Mircea Tiberian: “Am fost injectat încă din liceu cu ideea că sunt unic”

Unic este şi acum, iar ultimul mare eveniment pe care l-a acompaniat a fost Maratonul de Poezie şi Jazz, desfăşurat în noaptea de 4 spre 5 iunie, la Opera Naţională din Bucureşti. Pianistul şi compozitorul de jazz Mircea Tiberian s-a născut la Cluj, în 1955, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Sibiu, iar în 1975 s-a mutat la Bucureşti. În 1980, a absolvit Conservatorul bucureştean. A cântat, printre alţii, alături de Larry Coryell, Tomasz Stanko, Herb Robertson, Ed Shuller, Nicholas Simion, Adam Pieronczyk, Maurice de Martin, Theo Jorgensmann, Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Dan Mândrilă, Anca Parghel. Printre premiile obţinute de el se numără: Muzicianul Român al Anului (1987); Premiul Uniunii Compozitorilor pentru compoziţie de jazz (1990, 1996, 2000); Premiul pentru Întreaga Activitate Artistică (Asociaţia de Jazz Napocensis, 2001).

- Care este prima ta amintire legată de muzică?

- Locuiam undeva la periferia Sibiului. Se întâmpla ca pe strada mea să treacă elevii şcolii de ofiţeri în drumul lor spre câmpul de exerciţii. Şi nu puteau trece decât cântând cât îi ţineau puterile. Mă sculam în fiecare dimineaţă cu propoziţia "Cu cântec înainte, marş" după care urma "Avem o ţară, o datorie, o misiuuune de luptă de-nde-pli-nit" sau mai paşnica "Frunzuliiiţă verde, verde de stejar, a plecat Gheorghiţă militar". Aşa se face că într-o bună zi m-am trezit mergând beethovenian cu mâinile la spate încolo şi-ncoace prin holul casei şi cântând următorul refren: "Înainte partizani, înainte partizani!". Cred că aveam vreo 3 ani. A fost prima mea compoziţie. Text şi muzică. Linia melodică era originală, deşi corespundea întocmai vestitului cuplet din anii treizeci "Toata ziua-n ascensor, când mă sui, când mă cobor" - adică număra tot 3 note. Melodia mea nu avea însă ritmul Charleston-ului, ci din tonalitatea minoră răzbatea doar dârzenia şi îndârjirea în lupta contra duşmanului. Filmele ruseşti cu partizani, unde la sfârşit eroul era împuşcat (în mod evident pe nedrept), după care pe cerul însorit se profila cuvântul Koneţ lăsându-te cu mare tristeţe în suflet, au avut cred o contribuţie importantă în apariţia primei mele creaţii. Momentul în care am început să cânt mărşăluind prin holul casei mi-a rămas foarte clar în amintire.

- În ce moment al vieţii tale ai optat pentru muzică?

- Aşa cum se întâmplă în multe dintre cazuri, la început au optat alţii în locul meu; mai precis: mama mea. M-am trezit vrând nevrând la şcoala de muzică. Apoi am devenit copilul-minune al şcolii, fapt ce mă determina să optez din ce în ce mai mult pentru această artă. Opţiunea hotărâtă pentru ceva, contrar tuturor piedicilor şi insucceselor, e o legendă romantică. De obicei optăm pentru domeniile unde avem confirmări.

- Când ţi-ai dat seama că muzica ta este muzica lui Mircea Tiberian şi doar a lui?

- Eu am început să mă "trezesc la artă" la sfârşitul anilor 60, perioadă în care modernismul obţinea victorie după victorie pe toate fronturile. A nu fi original, a semăna cu cineva, a fi tradiţional însemna atunci o trădare a "misiunii artei". Am fost injectat încă din liceu cu ideea că sunt unic. Debutul meu s-a făcut sub semnul lui "Nu-mi pasă ce credeţi despre mine, posteritatea mă va judeca". Apoi am căzut în extrema cealaltă, crezând că sunt cel mai mare ignorant din lume şi petrecând ani mulţi doar cu "studiul maeştrilor", fără să-mi pese de originalitate. La mine "extremismul juvenil" a avut forme mai acute.

- Te-am auzit cântând în mai multe locuri din ţară. De care loc şi eveniment îţi aduci aminte cu cea mai mare plăcere?

- Deşi recunosc, mi-au plăcut, de mic, "admiratoarele", totuşi cea mai caldă amintire o am de la un grup masculin de ascultători. După un concert care avusese loc, poate nu întâmplător, în Harghita - ungurii sunt mai radicali -, a venit la mine un ascultător care m-a rugat să nu mă supăr pe el dar el a plâns în timp ce eu cântam. Lângă el se afla un altul care a adăugat "Şi io". M-am uitat la ei. Nu erau beţi. Abia după o vreme am procesat întâmplarea şi cred că e cel mai măgulitor lucru care i se poate întâmpla unui artist.

- În cartea ta Note despre muzică şi note muzicale/ Notes on music and music notes, evoci, printre altele, artiştii alături de care ai performat şi performezi. Ne poţi face o scurtă enumerare a acestora?…

- În vremurile noastre, un CV de succes conţine obligatoriu fraze de genul: "A cântat cu" sau - dacă cel care redactează e mai subtil - "Cariera i s-a intersectat cu artişti precum". Urmează o listă de nume pe cât posibil mai cunoscute. Mărturisesc că unul dintre concertele de care îmi aduc aminte fără plăcere e cel în care am cântat cu o mare vedetă a jazzului: Larry Coryell. Programul era inept, iar marele ghitarist era atât de beat, încât a schimbat în ultimul moment toate tonalităţile (se ştie că la ghitară aceasta e doar o problemă de a pune mâna mai sus sau mai jos). La pian nu e deloc la fel. Totul s-a rezumat la o încercare de a salva un concert pe care, parcă în mod intenţionat, Larry încerca să-l dinamiteze. Trec peste comportamentul arogant sau lipsa de respect faţă de muzică şi muzicieni. Din păcate, mi se aduce aminte mereu (laudativ) de acel concert. Am scris despre acest episod în ultima carte, "Cartea de muzică". Muzicienii care au avut importanţă pentru mine au fost cei cu care împărtaşeam aceeaşi, dacă îmi permiţi expresia, "viziune", sau mai bine zis, cu care am avut "afinităţi elective". Deunăzi mergeam în tren cu un contrabasist american pe nume Chris Dahlgren. Mărturisesc că, obişnuit cu muzicienii de la noi care, cu mici excepţii, dacă citesc ceva, acela e ziarul lăsat pe banchetă de un alt călător, am avut un mic şoc să văd că omul meu citea "Mille Plateaux" de Deleuze şi Guattari. Aceştia sunt muzicieni cu care poţi comunica pe scenă şi ai ce să comunici. Celelalte genuri de relaţii muzicale pot uşor degenera în mezalianţe artistice.

- …Şi un rezumat în cincisprezece cuvinte al principiilor pe care vrea să le dezvăluie Cartea de muzică?

- Cartea de muzică este o încercare de descriere a principiilor care stau la baza unei călătorii muzicale adevărate. Cred că în viitor aceste călătorii nu vor mai fi la îndemâna oricui, iar omul de rând se va limita la rolul de spectator al celor povestite de alţii; adică va contempla, în cel mai bun caz, muzica făcută în trecut. Nu mă consider un privilegiat sau profet muzical. Există încă numeroşi artişti care au acces la inspiraţie, să spunem aşa. Deşi poate părea prăpăstios ce afirm, totuşi numărul acestora e în scădere. Şi mai puţini sunt cei care pot spune în cuvinte sau înţelege cât de cât ce s-a petrecut în timpul intrării în aşa-numita"transă muzicală". Simt ca pe o datorie să scriu despre aceste lucruri. Sper să nu sune patetic (în sensul englezesc, nu beethovenian al cuvântului). Am scris mai demult ceva de genul: Dacă n-ar fi mereu ceva "de corectat", "ceva absurd, ceva care se pierde, decade sau se degradează", atunci de unde s-ar mai putea hrăni mesianismul meu funciar?

- Nu doar cu muzicienii, ci şi cu poeţii şi plasticienii ai derulat proiecte comune. Care sunt cele mai importante şi ce numitor comun au muzica, poezia şi literatura, de vreme ce ai acceptat că ele pot lucra împreună?

- Muzica şi poezia, mai puţin literatura, se află acum într-o situaţie atât de dificilă din punct de vedere social, încât e bine să apară împreună măcar din solidaritate dacă nu din calcul strategic. În realitate legăturile dintre muzică şi poezie sunt mult mai profunde. Muzica este pur algoritm sufletesc, iar poezia e algoritm sufletesc în gânduri, în cuvinte.

- Care este cea mai importantă revelaţie pe care ai avut-o ca artist?

- Că atunci când începi să aştepţi şi să asculţi, vine muzica la tine. Şi ceea ce auzi e mult mai natural decât tot ceea ce ai putea inventa sau închipui. Dacă această muzică vine dintr-un fond mai profund al psihicului nostru sau de la cer (care poate sunt acelaşi lucru) nu am de unde să ştiu. De cele mai multe ori însă, din neatenţie, ne repezim şi omorâm ceea ce e cu adevărat artistic în demersul nostru numit artistic.

- Care este cea mai spectaculoasă poveste de care se leagă muzica ta?

- Cea mai spectaculoasă şi miraculoasă poveste e chiar inspiraţia: forma aceasta de a trăi plenar într-o realitate artistică atât de bogată şi de intensă. Insăşi posibilitatea acestei scufundări şi a acestui survol în acelaşi timp mi se pare tot atât de spectaculoasă ca oricare minune. Problema e că această stare de graţie nu "vine", nu se instalează întotdeauna, iar concertul trebuie vrând-nevrând să aibă loc. Dacă eşti un tip onest, situaţia poate fi un prilej de mari frustări şi insomnii.

- Cărui proiect te pregăteşti să i te dedici?

- Scriu la o carte mai amplă care se numeşte deocamdată Domeniul muzical. Cât despre proiecte muzicale, am făcut unul la începutul anului şi am încercat să-l "vând", cum se spune, dar nu l-a cumpărat mai nimeni. Sunt obişnuit cu asta. Ştii câte "Dark"-uri am vândut? Acea carte-obiect făcută cu hârtie manuală conţinând 5 poeme în variantă bilingvă, cinci gravuri şi cinci piese muzicale. Conţinea crema poeziei moderne româneşti, iar muzica… crede-mă ca pe unul care se ruşinează de lucrurile care nu ies cum trebuie, muzica era foarte bună. Ei bine, după o lansare glorioasă, cu participare aleasă şi numeroasă la care domnul Patapievici a făcut o prezentare măgulitoare; după toate astea am vândut… una bucată, iar preţul de librărie se apropia de preţul de cost, adică 10 euro - se ştie că hârtia manuală e foarte scumpă. Anul acesta am dedicat un proiect lui Paul Celan de la a cărui naştere şi moarte se împlinesc 90, respectiv 40 de ani. Sunt 4 versiuni muzicalo-poetice ale aceluiaşi poem în română, engleză, germană şi franceză. Am luat 3 muzicieni din ţările a căror limbă o vorbea Celan şi i-am rugat să compună lucrări care să includă într-un fel sau altul versiunea aceluiaşi poem Todes Fuge, în limba lor maternă. Ansamblul care urma să interpreteze lucrările era format din compozitorii înşişi. O idee simplă, eficace, ieftină şi cu potenţial artistic. Din păcate, dacă muzicienilor străini nu a trebuit să le explic cine e Paul Celan, aici la noi, după ce spuneam că ne aflăm în Anul Celan, trebuia, văzând lipsa de reacţie din privirea interlocutorilor, să adaug: "Ştiţi, poetul acela născut la Cernăuţi, considerat cel mai reprezentativ poet de limba germană de după război. A murit aruncându-se în Sena". Uneori, îţi vine sa te laşi de acest obicei de a face proiecte.

- Într-o seară literar-muzicală de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, m-am trezit spunând ceva de genul: "Poezia este o matematică prenumerică şi a ţinut locul matematicii (pământeşti şi cereşti) multă vreme înainte ca aceasta să apară, după care, o altă bună bucată de timp, i-a fost tovarăşă de drum". Tot înaintând în discuţie, tu ai spus că şi din poezie, şi din muzică, pentru a fi veritabile, trebuie să se audă sunetul de fond. Cum l-ai explica pe înţelesul tuturor… artelor?

- Limbajul vorbit şi lumea muzicii constituie încă secrete pentru omul modern. Îmi aduc aminte discuţia. Nu cred că era vorba la modul concret despre un sunet de fond, ci mai degrabă de o stare psihică de fond. Un fel de hipnoză autoindusă. În această stare putem sesiza legăturile şi raporturile specifice din lumea artistică. Iar lumea artistică suntem noi înşine în straturile cele mai profunde, în arhetipurile noastre de comportament. Pentru raţionalistii fundamentalişti, faptul de a plasa arta în teritoriile subconştientului ar putea constitui un motiv să considere comportamentul artistului ca pe un atavism. Atunci ar trebui să considerăm şi darul profeţiei ca pe un atavism? Ironia constă în faptul că modalităţile de cercetare ale fizicii moderne se apropie tot mai mult de "comportamentul artistic", care e o atitudine interogratoare, armonizantă. De fapt, muzica e un fel de matematică asumată emoţional şi aceasta nu e numai o manieră de a vorbi sau de a te raporta la eternul Pitagora. Intr-adevăr pe dimensiunea temporală activitatea muzicală se comportă aritmetic folosind timpi de valoare egală, măsuri identice ca durată întocmai ca în lumea numerelor. Pe dimensiunea înălţimilor sonore legea e dată de unele proporţii, cunoscutele armonice. Pe dimensiunea înălţimilor avem proporţii armonice care de fapt sunt geometrice. Trecând apoi la intensitatea sonoră, gândeşte-te cum se numeşte butonul cu care faci mai tare sau mai încet sonorul televizorului: volum. Cu intensitatea intrăm în lumea cu trei dimensiuni, a volumelor. În cele din urmă, microvibraţiile, care sunt unde cu frecvenţa mult mai mică decât sunetul de bază, dau aşa-numita culoare, practic senzaţia de concret, existenţa obiectivă a lumii sonore. E ciudat cum considerăm aceste microvibraţii ca pe realităţi obiective, adică flauţi, păsărele sau picamere. Fenomenul mă face să mă gândesc la teoria corzilor din fizică în care particulele fundamentale, pe care le-am căutat cu atâta înverşunare în fizica tradiţională şi din care voiam să alcătuim realitatea ca din pixeli, aceste particule sunt înlocuite de vibraţii infinitezimale ale, probabil, altor vibraţii şi aşa mai departe…

- Ce deosebeşte muzica de zgomot?

- În primul rând înălţimile bine definite, vibraţiile cu o anumită regularitate şi, în al doilea rând, grila de accent neaccent care se desfăşoară implacabil undeva în psihicul nostru, succesiunea de thesis şi arsis. Apariţia unor elemente la intervale egale de timp care se numeşte izocronie. Ea poate fi sesizată în toată muzica ritmată şi în poezia cu ritm. Aceste două dimensiuni, lumea înălţimilor şi a măsurilor, sunt asumate de psihicul uman. Acesta le simte ca desfăşurându-se în interiorul său. Pe sunetul fundamental, aşa-numita tonică îl considera oarecum ca pe centrul de forţă al vieţii sufleteşti, un fel de eu. Îndepărtarea de tonică e un fel de "atac la persoană", o pierdere ce generează angoasă. Izocronia i se pare omului starea naturală în care el traversează timpul. Aceste două elemente, sunetul şi izocronia, sunt factorii definitorii ai muzicii. Raportarea la melodie sau chiar facerea ei, cea mai "muzicală" dintre activităţile noastre musicale, se realizează prin suprapunerea acestor două lumi: lumea înălţimilor şi cea a timpilor. Dar mă opresc aici de teamă să nu devin prea tehnic. Am scris câte puţin despre aceste lucruri în Cartea de muzică, iar acum le tratez mai pe larg în Domeniul muzical.

- Ce te-a determinat să aloci un timp atât de îndelungat scrierilor despre artă?

- Probabil că frica de a pleca din această lume fără să fi înţeles ceva din domeniul în care am acţionat. Apoi nu trebuie să uităm că muzicianul de jazz nu are o activitate ritmică, instituţionalizată. El poate traversa perioade lungi care prin lipsa concertelor seamănă mai degrabă cu hibernarea. Pentru ca să-şi păstreze constantă stima faţă de sine în aceste perioade, o soluţie rezonabilă este să ţină un jurnal. Evident de idei, căci fapte semnificative nu i se prea întâmplă. Aşa am procedat şi eu, iar în cele din urmă aceste jurnale s-au transformat în cărţi. Ca să încerc un vers în stil fin de siecle: Exasperat de mine, m-am apucat de scris. La fel s-a întâmplat şi cu cele câteva cursuri de improvizaţie pe care le-am redactat: pe de o parte eram plictisit de a răspunde la aceleaşi întrebări în fiecare an iar, pe de altă parte, atunci când cânţi prea mult singur, încep să-ţi treacă prin cap teorii, metode, exerciţii. Nu poţi să te abţii şi începi să le notezi. Apoi constaţi că merită citite şi de alţii şi încerci să le sintetizezi. Ulterior, lucrarea trebuie completată şi, în cele din urmă, activitatea devine o poveste fără sfârşit. Un Never ending story cum mi-am botezat eu ironic, gândindu-mă la Sisif, unul dintre primele discuri.

- Cum vezi atunci evoluţia ta în viitor, ca pe o muncă sisifică?

- Nu. De curând, am început să pun activităţile mele muzicale propriu-zise sub numele generic de acousmatic. Am pornit de la distincţia făcută în şcoala lui Pitagora între mathematikoi - cei care se ocupau cu aspectele ştiinţifice ale realităţii şi akousmatikoi - cei care încercau să se apropie de adevăr prin inspiraţie, adică lăsau realitatea să vină către ei. Această distincţie m-a condus la ideea să numesc felul nostru de a face muzica acousmatic. Dar nu mă refer la realitatea auditivă exterioară, aşa cum înţelege acusmatica Pierre Schaefer prin a sa musique concrète. Mă simt mai aproape de conotaţiile pe care le dă termenului compozitorul Iancu Dumitrescu, deşi viziunea sa muzicală nu corespunde în totalitate accepţiunii pe care o am în vedere. Muzica nu vine din afară, deşi are un episod extern atunci când e transmisă de la unul la altul. Ea se află mai ales înăuntrul nostru, în memoria, dar mai ales în fiziologia şi codul nostru emotiv, în registrul de preferinţe şi aşteptări. Este un mod de raportare la real folosind ca instrumentar propriul corp şi propria afectivitate. Improvizaţia colectivă pe care o practicăm, eu şi cei cu care colaborez, e o modalitate de a face muzică ce favorizează explorarea acusmatică. Putem spune că în lipsa unei reale acusmatici nu există creaţie muzicală colectivă. Dar ce spun? Nu există nici un fel de creaţie muzicală viabilă. Aş vrea ca în viitor să mă dedic pe cât posibil acestei acousmatici, ascultării muzicale.