REPORTAJ/ Cârciuma şi literatura

Autor: Stan Constantin 12.05.2010
Se bea! In România, cetăţeanul obişnuit nu are prea multe soluţii atunci când iese in oraş. Plimbările prin parc au aura resemnării, sindromului de prepensionare. La noi, parcul nu e un spaţiu, ci un loc de trecere.
Dacă nu vezi preadolescenţi gălăgioşi in grup şi dezorientaţi de pulsiunile erotice când sunt doi pe câte-o bancă, desigur cât mai ascunsă, atunci e sigur că vei observa mămici cu copii (mai nou, parcurile sunt pline de bone cu copiii mămicilor care probabil acasă işi fac somnul de infrumuseţare după câte-o ieşire la club cu "fetele") sau oameni ce au pasul intins şi privirea intoarsă către ei inşişi.
La teatru sau la cinema, omul iese programat: işi ia bilet din timp, se proiectează pentru eveniment, e un ceremonial in a te duce la un spectacol, in niciun caz, plictisit de viaţa de-acasă, nu ieşi pur şi simplu la teatru! Aşadar, programat sau nu, când iese in oraş, când pleacă de la slujbă şi aţa nu-l trage către casă, românul intră intr-o cârciumă. Indiferent cum ar arăta, indiferent ce specific are, indiferent că e la un subsol, intr-o casă veche, boierească sau la un parter de bloc, spaţiile astea au acelaşi specific: duhnesc a mahoarcă şi a băutură din prea mult revărsată, astfel incât şi de ai consuma doar un suc sau o apă plată, din ele ieşi tot mahmur.
Fundamental, cârciumile sunt locuri unde oneştii cetăţeni vin cu cele mai curate gânduri - să petreacă un ceas - şi pleacă dacă nu covârşitor beţi, oricum iritaţi, surescitaţi. Cei mai mulţi işi jură că e ultima dată când vor mai călca intr-un astfel de loc, uitându-se, ca milogul, in traista goală a unei după-amieze, seri şi uneori chiar nopţi. La ce bun am stat eu atâta vreme acolo, se intreabă omul. Băutura e proastă, discuţiile sunt aceleaşi, eu insumi nu am făcut decât să repet ceea ce fac ori de câte ori ajung acolo, am cheltuit o grămadă de bani, iar in locul unei binecuvântate relaxări, am căpătat dureri de cap, cocleală in gură şi o persistentă stare proastă.
Cel mai adesea, in cârciumi se toacă politică şi literatură. Nu ştiu ce au a-şi spune clienţii fideli ai cluburilor de noapte şi de lux, pentru că publicaţiile mondene ne spun numai cine cu cine a fost, cine s-a imbătat mai crunt.
Niciodată nu am citit ce vorbesc alde Iri, Moni, Andreele sau Senzualele la reuniunile lor. Sunt convins că in niciun caz nu vorbesc despre literatură, pentru că mulţi dintre ei nu cred că au aflat că există un aşa "animal" pe lumea asta.
Nici de politică nu vorbesc, pentru că politica nu le afectează viaţa. Legănându-se ca plopul din faţa blocului meu când vine câte o vijelie, băieţii şi fetele vesele de prin barurule astea au o singură politică: "distracţie, frate, distracţie la maxim", urlă ei in microfonul intins de o jună reporteriţă, indiferent că petrecerea aia e de 1 Mai, Paşte, Sf. Valentin, Dragobete sau... 30 februarie!
Aşadar, numai in cârciumile populare se dezbat şi se croiesc planuri cu şi despre literatură şi politică. Observ o scădere, aş zice dramatică, a preocupărilor legate de fotbal. De unde până mai acum câţiva ani tot omul aflat pe o terasă poftea la un televizor care să fie pus pe câte-o partidă, acum dacă se mai iscă o mică vorbă despre ce a mai făcut şi ce-a mai dres campionatul nostru! Literatura şi politica stârnesc aceleaşi reacţii: impart comesenii rapid in două tabere, antagonice şi ireconciliante. Eşti pro sau contra, altă cale nu există. Eşti pro sau contra Băsescu aşa cum eşti pro sau contra Cărtărescu. In general, orice nadă aruncată de unul agaţă imediat partizani şi contestatari, toţi la fel de aprigi. Unii se trezesc intr-o tabără sau alta numai pentru că nu vor ei să aibă ăia dreptate. Dezicerile de convingerile de până ieri sunt la ordinea zilei: "Eu, mă, când am fost eu fanul lui X?"
Se ajunge rapid la trecut, iar de aici la atacuri la persoană. Nimeni nu e fără pată pe lumea asta: unul a scris poezii patriotice, altul nu a publicat pentru că a fost contra regimului şi cum ălălalt a trăit in regimul ăla se face vionovat că n-a publicat şi el, un al treilea işi aduce aminte că pe el l-au dat afară din cine ştie ce slujbuliţă in timp ce al patrulea nu a fost dat afară, deci e clar, limpede că a fost securist, pentru că numai pe securişti nu-i dădea nimeni afară. Nu ştiu dacă există pe lumea asta un loc al celor mai absurde raţionamente ca la cârciuma românească! Injurătura, aia la propriu, nu la figurat, nu pe ocolite, ajunge să fie un argument de bun-simţ: cel puţin e o revărsare a unei gândiri, a unei atitudini faţă de tine ţinută mult timp cu capul sub apă şi care sare, ţâşneşte acum direct proporţional cu puterea cu care a fost apăsată in lichid.
Lumea şi spectacolul cârciumii nu şi-au prea croit drum in literatură. Când ajunge in faţa paginii albe sau a computerului, românul client al cârciumilor devine hieratic, existenţialist, are misticime şi trece viaţa prin filtrul artei aşa cum ruşii trec spirtul medicinal prin pâine ca să ajungă la alcool. In România se bea mult in viaţa de zi cu zi şi foarte puţin in literatură. Şi zău că nu inţeleg de ce!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de Duminica".

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.