REPORTAJ/ Cârciuma şi literatura
Autor:
Stan Constantin
12.05.2010
Se
bea! In România, cetăţeanul obişnuit nu are prea multe soluţii
atunci când iese in oraş. Plimbările prin parc au aura resemnării,
sindromului de prepensionare. La noi, parcul nu e un spaţiu, ci un
loc de trecere.
Dacă nu vezi preadolescenţi
gălăgioşi in grup şi dezorientaţi de pulsiunile erotice când sunt
doi pe câte-o bancă, desigur cât mai ascunsă, atunci e sigur că vei
observa mămici cu copii (mai nou, parcurile sunt pline de bone cu
copiii mămicilor care probabil acasă işi fac somnul de
infrumuseţare după câte-o ieşire la club cu "fetele") sau oameni ce
au pasul intins şi privirea intoarsă către ei inşişi.
La teatru sau la cinema, omul
iese programat: işi ia bilet din timp, se proiectează pentru
eveniment, e un ceremonial in a te duce la un spectacol, in niciun
caz, plictisit de viaţa de-acasă, nu ieşi pur şi simplu la teatru!
Aşadar, programat sau nu, când iese in oraş, când pleacă de la
slujbă şi aţa nu-l trage către casă, românul intră intr-o cârciumă.
Indiferent cum ar arăta, indiferent ce specific are, indiferent că
e la un subsol, intr-o casă veche, boierească sau la un parter de
bloc, spaţiile astea au acelaşi specific: duhnesc a mahoarcă şi a
băutură din prea mult revărsată, astfel incât şi de ai consuma doar
un suc sau o apă plată, din ele ieşi tot mahmur.
Fundamental, cârciumile sunt
locuri unde oneştii cetăţeni vin cu cele mai curate gânduri - să
petreacă un ceas - şi pleacă dacă nu covârşitor beţi, oricum
iritaţi, surescitaţi. Cei mai mulţi işi jură că e ultima dată când
vor mai călca intr-un astfel de loc, uitându-se, ca milogul, in
traista goală a unei după-amieze, seri şi uneori chiar nopţi. La ce
bun am stat eu atâta vreme acolo, se intreabă omul. Băutura e
proastă, discuţiile sunt aceleaşi, eu insumi nu am făcut decât să
repet ceea ce fac ori de câte ori ajung acolo, am cheltuit o
grămadă de bani, iar in locul unei binecuvântate relaxări, am
căpătat dureri de cap, cocleală in gură şi o persistentă stare
proastă.
Cel mai adesea, in cârciumi se
toacă politică şi literatură. Nu ştiu ce au a-şi spune clienţii
fideli ai cluburilor de noapte şi de lux, pentru că publicaţiile
mondene ne spun numai cine cu cine a fost, cine s-a imbătat mai
crunt.
Niciodată nu am citit ce vorbesc
alde Iri, Moni, Andreele sau Senzualele la reuniunile lor. Sunt
convins că in niciun caz nu vorbesc despre literatură, pentru că
mulţi dintre ei nu cred că au aflat că există un aşa "animal" pe
lumea asta.
Nici de politică nu vorbesc,
pentru că politica nu le afectează viaţa. Legănându-se ca plopul
din faţa blocului meu când vine câte o vijelie, băieţii şi fetele
vesele de prin barurule astea au o singură politică: "distracţie,
frate, distracţie la maxim", urlă ei in microfonul intins de o jună
reporteriţă, indiferent că petrecerea aia e de 1 Mai, Paşte, Sf.
Valentin, Dragobete sau... 30 februarie!
Aşadar, numai in cârciumile
populare se dezbat şi se croiesc planuri cu şi despre literatură şi
politică. Observ o scădere, aş zice dramatică, a preocupărilor
legate de fotbal. De unde până mai acum câţiva ani tot omul aflat
pe o terasă poftea la un televizor care să fie pus pe câte-o
partidă, acum dacă se mai iscă o mică vorbă despre ce a mai făcut
şi ce-a mai dres campionatul nostru! Literatura şi politica
stârnesc aceleaşi reacţii: impart comesenii rapid in două tabere,
antagonice şi ireconciliante. Eşti pro sau contra, altă cale nu
există. Eşti pro sau contra Băsescu aşa cum eşti pro sau contra
Cărtărescu. In general, orice nadă aruncată de unul agaţă imediat
partizani şi contestatari, toţi la fel de aprigi. Unii se trezesc
intr-o tabără sau alta numai pentru că nu vor ei să aibă ăia
dreptate. Dezicerile de convingerile de până ieri sunt la ordinea
zilei: "Eu, mă, când am fost eu fanul lui X?"
Se ajunge rapid la trecut, iar
de aici la atacuri la persoană. Nimeni nu e fără pată pe lumea
asta: unul a scris poezii patriotice, altul nu a publicat pentru că
a fost contra regimului şi cum ălălalt a trăit in regimul ăla se
face vionovat că n-a publicat şi el, un al treilea işi aduce aminte
că pe el l-au dat afară din cine ştie ce slujbuliţă in timp ce al
patrulea nu a fost dat afară, deci e clar, limpede că a fost
securist, pentru că numai pe securişti nu-i dădea nimeni afară. Nu
ştiu dacă există pe lumea asta un loc al celor mai absurde
raţionamente ca la cârciuma românească! Injurătura, aia la propriu,
nu la figurat, nu pe ocolite, ajunge să fie un argument de
bun-simţ: cel puţin e o revărsare a unei gândiri, a unei atitudini
faţă de tine ţinută mult timp cu capul sub apă şi care sare,
ţâşneşte acum direct proporţional cu puterea cu care a fost apăsată
in lichid.
Lumea şi spectacolul cârciumii
nu şi-au prea croit drum in literatură. Când ajunge in faţa paginii
albe sau a computerului, românul client al cârciumilor devine
hieratic, existenţialist, are misticime şi trece viaţa prin filtrul
artei aşa cum ruşii trec spirtul medicinal prin pâine ca să ajungă
la alcool. In România se bea mult in viaţa de zi cu zi şi foarte
puţin in literatură. Şi zău că nu inţeleg de ce!
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu
Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de
Duminica".
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.