poartă pică din pricina unui nepot, tot portar, pus in umbră in oraş de fenomenalul Savu, aureolat de o poreclă comună, banală, des intâlnită printre portarii de fotbal, pe deplin acoperită insă de evoluţia din teren - Pantera.
Marianei ii povestiseră tovarăşii lui nedespărţiţi de birt şi chefuială, de jocuri de cărţi şi table, zgomotoşi şi cârcotaşi, bârfitori şi veşnic puşi pe glume când se adunau in casa părinţilor lui Savu din Micălaca Veche, un sat care odată cu extinderea Aradului a devenit cartier de periferie. Acolo a fost grădina raiului copilăriei Marianei, in grădina şi casa bunicilor, a lui tati şi a sorei lui mai mari, mătuşa Ita Floarea, unde se intâlneau, se suprapuneau şi se impleteau poveştile a trei generaţii. Acolo a auzit cum şi-a ratat tati cariera de fotbalist.
Spuneau unii că numai din pricina jigodiei de tovarăş Axinte, şeful comisiei sportive, ăsta o să-i tragă ponoasele şi o să se-ncarce de blestemele fanilor lui Savu, după cum s-a şi intâmplat de altfel. Tocmai că la doar un an şi jumătate de la impiedicarea transferului, căcănaru' de Axinte a călcat pe bec cine ştie cum şi a căzut in dizgraţia tovarăşilor de la regiune, fiind trimis la munca de jos, ciocănar-căcănar hi-hi-hi, la uzina de vagoane, de unde şi venise de fapt ca să taie şi să spânzure in fotbalul arădean, să fie ştiut de frică, stimat, respectat şi omenit in localurile de lux din oraş. Cum-necum, lui Savu i s-a făcut dreptate prin te miri ce căi imbârligate ale tovarăşilor, la fel de nepătrunse precum căile Domnului. Savu ar fi avut şi el cale liberă de la Dumnezeu şi de la tovarăşi deopotrivă să se transfere la Dinamo şi tot timpul inainte să ajungă cel mai bun portar din România, de vreme ce avea doar douăzeci şi şase de ani. N-a mai avut insă răbdare şi nici de unde să ştie cât o să mai aibă Axinte putere in oraş, drept pentru care l-a mâncat s-o rezolve cu Axinte inainte de a se rezolva de la sine. Dezlănţuit şi pătimaş precum Pantera care scotea din cele mai imposibile unghiuri mingea şi golurile ca şi făcute, ca să-şi impingă de la spate echipa spre atac şi gol, Savu n-a lăsat să-i scape ocazia să-l bată pe tovarăşul Axinte până l-a umplut de sânge, şi unde mai pui că-n public, in ochii notabilităţilor oraşului, in timpul unei mese tovărăşeşti cu invitaţi de vază tovarăşi de la Regiune, umilindu-l astfel in ultimul hal, cu o mână şi nişte coaste rupte şi faţa făcută ferfeniţă, de a trebuit să fie cusută de sus şi până jos, Savule, a fost cea mai mare greşeală a vieţii tale.
Mai bine mort, deh, tot e bine că n-a murit ca să-i iei păcate şi s-atârne pe tine, Savule, şi-n viaţa asta şi-n cealaltă. Doar c-a intrat in spital trei săptămâni in ghips şi cu multe copci pe faţă, asta in vreme ce Savu şi-a luat-o după cum de bună seamă că şi-a căutat-o cu lumânarea: cinci ani in Deltă, la Periprava, la tăiat stuf, povestiţi de-a fir a păr fiicei sale; vieţii şi faptelor lui din Deltă, Mariana avea să le găsească asemănare când i-a picat in mână Papillon, romanul cel mai drag inimii ei, din care reciteşte adesea paragrafe şi episoade subliniate cu creionul pentru a-şi aminti de tati şi deopotrivă de viaţa ei desfăşurându-se unduit, pendulând intr-o veşnică fugă-hărţuială şi o veşnică evadare.
A fost intr-adevăr o greşeală fatală. Chiar că mai bine mort, dar nu noi decidem, iar Savu cu atât mai puţin. Bietul tati, din pantera care fusese in apogeul gloriei, s-a intors de la stuf un motan maidanez jigărit, cu oasele impungându-i pielea tăbăcită de intemperii, insemnată de cicatricele incăierărilor cu şefii de cameră şi până intr-atât de insetat de libertate, că-i secase definitiv răbdarea şi tragerea de inimă pentru efortul şi rigorile unei vieţi sportive ce l-ar fi repus in forma care l-a consacrat. Când se născuse Mariana, el tocmai sărise de treizeci şi unu de ani şi deja se dedulcise la băutura degustată pe indelete, multe ceasuri pe zi, la taclale ori umblat brambura cu prietenii şi tot de la beţivăneală şi prieteneală i s-au tras mai apoi incă doi ani de puşcărie, o altă greşeală a vieţii, Savule, tu să fii sănătos, că-n rest belelele n-au decât să curgă gârlă: l-a cinstit un prieten ca să-l ajute să ducă o căruţă de porumb acasă şi, ori că intenţionat, ori că erau prea beţi amândoi ca să mai vadă pe unde o iau caii, au luat porumbul de pe tarlaua CAP-ului, intr-o vreme de pe la mijlocul anilor optzeci când culesul de porumb dădea o pâine de mâncat miliţiei şi securităţii, mai bună decât transporturile din trezoreriile băncilor; construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate cerea sacrificii, jertfe, exemple: pentru trei ştiuleţi de porumb găsiţi in sân sau in buzunare s-au dat multe pedepse intre şase luni şi doi ani, aşa incit Savu s-ar fi putut considera norocos cu cât şi-a luat pentru o căruţă. Indicaţiile lui Ceauşescu, vezi, atotstăpânitoare, susţinând şi intărind o lege care dădea să reteze din rădăcină cimilituri nevinovate şi deopotrivă adevărate precum colectivul e rai, fură dacă vrei să ai... Un rai al hoţilor, mă rog, un vis şi o epocă de aur. Astea erau vremuile şi totuşi, pentru Mariana, fată crescută la oraş, la bloc, dar şi la ţară, in casa bunicilor din Micălaca Veche, acele vremuri vor rămâne veşnic ale unui răgaz in rai, prea scurt şi după care avea să tânjească toată viaţa. După optsprezece ani, dar mai cu seamă după ce s-a măritat, nimic n-a mai fost cum fusese; tati a mai făcut un an şi jumătate de puşcărie, de astă dată pentru o greşeală a vieţii pe care Mariana şi-ar fi putut-o trece in cont. El a ispăşit in contul şi-n lipsa ei, ea insăşi fiind condamnată in lipsă la şapte ani, pentru abuz in serviciu şi trădare de ţară, după fuga peste graniţă din 1987. N-aveau să afle insă de acea condamnare a lui tati, decât după moartea lui timpurie, la cincizeci şi patru de ani, Dumnezeu să-l aibă-n grija Lui pe unde o mai fi el acum.

Din romanul "Ana Maria şi ingerii" in pregătire la Editura Cartea românească.