Eul chinuit din “irealitatea imediată”
Opera lui Max Blecher "este fără corespondenţă in literatura
română" (Saşa Pană) şi a absorbit din intreaga sa "viaţă
adevărată", tragedia vieţii de infirm. Adolescentul Blecher, după
obţinerea bacalaureatului, "pleacă la Paris pentru a urma
facultatea de medicină, dar trebuie să renunţe din primele luni de
a se mai duce la cursuri, având coloana vertebrală atacată de
morbul lui Pott. Incepind cu 1928, de la vârsta de nouăsprezece
ani, Max Blecher işi trăieşte restul zilelor, până la sfârşitul
prematur, imobilizat pe spate, mai mult prin sanatorii maritime de
tuberculoză osoasă, de la Berck pe coasta franceză a Canalului
Mânecii la Tekirghiol pe litoralul nostru. Tânărul condamnat de
boală este un intelectual efervescent, cu interesul deschis
deopotrivă literaturii, filozofiei, picturii şi muzicii".
Blecher ca un "mare amator de muzică bună, are la indemână un
patefon, la care ascultă ceasuri intregi discuri cu inregistrări
din concerte. Bach este unul dintre compozitorii preferaţi de el".
In clipele de aparentă linişte, prietenii il surprindeau lucrând
"in aceeaşi poziţie in care dormea şi in care mânca, cu caietul
sprijinit de o scândură cu picioarele retezate pieziş, pe care o
avea potrivită pe genunchii indoiţi prin anchilozare". (Dinu
Pillat)
Insingurarea bolnavului lipsit de speranţă cunoaşte trăiri teribile
unde "totul imploră o soluţie". Intins in pat, cu respirările
incorsetate, apar trăiri şi sentimente prin care distanţele
sufleteşti şi temporale se estompează. Astfel că "senzaţia de
depărtare şi singurătate in momentele când persoana mea cotidiană
s-a dizolvat in incosistenţă e diferită de orice alte senzaţii.
Cind durează mai mult, ea devine o frică, o spaimă de a nu mă putea
regăsi niciodată".
Neputinţa de regăsire aduce pe buze "teribila intrebare cine anume
sunt", iar răspunsul nerostit vreodată "trăieşte in mine ca un corp
in intregime nou, crescut in mine cu o piele şi nişte organe ce-mi
sunt complet necunoscute. Rezolvirea ei este cerută de o luciditate
mai profundă şi mai esenţială decât a creierului. Tot ce e capabil
să se agite in corpul meu se agită, se zbate şi se revoltă şi mai
elementar decât in viaţa cotidiană". (Călătorie in irealitatea
imediată, pp. 5-6)
"Tot ce scriu a fost cândva viaţă adevărată", lipsită insă de
"senzaţia aceea de confort meschin pe care o avem intotdeauna cind
aflăm de un accident intr-un loc unde ne-am fi putut afla noi
inşine şi pe care il subliniem cu un mic râgâit intim "bine că eu
n-am fost acolo". In cazul bolnavilor, "bine că nu sunt in locul
lui, săracul" (in care "săracul" este adăugat ca un rafinament in
plus al micii perfidii şi pentru salvarea persoanei noastre intime
morale)". (Vizuina luminată, p. 17)
In viaţa adolescentului Blecher existau indelungate pasaje de
tăcere când obiectele din cameră arătau "ca şi cum ar fi fost subit
despachetate din hârtii subţiri şi transparente in care ar fi stat
invelite până atunci, aspectul lor devenea inefabil nou. Păreau
menite unei noi utilităţi superioare şi fantastice pe care in zadar
m-aş fi căznit să o găsesc. Dar nu numai atât: obiectele erau
apucate de o adevărată frenezie de libertate. Ele deveneau
independente unele faţă de altele, dar de o independenţă ce nu
insemna o simplă izolare a lor ci şi o extatică exaltare".
Iar apoi, sentimentul de final se resoarbe in trup şi fiinţă in
timp ce "ferocitatea obiectelor se epuiza şi ea. In felul acesta se
născu in mine ideea imperfecţiei oricăror manifestări in lumea
asta, fie şi supranaturale". Cât chin şi câtă suferinţă pentru a
afla răspunsul unei idei de departe. Oare "cum s-ar fi putut
vindeca spaţiile bolnave, ele, cu chinina pe care o luam eu"?
(pp.13-15)
"Spaţiile bolnave" erau o incremenire a prezentului transpus pe
chipul bolnavului in arcuiri dureroase; viaţa era retrăită lent
intr-o "teribilă senzaţie de abolire" pe care "n-o mai simţise
decât in vis". (p.182)
Nu demult, in jurul său "evoluau lucrurile simple şi elementare ale
vieţii. Un porc se scărpina de gard şi mă opream minute intregi
să-l privesc. Nimic nu intrecea in perfecţiune hârşâitul perilor
aspri de lemn; găseam in el ceva imens dar satisfăcător şi o
liniştitoare asigurare că lumea continuă să existe…". (p. 77)
Dar in timp ce boala incurabilă iţi macină trupul, iar luciditatea
minţii refuză imprevizibilul, trăieşti clipe stranii căci "există
momente când eşti mai puţin decât tine insuţi şi mai puţin decât
orice. Mai puţin decât un obiect pe care il priveşti, mai puţin
decât un scaun, decât o masă şi decât o bucată de lemn. Eşti
dedesubtul lucrurilor, in subsolul realităţii, sub viaţa ta proprie
şi sub ceea ce se intimplă in jur... Eşti o formă mai efemeră şi
mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ti-ar trebui
atunci un efort imens ca să inţelegi inerţia simplă a pietrelor şi
zaci abolit, redus la mai puţin decât tine insuţi in
imposibilitatea de a face acel efort". (Inimi cicatrizate, p.
301)
Dincolo de nefericitele substituiri, la care l-a obligat boala să
participe, Max Blecher a simţit nevoia să comunice cu oamenii. "In
singurătatea camerei sale, a aşteptat cu nerăbdare să fie vizitat
de prieteni, a intreţinut o bogată corespondenţă cu mai toţi
cunoscuţii din ţară şi străinătate". Printre alţii, Max Blecher a
corespondat cu André Breton, André Gide şi Martin Heideger. Câteva
luni inainte de moarte, M. Blecher "este adus pentru un consult
medical la Bucureşti. Felix Aderca, mergând să il vadă la
sanatoriul St.Vincent de Paul, găseşte forma crispată şi
deteriorată a unui zvelt şi frânt adolescent" in timp ce un alt
vizitator, Mihail Sebastian, nu are să uite "ochii mari, puţin
sticloşi, dilataţi de o lungă insomnie" şi nici "vocea surdă,
foarte rar aburită de lacrimi neplânse". Reintors la Roman, intr-o
zi de mai, "când se rupea in carne ultimul spin, mâine diafane au
chemat lângă pat pe mama şi, cu emoţie sugrumată in glas, Blecher
i-a spus: Am trăit in 29 de ani mai mult decât alţii in 100. Am
călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-şi trăiască,
fără excese, dar să-şi trăiască viaţa. Să umble pe propriile lor
picioare (aici, ochii lui de albastrul ochilor de copii, au
lăcrămat pentru intâia oară de când era bolnav). Să se plimbe unde
sunt flori, să culeagă flori. De mine să uitaţi. Şi veţi uita. E
mai bine de plâns lângă un mormânt, decât de compătimit un
suferind. Şi a intrat in comă, fără nici un cuvânt despre calvarul
lui". (Saşa Pană)
P.S. "Sunt cazuri când Dumnezeu nu te poate ajuta decât dându-ţi mereu suferinţa. Acel care le cunoaşte şi ştie să mulţumească pentru asta, acela rămâne creditor privilegiat al lui Dumnezeu". (Urmuz,1914)
ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul
Municipiului Bucuresti şi coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici.
Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul
mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti.
Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla
si zona de underground social urban. In sprijinul celor care
studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat
lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj,
sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte
titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani,
Familia Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratii
si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile "Antropologia
urbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela 45.