LA FRONTIERA ISTORIEI/ “Cadavre in vid” din “Biserica Neagra”

Autor: Majuru Adrian Aurel 05.05.2010
Poetul sacrificat este acel geniu trist care se naste intr-o tara unde "pana si strazile aveau un aer de umilinta si de ratacire cu duhul"(p. 160). Era o tara unde disperarea dezhaina trupul inainte de a se naste iar "visul era o forma de protest generos"(p. 171) Era o tara unde "nesiguranta era starea mea de toate zilele; incepeam sa invat a ma lasa la voia intimplarii si a nu mai pune pret pe nimic" (p. 180).
Oamenii uitasera vorbirea, chiar si pe aceea onomatopeica; era o tara unde "oamenii nu scuipa cuvintele, ci le inghit. Odata si odata voi invata, desigur, si eu sa le inghit, sa nu mai rostesc decat pseudo-cuvinte" (p. 208). In marele oras-capitala toate "sufletele erau claustrate in iarna" (p. 210), multi "erau ingrozitori de tineri, unii inca adolescenti, aveau chipuri incruntate, posomorate, ostile… nu aveau nici o revendicare in afara dreptului de a refuza totul… nu ne trebuie nimic de la aceasta societate de gandaci…" (p. 222).
O tara unde tinerii imbatraniti, rataciti in lehamite si prabusiri cotidiene, mureau de mai multe ori pe zi; erau tineri "falsi sau adevarati", morti sau muribunzi caci "o zi fara mort devenea o iluzie naiva" (p. 231). Doream "sa nu mai vad chipuri fara trasaturi, oameni ce nu mai stiu daca traiesc ori sunt morti si isi lasa cadavrele animate la dispozitia oricui" (p. 232), caci mai conta oare cine era stapanul intr-o lume a ierarhiilor inversate?
Exista in aceasta tara ca un cimitir refuzat cate unul care "se straduia sa vorbeasca academic, foarte ponderat, care purta haine lejere, aduse din alte tari, dar toate nu faceau decat sa-i sporeasca vulgaritatea de maidanagiu parvenit" (p. 245). Era o tara-cimitir unde continuu se sapau gropi, pe apucate, in asfaltul strazilor, in pietrisul mocirlos al trotuarelor, printre pomi sau in zidurile caselor. Privind in jurul tau slapii si degetele unsuroase cazute sub greutatea ghiulelelor, intuiesti ca destinul tau este de condamnat la moarte caruia i se povesteste cu lux de amanunte executarea sentintei. Te revolti in nevinovatia ta si le strigi in fata netrebnicilor care decid pentru tine si gramul feliei de paine: "Ticalositi-va pana in maduva oaselor daca, in aceasta existenta de netrebnici, ingenuitatea noastra gaseste un antidot impotriva marasmului - fie-va greata de cuvintele frumoase - bacili ai imbecilitatii! Scuipati-le!" (p. 223).
Traim vremuri de anarhie cand "nimenea nu mai simte nimic. Invatatii vorbesc despre tari scufundate in ceata cu un singur ochi rosu insangerat si vantul cand isi schimba directia aduce mirosuri sordide si cuvinte de molima incat multi vad in vise sfarsitul - aparura chiar profetii ce vorbesc despre ultimii supravietuitori ai unor incendii, strecurand spaima printre alesi" (Corabia lui Sebastian). Se pare ca este "prea mult vid in istorie si toate nu vor decat sa te-nvete supunerea oarba si spaima", incat "nici alcoolul, nici stelele nu mai inseala" inchipuirea in care te mai retrageai (Cadavre in vid).
Sa fii "batran si singur" intr-o asemenea tara este mult mai mult decat tot ce poate suporta cosmarul unui vis neimplinit. Ne aflam in tara unde "batran si singur toamna umbland prin oras" descoperi "cum femeia a imbatranit cu altcineva, cainele imbatranind a murit, copilul singur nu s-a nascut niciodata… pe strazi vantul si soarele batrani si singuri… flasnetarul batran cu un singur picior… prostituata batrana si singura, cineva intr-un cimitir canta o melodie batrana si singura… capul se clatina gol cu o singura amintire batrana, copacul se clatina, idiotul din reclama se clatina, orasul plin de lume se clatina… multi, multi singuri tineri batrani…" (Batran si singur).
Priveste, au aparut "innoitorii… oamenii viitorului… toti cei falsi vor ajunge profeti si multa lume ii va urma cand, murdari si cu ochii sticlind de lacomie, vorbind mereu in numele altora, vor reclama puterea pentru ei… Si le veti da-o caci veti fi obositi, somnul patrunde in agitatia cetatilor voastre si o culoare indefinita marcheaza putrefactia varstei" (Varsta) si acesti "innoitori" hahaiesc din limuzinele lor luxoase despre dispretul strainilor si panda acestora de a fura bogatiile tarisoarei cand de fapt "oamenii tarilor saracite si mizerabile au intotdeauna sentimentul ca sunt jefuiti de straini si putinele lor bogatii li se par fabuloase, ravnite de toti" (p. 157). Dar aceasta poporul nu trebuie s-o priceapa. Caci atunci s-ar intelege cine la cine ravneste si pe cine jefuieste; "a intelege inseamna insa, mai mult ca oricand, a muri - si in timpul mortii, ca si dupa moarte, se instaureaza mai intai un lung intuneric, din imperiul caruia cei ce se intorc sunt intotdeauna altii… Nu te mai gandi la nimic, nu invidia destinele a caror darnicie este inselatoare - statornicul si ratacitorul nu sunt decat cele doua jumatati ale clepsidrei ce-si plimba prin ele, nemiloasa si impenetrabila, nisipul de totdeauna, cand plinul si golul sunt umbra celuilalt" (p. 269).
Cei care intelegeau si reveneau din "timpul mortii" altii decat au fost erau sufocati de marginalizare, pe cand ceilalti, care se implinisera prin micul compromis, glasuiau prin "cuvinte semanand cu pantofii uzati ai colajelor, poeti semanand cu pantofii uzati ai colajelor editori, profesori, mentori, redactori, admiratori… o angoasa a pantofilor uzati…" (Ars Longa).
"Elita" tarii-cimitir, in pantofiori uzati si hainute stramte, s-a adunat sa discute "marile probleme" venite spre amiaza; pana "si cei in puterea varstei au fost vazuti scuipandu-se cu demnitate si licitandu-si recuzita matura", in timp ce "inteleptii, cate doi, cate trei, cei inalti si cu plete albe au fost rand pe rand impaiati" (Elita).
Mai avem in aceasta tara o spaima pentru cei ce se cred nemuritori caci "e bine uneori sa fii un imbecil care spera, poate speranta aceasta altereaza pentru viermi gustul existentei tale", caci numai intr-acestia mai avem speranta recunoasterii unei valori; ei nu pot manca ceea ce este inmiresmat caci, atentie!, "Cadavrele neingropate la timp, incep sa intinereasca" (Corabia lui Sebastian). Iata cum sansa noastra mai sta in nevrednicia viermilor si intinerirea cadavrelor neingropate la timp.
Citatele sunt selectate din opera lui A.E. Baconski (1925-1977)

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti si coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile "Antropologia urbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela 45.