Insula iubirilor fără sfârşit

Daína Chaviano s-a născut in 1960, la Havana. Urmează cursuri de limba şi literatura engleză la Universitatea din Havana. Studentă fiind, in 1980 câştigă primul concurs de literatură science-fiction organizat in Cuba cu volumul de povestiri "Los mundos que amo" ("Lumile pe care le iubesc"). Succesul instantaneu al cărţii o propulsează pe Daína Chaviano pe scena publică. După absolvirea facultăţii, organizează primul cenaclu de literatură SF din Cuba, joacă in filme, realizează emisiuni la radio şi scrie scenarii pentru televiziune. Publică in continuare romane şi povestiri: "Amoroso planeta" ("Planeta iubitoare", 1983), "Historias de hadas para adultos" ("Basme pentru oameni mari", 1986) şi "Fábulas de una abuela extraterrestre" ("Fabulele unei bunici extraterestre", 1988).

In 1991 Daína Chaviano fuge in Statele Unite, fapt care atrage după sine interzicerea cărţilor ei in ţara natală. Se stabileşte in Miami, unde lucrează ca ziarist şi traducător pentru publicaţia El Nuevo Herald. Incepe să lucreze la cărţile din seria "Havana ocultă", care include "Gata encerrada"("Pisica in cuşcă", 2001), "Casa de juegos" ("Casa jocurilor", 1999), "El hombre, la hembra y el hambre"("Bărbatul, femeia şi foamea", 1998), distinsă in Spania cu Premiul Azorin pentru cel mai bun roman, şi "La isla de los amores infinitos" ("Insula iubirilor fără sfârşit", 2006), roman ales in 2007 cea mai bună carte de limbă spaniolă in cadrul Florida Book Awards şi tradus până in prezent in 25 de ţări.

Caridad se uită pe fereastră şi văzu primii trecători. Dimineaţa lăsase rouă pe balustrada de lemn. Era ultima zi pe care şi-o mai petrecea in casa aceea, unde ajunsese plină de speranţă ;i in care visase că viaţa ei se va schimba, fără să bănuiască ce-i rezerva, de fapt, viitorul. .

După inmormântarea lui Florencio se intorsese la prăvălie, hotărâtă să scoată la liman negoţul. Chiar dacă nu avea habar de cifre şi abia dacă inţelegea literele, se descurcase să ţină pe linia de plutire prăvalia cu produse coloniale, deşi oferta de produse scăzuse destul de mult, ea fiind lipsită de iscusinţa răposatului ei soţ, ce se tocmea până la obţinerea preţului celui mai avantajos. In plus, negustorii ce aduceau produsele nu păreau să răspundă cererilor ei la fel cum o făcuseră cu Florencio. A trebuit să caute un intermediar, dar n-a fost acelaşi lucru.

Poate că ar fi putut să rămână acolo, câştigându-şi pâinea cu greu sau poate chiar imbogăţindu-se, dar in cele din urmă se hotări să plece, din motive pe care niciodată nu i le-ar fi mărturist cuiva: spiritul bărbatului ei o urmărea. La tot pasul il auzea prin jur. Alteori ii simţea respiraţia in ceafă. Sau ii simţea parfumul, adus de vânt. De multe ori, observa că salteaua patului se lăsa sub greutatea unui corp ce se intindea alături de ea... Nu mai putu să suporte şi se hotări să vândă totul. Cu banii urma să cumpere un alt local şi să pornească o altă afacere. Poate un magazin cu articole pentru doamne.

In dimineaţa aceea se trezi mai devreme ca de obicei. In jurul prânzului urma să vină notarul, pentru a semna nişte acte. Tremurând de frig - căci se apropia iarna tropicală, de obicei umedă şi pătrunzătoare -, aprinse lampa de petrol. Incă era intuneric in casă, chiar dacă străzile se limpezeau in lumini ce invăluiau obiectele in aureole aurite. Astfel luminat, oraşul părea o fantasmă. Lumina tropicelui scălda insula ca intr-o vrajă; lucru pe care locuitorii săi abia il observau, prea copleşiţi de problemele lor. Principala grijă a lui Caridad era fiica ei, o fetiţă isteaţă care-şi dorea să le ştie pe toate, dar suprinzător de taciturnă. Femeia nu ştia niciodată ce gânduri se năşteau in spatele privirii copilei, in care - asta, da - strălucea aceeaşi pasiune ca şi a tatălui ei.

Caridad aşeză lampa pe podea şi se aplecă să aprindă cuptorul cu lemne ca să incălzească apă. Privi cum flăcările mistuiau cărbunii, care se inroşeau până ce ajungeau să fie jar roşiatic, apoi jăraticul căpăta o culoare palidă, parcă vopsit in gri. Rămăsese dusă pe gânduri, privind acea metamorfoză, când deodată nişte degete o atinseră pe umăr. Crezu că fetiţa ei se trezise şi se intoarse spre ea. Strigoiul soţului ei, cu pieptul despicat de lovituri de cuţit şi chipul plin de sânge, se arăta dinaintea ei. Scoase un strigăt şi făcu câţiva paşi inapoi, in mişcare răsturnă lampa de petrol peste flăcările din sobă. Metalul explodă in foc, iar petrolul transformă totul intr-un rug mistuitor, ce ieşea din lăcaşul lui de piatră, ca să se intindă pe pereţii bucătăriei. Ii arse uşor picioarele. Pentru câteva clipe se strădui să stingă flăcările, lovindu-le cu o bucată de pânză aflată la indemână, dar focul se inteţi din pricina lemnului uscat.

- Mercedes! urlă, luând-o la fugă spre camera fiicei sale care dormea. Mercedes!

Fetiţa deschise nişte ochi cârpiţi de somn şi speriaţi, fără să inţeleagă incă ce se intâmplă.

- Scoală-te! răcni Caridad, smulgând cearşaful de pe ea. Arde casa!

Când sosiră pompierii, prăvălia La Flor de Monserat era un morman de resturi fumegânde la care vecinii se uitau ingroziţi şi in acelaşi timp fascinaţi. Multe femei se apropiaseră de Caridad ca să-i ofere apă, cafea, ba chiar şi ceva lichior, ca să-şi mai revină, dar ea nu făcea decât să privească cu ochi goi, ruinele a ceea ce fusese toată avuţia ei.

La prânz, tot acolo se afla, aşezată pe marginea trotuarului, legănându-se, parcă dusă pe altă lume, ţinându-şi picioarele intre braţe, in timp ce fetiţa ei o mângâia pe păr şi incerca s-o imbrăţişeze. In starea aceea o găsi notarul, ce privi câteva clipe dezastrul iar apoi se uită la cele două amărâte aşezate pe trotuar, ca şi cum n-ar fi inţeles că nenorocirea avea oarecum legătură cu el. In cele din urmă, scoase un oftat şi, văzând că nu putea face nimic, se intoarse pe călcâie şi plecă.

Madame Ceci se trezise foarte binedispusă. Trecuseră acele nesfârşite zile călduroase de vară ce o indispuneau profund. In casă, toată lumea dormea. Se hotări să profite de vioiciunea pe care o simţea atât de dimineaţă ca să se ducă până la prăvălia Flor de Monserat şi să dea comanda obişnuită. Fără să bage in seamă trăsurile goale care treceau pe lângă ea, o luă pe jos. Era plăcut să te plimbi in aerul curat, profitând de briza aceea răcoroasă, aproape de gheaţă. La cei şaizeci şi ceva de ani, părea o femeie de doar cincizeci, căreia unii ii dădeau numai vreo patruzeci; şi avea o siluetă atrăgătoare pe care multe fete de douăzeci de ani o invidiau. Era un model de frumuseţe pe acele meleaguri care chiar nu duceau lipsă de femei frumoase.

Merse incet ocolind bălţile de pe trotuarul pavat cu pietre. Mult inainte de a ajunge, in aer se simţea miros de ars căruia nu-i dădu nicio atenţie, până ce nu trecu colţul străzii şi descoperi nenorocirea. Rămase câteva clipe impietrită şi copleşită privind ruinele provocate de incendiu. Apoi le văzu pe cele două fiinţe chircite in faţa scheletului clădirii şi se apropie de ele, cu un gest de smerenie.

- Doña Caridad, o chemă in şoaptă, fiindcă nu indrăznea să o salute cu "bună dimineaţa".

Femeia işi ridică privirea, dar nu putu să articuleze nici un cuvânt. Doar după ce se uită din nou inspre ceea ce fusese casa ei, spuse cu glas stins:

- Azi n-am săpun.

Cecilia işi muşcă buzele şi se uită la copila ce stătea strâns lipită de mama ei.

- Ai unde să te duci?

Femeia clătină din cap. Cecilia chemă trăsura care se oprise la colţ.

- Hai să mergem, ii spuse, aplecându-se ca să o ajute. Nu puteţi să rămâneţi aici.

Fără să se impotrivească, Caridad se lăsă purtată până la trăsură. Madame Ceci ii spuse birjarului unde să meargă, iar acesta dădu bice cailor care o porniră in galop inspre mare, dar nu ajunseră niciodată acolo. După ce străbătură câteva străzi, o luară la stânga şi se opriră intr-o mahala liniştită.

Un bărbat ce le văzu de pe trotuarul opus traversă strada.

- Frumoaso, câţi bani ceri? intrebă lipindu-se de Caridad.

Pentru prima dată după prăpăd, femeia işi veni in fire. Ii dădu un brânci bărbatului, că aproape il trânti la pământ. Acela se repezi la ea ca şi cum ar fi vrut s-o lovească, dar madame Cecili, interveni.

- La ora asta nu-i deschis, Leonardo. Iar ea nu se vinde.

Felul semeţ de a se purta al Ceciliei fu suficient ca bărbatul să se dea inapoi.

- Imi pare rău, şopti Cecilia, in timp ce deschidea uşa.

Caridad stătu la indoială câteva clipe, dar in cele din urmă trecu pragul. Inăuntru nu văzu nici salon şi nici sufragerie, ci o curte enormă inconjurată de o galerie cu patru laturi acoperite şi cu uşi de jur imprejur. Pe mobile, imprăştiate peste tot, zăceau tot felul de straie femeieşti. Şi deodată işi aminti cum o cunoscuse pe femeia aceea.

- Atunci săpunurile erau pentru... rosti fără să ştie cum să continue.

Madame Cecilia o privi o clipă.

- Credeam că ştii, spuse. Am o casă de rendez-vous.

Nu avea de ales. Ori strada, ori acel bordel. Madame Ceci le găzdui in singura odaie goală, unde locuise o târfă ce dispăruse fără urmă. In fiecare după-amiază mamă şi fiică se inchideau in cameră. Numai dimineaţa ii dădea Caridad voie fetiţei să iasă să se joace in curte, in timp ce ea se incăpăţâna să muncească drept servitoare. Dar Cecilia avea deja o femeie care se ingrijea de curăţenie. Caridad se folosea de orice moment de neatenţie al aceleia ca să măture, să spele vreo rufă ce fusese uitată sau să cureţe. Femeia se plânse la madame Ceci, crezând că avea de gând să-i ia locul.

- Mai bine ai munci cu clienţii, ii propuse intr-o după-amiază. Te-aş lăsa să-i alegi tu. Ştiu că vii din alt mediu şi nu eşti obişnuită.

- N-aş putea s-o fac.

- Eşti mai frumoasa decât oricare dintre fetele de-aici. Ştii cât de mult ai putea să câştigi?

- Nu, spuse din nou Caridad, şi apoi ce exemplu i-aş da eu fetei mele? E aproape o domnişoară.

Cecilia oftă.

- Imi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar, dacă nu munceşti, nu vei putea să rămâi aici. De luni de zile nu folosesc camera in care staţi, şi asta inseamnă bani pierduţi. Am deja două fete care vor să vină.

- Imediat ce o să am o slujbă, voi putea plăti pentru cameră. Lumea are nevoie de servitoare...

- Nimeni nu vrea copii străini in casă, ii zise madame Cecilia.

Caridad o privi inspăimântată.

-Aş putea... aş putea...

- Iţi ofer ceea ce nu am oferit nici uneia; să-ţi alegi clienţii... Crede-mă, asta o să-ţi urce preţul.

- Nu ştiu, ingăimă. Lasă-mă, să mă gândesc.

- Nu-ţi fie frică. Sunt in meseria asta dintotdeauna şi nu e chiar aşa de rău cum se aude.

- Dintotdeauna faci asta?

- De când eram o fetiţă.

- Ce spui? zise fără să-i vină să creadă. Şi cum s-a intâmplat?

- Trăiam in mahalaua Loma del Ángel şi mă jucam pe străzi zdrenţăroasă, fără casă, fără familie, supravieţuind cum puteam. Incepuseră să-mi crească sânii, dar eu nu-mi dădeam seama. M-a luat de pe stradă o femeie care mi-a vândut virginitatea in schimbul unei averi, şi iată-mă: incă n-am murit, râse madame Cecilia delicat. Şi, uite, mi-a mers aşa de bine, că am ajuns să fiu personaj de roman.

- De roman? repetă Caridad care nu inţelegea cum putea cineva să apară intr-o carte.

- Când vagabondam pe străzi, a dat peste mine un avocat ce renunţase la cabinetul său de avocatură, ca să se facă profesor. De fiecare dată când mă vedea, mă striga şi-mi dădea câţiva bănuţi sau bomboane. Cred că se indrăgostise de mine, chiar dacă eu n-aveam decât doisprezece ani, iar el mergea pe treizeci. După ce-am fost dusă la bordel, nu l-am mai văzut, dar mai târziu am aflat de la un client că profesorul scrisese un roman şi că protagonista se numea la fel ca mine.

- In roman iţi povestea viaţa? intrebă Caridad brusc interesată.

- Fireşte că nu! Nu ştia nimic despre mine. Eu şi Cecilia Valdés din carte ne asemănăm doar prin nume şi prin faptul că amândouă am hoinărit prin zona Loma del Ángel.

- Ai citit romanul?

- Mi l-a povestit un client. Doamne Sfinte! Câte lucruri a mai inventat don Cirilo! In carte, eu eram o fată nevinovată, pe care o inşelase un băiat alb şi bogat şi de care eu mă indrăgostisem, iar la sfârşit aflăm că suntem pe jumătate fraţi. Ce lucru pervers! In cele din urmă, băiatul bogat plăteşte cu viaţa, fiindcă un negru gelos il impuşcă la ieşirea din biserică taman când se căsătorea cu o domnişoară din inalta societate. Eu imi pierd minţile şi ajung la balamuc... Cum or putea să inventeze atâtea aiureli scriitorii ăştia? se incruntă, lăsându-se pradă gândurilor. Mereu am crezut ca sunt cam nebuni.

- Şi nu l-ai mai revăzut niciodată?

- Pe don Cirilo? L-am intâlnit din intâmplare, intr-o zi. Fusese inchis, cred că din motive politice, şi plecase din ţară; dar s-a intors după o amnistiere. Am aflat că eu fusesem marea dragoste a vieţii lui, chiar dacă nu ne sărutaserăm niciodată. Nu m-a lăsat in pace până ce nu i-am dat adresa. Şi, inchipuie-ţi, a venit de mai multe ori la bordel ca să mă caute.

- Şi l-ai primit?

- Ce, eram nebună? Ii povestisem toată tărăşenia patroanei de dinainte, care s-a speriat mai rău ca mine. De fiecare dată când venea, ii spunea că sunt ocupată. Niciodată n-am vrut să mă-ncurc cu bărbaţi ciudaţi. Dar intr-o zi, ne-am ciocnit nas in nas pe stradă şi mi-a fost milă de el. Aşa s-a intâmplat că am acceptat să mă invite la cină. A venit să mă vadă inainte de a pleca la New York. S-a intors apoi de câteva ori la Havana şi mereu imi aducea flori şi dulciuri, de parcă aş fi fost mare cucuoană. Ultima dată l-am văzut acum trei ani. Avea peste optzeci de ani, şi chiar şi aşa tot a venit să-mi aducă un buchet de trandafiri.

- S-a intors la New York?

- Da, şi a murit aproape imediat... Dar viaţa e ciudată. Iţi aminteşti de tânărul acela care te-a acostat, când ai venit aici?

- Da.

- Se numeşte Leonardo, la fel ca domnişorul alb din roman. La câteva zile după moartea lui don Cirilo şi-a făcut apariţia la uşa mea. Voia să il servesc, dar la vârsta mea nu mai sunt dispusă să fac astfel de lucruri. A venit de nu ştiu câte ori şi de fiecare dată pleacă supărat de refuz, şi nu intreabă de celelalte fete. Uneori, cred că este spiritul lui Cirilo sau un blestem pe care mi l-a lăsat odată cu romanul ăla al lui... In fine, acum e obsedat de mine.

Madame Cecilia păru că-şi revine din visare şi se lovi peste frunte.

- Cum de nu mi-a venit ideea asta până acum! Cărui zeu te inchini?

- Lui Oshún .

- Trebuie să-i aducem o jertfă. O să vezi că o să te elibereze de frica asta faţă de bărbaţi.

Caridad stătu pe gânduri câteva secunde. Nu ştia dacă să o refuze in continuare sau s-o lase pe femeie să facă ce avea de gând. Nu credea că vreun zeu ar putea s-o facă să uite de scrupulele ei, dar nu spuse nimic. Poate că ritualul i-ar fi dat timp să se gândească la ce avea de făcut. Un singur lucru o frământa.

- Nu vreau să afle Mechita ceva.

- O vom face la miezul nopţii, când ea doarme.

Dar Mercedes nu dormi in noaptea aceea. Un lălăit monoton şi sacadat ii alungă somnul. Se strecură jos din pat şi văzu că mama ei nu era acolo. Deschise uşa incet, văzu scânteierea lunii ce scălda curtea pustie. Urmând sunetul glasurilor inaintă pe un hol până la o fereastră prin care pătrundea o lumină galbenă, tremurândă. Fără să facă zgomot, trase un scaun spre geam şi se urcă pe el ca să privească. Intr-un colţ, o bătrână ştirbă se legăna in ritmul incantaţiei sale, in timp ce madame Ceci turna un lichid vâscos pe creştetul unei femei dezbrăcate. Parfumul pătrunzător al mierii o izbi. Nectarul florilor, cum ii spunea mama ei, folosind aceleaşi cuvinte ca şi Dayo, bunica sclavă, făcea ca pielea să-i strălucească.

- Oshún Yeyé Mor", regină de os domnesc, torn mierea aceasta peste trupul fiicei tale şi te implor in numele ei, să o ajuţi să te slujească, spunea madame Cecilia, mişcându-se imprejurul femeii ce stătea nemişcată. Ea vrea să fie puternică, vrea să fie liberă, ca să poată iubi. Te implor, Oshún Yeyé Kari, despovăreaz-o-o de sfiiciune, fă-o să nu-i fie frică şi nici ruşine...

O undă de aer abia perceptibilă, ca şi cum cineva ar fi deschis intr-un colţ o uşă, făcu să pâlpâie flăcările lumânărilor. Femeia, care până in clipa aceea stătuse nemişcată, tresări şi-şi trecu mâinile peste pulpe, ungându-şi coapsele cu miere. Mercedes nu putea să-i vadă chipul, chiar dacă luna işi arunca razele asupra ei prin fereastră.

- Oshishé iwáaa ma, osishé iwáaa ma omodé ka siré ko bará bi lo s"oo… murmura bătrâna negresă cu vocea gâtuită, in timp ce femeia râdea incetişor şi se mişca in ritmuri voluptoase şi ciudate.

Madame Cecilia se indepărtă de ea. Acum glasul african ancestral schimba ritmul de dinainte intr-unul senzual şi vioi asemănător salturilor unui animal. Femeia dezgolită se arcui şi gemu.

- E a ta, Leonardo, spuse madame Cecilia.