Nu trageţi de artist!

La MoMa, s-a reluat de curând Imponderabilia (vezi foto 2, imagine a spectacolului original), un show de tip performance creat in anii 70 de către celebra sârboaică Marina Abramovic - personaj şocant, care, de amorul artei corporale, s-a zgâriat, s-a flagelat, s-a criogenizat sau a inghiţit produse psihoactive şi de control muscular care au făcut-o, in mai multe rânduri, să-şi piardă cunoştinţa.

Interesantă este ideea muzeului newyorkez de a organiza retrospective (pentru că evenimentul "The Artist is Present", dedicat Marinei, asta este) ale unor fulguraţii in ultimă instanţă irepetabile, de a arhiva şi dezarhiva fapte artistice care stau sub semnul volatilului şi care au vocaţia efemerului.

Mai interesantă incă - şi aici voiam să ajung - este reacţia publicului american de azi. Tânărul balerin Will Rawls, care a fost angrenat in performance, are misiunea de a sta, gol puşcă, in poziţie de drepţi, la intrarea in galerie. In faţa lui, simetric, o tânără, la fel de dezbrăcată, străjuieşte aceeaşi intrare. Intre cele două cariatide vii, un spaţiu ingust, prea ingust, intenţionat exiguu, prin care vizitatorii pot pătrunde (sau, mai bine zis, prin care se pot strecura) in sală. Toţi artiştii (indeobşte coregrafi sau dansatori profesionişti) angajaţi in aceste experienţe ale nudităţii solicitate de scenariul artistic al Marinei Abramovic mărturisesc stinghereala emoţională, jena fizică şi epuizarea care a pus stăpânire pe ei, după câteva ceasuri de nemişcare. Dar, mai ales, după câteva ceasuri de confruntare cu reacţiile bizare ale publicului. Unii vizitatori râd, alţii, mai timizi, le spun "mulţumesc", in momentul in care trec printre ei sau fac nişte paşi de dans groteşti, există şi obraznici care le zbiară performerilor să deschidă ochii atunci când incep să picotească. Cei mai mulţi se imbujorează şi le ating pielea dezgolită cu o inocenţă stânjenită. In acest joc al sentimentelor, poziţiile de forţă se schimbă, până intr-atâta incât artiştii, iniţial vulnerabili, ajung să ţină frâiele şi să simtă că au devenit polul puternic. Nu intotdeauna insă se intâmplă aşa. Will Rawls povesteşte că, la un moment dat, un bărbat copt s-a apropiat de el: "Mi-a mângâiat pieptul şi spatele, apoi mi-a atins fesele şi mi-a şoptit că am pielea deosebit de fină. I-am comunicat deindată paznicului de sală că tipul m-a atins, după care am continuat să mă uit fix in ochii partenerei mele."

"Vinovatului", un fidel al MoMa, cu 30 de ani de asiduă frecventare a muzeului, i s-a retras abonamentul. In aceeaşi situaţie au mai fost şi alţi trei degustători de artă, care au fost daţi afară de către gardieni. Rawls mai spune că a simţit, cu dosul mâinii, nenumărate sexe in erecţie, iar partenera lui, Kennis Hawkins, afirmă că mai mulţi bărbaţi i-au făcut poze cu aparatul pitit printre haine. Sunt perfect de acord că interacţiunea vizitatorilor cu statuile umane trebuie inscrisă in limitele decenţei (iar in acelaşi timp nu trebuie uitat că lipsa de reacţie ar parafa eşecul performance-ului). Dar, până la urmă, ce este atât de indecent in şoaptele indrăgostite ale puriului prins asupra faptului? Ce este atât de blamabil in faptul că arta mişcă anumite organe umane, iar pe altele le lasă inerte? De ce arta trebuie să scandalizeze fără să fie scandalizată?

Până la urmă, totul e doar o snoavă artistică din lumea New York-ului. Dar care inchide cel puţin un tâlc: chiar dacă arta rămâne veşnic tânără, morala instituţiilor care o gestionează imbătrâneşte nepermis de repede.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, in 1982, al Universitatii Bucuresti, Facultatea de filologie, sectia romana-portugheza. Redactor principal (si, incepand cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, intre 1985-2003. Colaborari (cronica literara, cronica plastica, traduceri) la numeroase reviste culturale, incepand cu 1974. Redactor si art-director la diverse publicatii din tara. A semnat mai multe volume de traduceri si un volum de interviuri. Din anul 2000 pana in 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminica.