LA FRONTIERA ISTORIEI/ “Cadavre in vid” din “Biserica Neagra”
Autor:
Majuru Adrian Aurel
05.05.2010
Poetul sacrificat este acel geniu trist care se
naste intr-o tara unde "pana si strazile aveau un aer de umilinta
si de ratacire cu duhul"(p. 160). Era o tara unde disperarea
dezhaina trupul inainte de a se naste iar "visul era o forma de
protest generos"(p. 171) Era o tara unde "nesiguranta era starea
mea de toate zilele; incepeam sa invat a ma lasa la voia
intimplarii si a nu mai pune pret pe nimic" (p.
180).
Oamenii uitasera vorbirea, chiar
si pe aceea onomatopeica; era o tara unde "oamenii nu scuipa
cuvintele, ci le inghit. Odata si odata voi invata, desigur, si eu
sa le inghit, sa nu mai rostesc decat pseudo-cuvinte" (p.
208). In
marele oras-capitala toate "sufletele erau claustrate in iarna" (p.
210), multi "erau ingrozitori de tineri, unii inca adolescenti,
aveau chipuri incruntate, posomorate, ostile… nu aveau nici o
revendicare in afara dreptului de a refuza totul… nu ne trebuie
nimic de la aceasta societate de gandaci…" (p. 222).
O tara unde tinerii imbatraniti,
rataciti in lehamite si prabusiri cotidiene, mureau de mai multe
ori pe zi; erau tineri "falsi sau adevarati", morti sau muribunzi
caci "o zi fara mort devenea o iluzie naiva" (p. 231). Doream "sa
nu mai vad chipuri fara trasaturi, oameni ce nu mai stiu daca
traiesc ori sunt morti si isi lasa cadavrele animate la dispozitia
oricui" (p. 232), caci mai conta oare cine era stapanul intr-o lume
a ierarhiilor inversate?
Exista in aceasta tara ca un
cimitir refuzat cate unul care "se straduia sa vorbeasca academic,
foarte ponderat, care purta haine lejere, aduse din alte tari, dar
toate nu faceau decat sa-i sporeasca vulgaritatea de maidanagiu
parvenit" (p. 245). Era o tara-cimitir unde continuu se sapau
gropi, pe apucate, in asfaltul strazilor, in pietrisul mocirlos al
trotuarelor, printre pomi sau in zidurile caselor. Privind in jurul
tau slapii si degetele unsuroase cazute sub greutatea ghiulelelor,
intuiesti ca destinul tau este de condamnat la moarte caruia i se
povesteste cu lux de amanunte executarea sentintei. Te revolti in
nevinovatia ta si le strigi in fata netrebnicilor care decid pentru
tine si gramul feliei de paine: "Ticalositi-va pana in maduva
oaselor daca, in aceasta existenta de netrebnici, ingenuitatea
noastra gaseste un antidot impotriva marasmului - fie-va greata de
cuvintele frumoase - bacili ai imbecilitatii! Scuipati-le!" (p.
223).
Traim vremuri de anarhie cand
"nimenea nu mai simte nimic. Invatatii vorbesc despre tari
scufundate in ceata cu un singur ochi rosu insangerat si vantul
cand isi schimba directia aduce mirosuri sordide si cuvinte de
molima incat multi vad in vise sfarsitul - aparura chiar profetii
ce vorbesc despre ultimii supravietuitori ai unor incendii,
strecurand spaima printre alesi" (Corabia lui Sebastian). Se
pare ca este "prea mult vid in istorie si toate nu vor decat sa
te-nvete supunerea oarba si spaima", incat "nici alcoolul, nici
stelele nu mai inseala" inchipuirea in care te mai retrageai
(Cadavre in vid).
Sa fii "batran si singur" intr-o
asemenea tara este mult mai mult decat tot ce poate suporta
cosmarul unui vis neimplinit. Ne aflam in tara unde "batran si
singur toamna umbland prin oras" descoperi "cum femeia a imbatranit
cu altcineva, cainele imbatranind a murit, copilul singur nu s-a
nascut niciodata… pe strazi vantul si soarele batrani si singuri…
flasnetarul batran cu un singur picior… prostituata batrana si
singura, cineva intr-un cimitir canta o melodie batrana si singura…
capul se clatina gol cu o singura amintire batrana, copacul se
clatina, idiotul din reclama se clatina, orasul plin de lume se
clatina… multi, multi singuri tineri batrani…" (Batran si
singur).
Priveste, au aparut
"innoitorii… oamenii viitorului… toti cei falsi vor ajunge profeti
si multa lume ii va urma cand, murdari si cu ochii sticlind de
lacomie, vorbind mereu in numele altora, vor reclama puterea pentru
ei… Si le veti da-o caci veti fi obositi, somnul patrunde in
agitatia cetatilor voastre si o culoare indefinita marcheaza
putrefactia varstei" (Varsta) si acesti "innoitori" hahaiesc
din limuzinele lor luxoase despre dispretul strainilor si panda
acestora de a fura bogatiile tarisoarei cand de fapt "oamenii
tarilor saracite si mizerabile au intotdeauna sentimentul ca sunt
jefuiti de straini si putinele lor bogatii li se par fabuloase,
ravnite de toti" (p. 157). Dar aceasta poporul nu trebuie s-o
priceapa. Caci atunci s-ar intelege cine la cine ravneste si pe
cine jefuieste; "a intelege inseamna insa, mai mult ca oricand, a
muri - si in timpul mortii, ca si dupa moarte, se instaureaza mai
intai un lung intuneric, din imperiul caruia cei ce se intorc sunt
intotdeauna altii… Nu te mai gandi la nimic, nu invidia destinele a
caror darnicie este inselatoare - statornicul si ratacitorul nu
sunt decat cele doua jumatati ale clepsidrei ce-si plimba prin ele,
nemiloasa si impenetrabila, nisipul de totdeauna, cand plinul si
golul sunt umbra celuilalt" (p. 269).
Cei care intelegeau si reveneau
din "timpul mortii" altii decat au fost erau sufocati de
marginalizare, pe cand ceilalti, care se implinisera prin micul
compromis, glasuiau prin "cuvinte semanand cu pantofii uzati ai
colajelor, poeti semanand cu pantofii uzati ai colajelor editori,
profesori, mentori, redactori, admiratori… o angoasa a pantofilor
uzati…" (Ars Longa).
"Elita" tarii-cimitir, in
pantofiori uzati si hainute stramte, s-a adunat sa discute "marile
probleme" venite spre amiaza; pana "si cei in puterea varstei au
fost vazuti scuipandu-se cu demnitate si licitandu-si recuzita
matura", in timp ce "inteleptii, cate doi, cate trei, cei inalti si
cu plete albe au fost rand pe rand impaiati"
(Elita).
Mai avem in aceasta tara o
spaima pentru cei ce se cred nemuritori caci "e bine uneori sa fii
un imbecil care spera, poate speranta aceasta altereaza pentru
viermi gustul existentei tale", caci numai intr-acestia mai avem
speranta recunoasterii unei valori; ei nu pot manca ceea ce este
inmiresmat caci, atentie!, "Cadavrele neingropate la timp, incep sa
intinereasca" (Corabia lui Sebastian). Iata cum sansa
noastra mai sta in nevrednicia viermilor si intinerirea cadavrelor
neingropate la timp.
Citatele sunt selectate din
opera lui A.E. Baconski (1925-1977)
ADRIAN MAJURU (n. 1968)
este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti si coordoneaza
Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre
Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod
de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii
umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de
underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest
domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire
la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie,
prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate,
amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia
Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratii
si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile
"Antropologia urbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela
45.